România în al doilea război mondial (1939-1945)

În vara anului 1939, România urmărea cu speranţă şi nerăbdare negocierile politice şi militare dintre Anglia, Franţa şi Rusia sovietică de la Moscova. În aceste luni, România lua în calcul un pact de neagresiune cu Rusia sovietică, prin intermediul Turciei, care însă nu s-a realizat. La 22 august, convorbirile dintre Anglia, Franţa şi Rusia s-au întrerupt brusc, iar a doua zi, la 23 august 1939, lumea a aflat cu consternare că a fost semnat Pactul de neagresiune între Germania nazistă şi Rusia bolşevică. Pactul conţinea un protocol adiţional secret, care prevedea delimitarea „sferelor de  interese” ale Germaniei şi Rusiei în zona cuprinsă de Marea Baltică şi Marea Neagră. Acest acord între cele două puteri a provocat uimire în Occident, iar în România el a produs un adevărat şoc. Prin semnarea acestui pact, între cele două puteri continentale, România era condamnată. Surprinse de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, Anglia şi Franţa au acceptat în sfârșit riscul unui război cu Germania, dar fără a fi pregătite sub aspect militar. La rândul ei, Germania, după ocuparea paşnică a Austriei şi Cehiei (Slovacia devenise stat independent), a decis, în aprilie-mai 1939, o acţiune militară împotriva Poloniei, care nu vroia să cedeze Coridorul şi Danzig-ul. Pactul din 1939 a ridicat Rusia sovietică la rangul de putere europeană, apoi mondială, după 1945.

După încheierea pactului sovieto-german, posibilităţile de acţiune ale României s-au redus drastic. Izolarea sa internaţională a intrat în faza finală. Factorii politici romaneşti, Carol, Călinescu, Gafencu, constatau că situaţia României este „foarte gravă”. După atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, şi declaraţia de război a Franţei şi a Angliei din 3 septembrie, guvernul român a decis, la 4 septembrie, să adopte o „atitudine paşnică” faţă de toate statele. Mai târziu, Consiliul de Coroană, convocat în acest scop a hotărât, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a neutralităţii”.

Perioada neutralităţii declarate (septembrie 1939-28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor franco-englezi şi victimelor agresiunii. Această neutralitate nu a însemnat pasivitate, ci a fost una activă, condiţionată şi prevăzătoare. România s-a proclamat neutră, dar nu în orice împrejurare şi pe vecie. Această atitudine a României a fost remarcată în relaţiile cu Polonia, atacată de cei doi agresori, Germania şi Rusia. Romania a îngăduit tranzitul de material de război pe teritoriul său, evacuarea tezaurului polonez şi a deschis graniţa sa pentru refugiaţii civili şi militari şi autorităţile statului polonez. Germania şi Rusia erau nemulţumite de atitudinea României faţă de statul polonez în curs de lichidare.

După aceste evenimente, izolarea politică a României s-a menţinut, însă, atâta vreme cât războiul în vest continua, speranţele României erau legate de victoria Franţei şi Angliei. Reorientarea politică a României s-a produs la sfârşitul lui mai 1940, când în urma înfrângerii Franţei, factorii politici româneşti au decis abandonarea orientării externe tradiţionale şi promovarea unei politici de adaptare la realitate, de orientare spre Germania. Iluziile României se sfârşiseră şi ea se aştepta acum la tot ceea ce este mai rău. În acest fel, perioada neutralităţii ţării ia sfârşit, iar statul roman este silit să se orienteze spre puterile Axei. După renunţarea la neutralitate, România a urmat o politică de apropiere de Germania, tradusă într-un statut de nonbeligeranţă (28 mai 1940-22 iunie1941). În perioada neutralităţii, România a încercat sa constituie un Bloc al Neutrilor în Balcani, al cărui nucleu îl reprezentau statele din Înţelegerea Balcanică. România a înaintat un proiect de bloc al neutrilor, la 28 octombrie 1939, aliatelor sale, însă proiectul propus de România a eşuat, datorită opoziţiei marilor puteri, a Germaniei şi a Rusiei. După aceasta, România a încercat întărirea alianţei dintre statele ce alcătuiau Înţelegerea Balcanică, dar fără succes. Importanţa petrolului românesc după începutul războiului s-a concretizat în semnarea Pactului petrolului, la 27 august 1940, de către România şi Germania.

   Sfârşitul României Mari

Vara anului 1940 a reprezentat pentru neamul românesc unul din cele mai dureroase momente. La începutul verii, România se afla în plină izolare politică, diplomatică şi militară, lipsită de orice sprijin din afară, pândită din toate părţile de mari pericole şi frământată de puternice contradicţii interne (regimul carlist). Încă de la 29 martie 1940, Rusia sovietică anunţa decizia sa de a „rezolva” problema Basarabiei, aşteptând un moment potrivit. După capitularea Franţei, în iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (Al. Cretzianu), ţara, şocată, înfricoşată, urmărea acţiunile Rusiei. Mai întâi, aceasta a anunţat Germania, la 23 iunie, că s-a decis „soluţionarea” problemei Basarabiei şi a Bucovinei. Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin, datorită pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei. Hitler „a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin şi a hotărât organizarea unei campanii împotriva Rusiei sovietice.

La 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov a înmânat ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu, ultimatumul privitor la Basarabia şi Bucovina de Nord. În noaptea de 26/27 iunie, Davidescu a transmis la Bucureşti textul ultimatumului sovietic. Efectul acestui ultimatum la Bucureşti a fost devastator! România a apelat, în disperarea ei, la aliaţii din Înţelegerea balcanică, la Germania (care a îndemnat România să „cedeze” fără luptă), dar în zadar. La 27 iunie 1940, la Bucureşti, s-au întrunit două Consilii de Coroană. În seara de 27 iunie, la ora 23, Molotov l-a convocat pe Davidescu, iar în noaptea de 28 iunie, la  1,25 h, el a primit al doilea ultimatum sovietic, pe care l-a transmis la Bucureşti. La 27 iunie 1940, la 12h, s-a întrunit primul Consiliu de coroană, cu participarea a 27 de miniştri şi consilieri regali: 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru, iar ceilalţi au propus discuţii. Urdăreanu a propus şi Consiliul a decis mobilizarea armatei şi modificarea guvernului.

Al doilea Consiliu de coroană a fost convocat la 27 iunie, la 21 h, cu participarea a 28 de miniştri şi consilieri: 19 au fost pentru ultimatum, 6 împotrivă. Schimbarea atitudinii se explică prin datele prezentate de generalii Tenescu şi Ilcuş, conform cărora România nu putea să reziste din punct de vedere militar. La 28 iunie 1940, 11.30 h, s-a decis evacuarea generală a Basarabiei, având drept termen  2 iulie 1940. România a cedat, în zilele de 28 iunie-3 iulie 1940, Rusiei sovietice o suprafaţă de 50.762 km² (Basarabia- 44.500 km², Bucovina de Nord – 6.262 km²) şi o populaţie de 3,7 mil. de locuitori (53% români, 27% evrei, 10% ruşi şi 15% ucraineni). Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la care se adăuga Ţinutul Herţa, a însemnat începutul dezintegrării teritoriului României Mari.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (96)” →