(Cartea a apărut când s-a dat ordin ca 15.000 de biblioteci publice din Suedia să fie desființate, iar bibliotecile din școli și din spitale să își continue existența fără bibliotecari. Nu s-a comunicat câți bibliotecari au devenit șomeri.)

Babur – sau Baber – de origine mongolă, întemeietorul dinastiei marilor moguli din India, a domnit între 1526 și 1530 ca un împărat luminat. A cucerit India cu tunurile primite ca zestre de soția sa, o prințesă turcă, de origine și de cultură greacă. Războinicul avea o bibliotecă, pe care o târa după el în căruțe. Scria poezii, își scria ordinile militare și jurnalul de campanie în versuri. E considerat primul poet de limbă turcă și a rămas în istoria literaturii turce ca fiind cel mai sensibil poet liric. Și fiul său Humayun (1530 – 1540, 1555 – 1556) iubea cărțile, dar nu scria. Humayun poate că este singurul împărat care a murit în biblioteca sa, căzând de pe o scară cu care ajungea la etajerele de sus. Alte surse spun că a căzut dintr-un pătuiac construit într-un copac, unde citea cărți. Oricum, el, care a fost viteaz în războaie și nu a murit cu sabia în mână, a murit cu o carte în mână. Fiul său Akbar a intrat în legendă ca fiind cel mai înțelept împărat din istoria Indiei și poate a întregii lumi. A domnit  între 1556 – 1605. Negustorii englezi visau să îl însoare cu regina lor Elisabeta, ca să anexeze India mai ușor. Însă nici ea și nici el nu erau visători, ci puternici conducători realiști. Rembrandt i-a făcut lui Akbar un portret, din auzite, cu aureolă strălucitoare în jurul capului.

Ideile luminoase și generoase cu care marii moguli iubitori de cărți au guvernat India s-au răspândit în cam toată Asia, dar nu i-au deșteptat pe conducătorii de popoare, ci i-au luminat pe supușii acestora. În China, sub împăratul Ch’ien-lung (1735 – 1796), a avut loc revolta poeților. A început cu o scrisoare a unui poet necunoscut către împărat. Împăratul Ch’ien-lung voia să întărească poziția Chinei împotriva europenilor, cât și a rușilor. Politica lui necesita economii drastice. O parte a cheltuielilor statului au fost anulate, iar povara împărăției a fost pusă pe umerii poporului. Chinezii trebuiau să muncească mai mult, veniturile familiilor să fie reduse și să aibă o mai mică protecție din partea statului. A sugruma cultura, pentru a economisi bani, e la fel ca a sugruma ceasul, ca să economisești timp. Un guvern care nu sprijină cultura își pierde credibilitatea. Dacă poporul nu are încredere în guvernanți, guvernul nu poate dura.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) a zis că „o națiune instruită este mai ușor de condus”, însă împărații Chinei se temeau de iluminarea poporului și considerau că un popor incult era mai ușor de manipulat. Cultura a fost reprimată prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse și contradictorii sau șomaj impus lucrătorilor din cultură. Aceștia au fost asmuțiți unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Pentru a atenua efectul de recul al politicii dușmănoase poporului, curtea imperială a încercat să anexeze cultura, sub pretextul oficial că vrea să încurajeze artele. Arta și literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să selecteze și să plătească scriitorii și artiștii, iar aceștia să fie direct subordonați și controlați de către funcționari ce dușmănesc cultura și au venituri mai mari decât creatorii. Ce simplu este să conduci un stat la pierzanie. Falimentul unei întreprinderi sau al unui stat e cea mai rentabilă afacere comercială. Ambasadorul englez, care era expert în a afișa același surâs enigmatic ca și chinezii, l-a atenționat ironic pe împăratul Ch’ien-lung: „Când puterea și cultura sunt în armonie, atunci înflorește națiunea. Altminteri țara se prăbușește din interior și devine pradă celor din exterior.” Ambasadorul nu a subestimat nemulțumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai atașați de popor decât era împăratul, cu întreg aparatul puterii sale administrative și represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, nu ca rapoartele primite de împărat de la militari și de la guvernatorii locali. Aceștia înfloreau cu fraze meșteșugite o realitate din ce în ce mai sumbră. Din fericire, poliția secretă a împăratului primise mai demult scrisori anonime în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. El își scrisese operele pe bețele de bambus cu care își construise coliba. Delatorii erau înșiși admiratorii poetului anonim, care veneau la el să bea ceai. Nu se poate ști dacă i-au transcris operele și le-au dat poliției secrete pentru a îi face lui rău sau pentru a îi salva operele în acest fel. Poliția secretă a dat foc colibei poetului necunoscut, care a preferat să ardă și el în colibă. A rămas un poet anonim și uitat de toți. Scrisorile, tot anonime ale admiratorilor delatori, conținând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Acesta le-a ars pe motiv că erau anonime, iar el nu voia să țină cont de anonime. Încă o dată, din fericire, poliția secretă făcuse deja o copie după copiile primite de la delatori. Împăratul nu a mai fost informat despre existența acestei copii secrete, păstrată în arhiva secretă a poliției secrete și din care ne-au mai rămas abia câteva fragmente:

„Nici Cultura și nici Puterea nu pot supraviețui fără să se ajute una pe alta. Ambele sunt legate ca doi cai la ham, prin însuși scopul lor, acela de a fi în slujba țării. Reaua voință a puterii împotriva culturii și a educației dezvăluie ura și frica față de adevăr sau de cunoaștere a unor cârmuitori inculți, fără educație și răuvoitori față de poporul pe care îl cârmuiesc. Arta e fragilă și nerentabilă economic. Creatorii de artă sunt vulnerabili. Arta are nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, Arta îi aduce Puterii strălucire și legitimitate politică, iar Națiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărți și fără artă este doar o populație. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei națiuni este cel puțin la fel de periculoasă ca foamea după mâncare. Civilizațiile pot supraviețui fără mâncare, dar nu fără cărți. Popoarele cărora li s-a furat cultura au fost împinse în sclavie și spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie și nimicire. Ierusalimul distrus de romani s-a redresat în istorie, fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic și mai puternică militar decât Ierusalimul, dar a fost distrusă și nu s-a mai redresat, pentru că n-a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul.

Continue reading „Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998” →