ZAMFIR ANGHEL DAN: OBILEȘTIUL DE SUS

Ăla al lu Răpciugosu se întâlnise la mat cu Bârgoace, cu al lu Carapcea, Țaoracă, Limbei, cu Troncănel și stabiliseră ei, după câteva pahare de Sliboviță, să se adune mai pe înserate laValea Ciumaților spre a da iama în dovlecii lu Carcaliu.

Coreanu a auzit fără să vrea și l-a informat imediat pe al lui Titirezu de tărășenie. Ca o sfârlează a alergat Titirezu până la Sfat și l-a pus în gardă pe inculpat.

Proaspăt uns ca secretar u te ce cu probleme de agricultură, Carcaliu nu era destul de prost să nu ia unele măsuri. Făcuse trei clase din patru și avea un scris caligrafic de ziceai că imită mașina de scris a ce a pe ului.

A dat fuga acasă, a îmbrăcat-o pe nevastâ-sa în paparudă, i-a pus o mătură de nuiele în mână, el s-a îmbrăcat în sorcovă, pe vecinul din stânga l-a îmbrăcat în brezaie și s-au postat în mijlocul dovelcilor sub forma unor momâi plângătoare.Când acționarii au ajuns la tarlaua dovelecilor, Troncănel a început a se freca la ochi și i-a zis Răpcigosului.

– Sunt păziți.

-Bă-i,Troncănele, ești chior, nu vezi că stau băț și nu se mișcă de fel? Sunt momâi să sperie ciorile, l-a asigurat de sucesuri Răpciugosu.

Când Țaoracă s-a aplecat însă să ia primul dovleac dintre picioarele primei momâi întîlnite, momâia i-a tras un ciomag în moalel capului de s-a auzit un piuit ca de bibilică

În loc să fugă spre drum, Carapcea a luat-o în lungimea tarlalei și când a dat peste următoarea momâie doar atât a mai apucat să spună.

-Mă predau, nu mai da. Momâia însă îi dăduse una între umeri și acum zăcea cu cracii în sus în mijlocul dovecilor. În zăpăceala aia de întineric, Limbei nu mai vedea nimic și dezorientat de împrejurări s-a împiedica de cracii lui Carapacea și acum îi mirosea obielele în timp ce vecinu lu Carcaliu îl articula cu ciomagul în cap. După al treilea ciomag primit, începuse deja să viseze dovleci la cuptor. Nu a apucat să înghită bine că ultimul comag l-a căsăpit defintiv.

Când a văzut că e groasă, ăla a lu Bârgoace a rupt-o la fugă spre arătura din stânga. O tărtăcuță l-a ajuns din urmă însă și s-a oprit drept în creierul lui de după ceafă. Acum se învârtea ca un titirez și număra brazdele arăturii ce se învârtea în capul lui ameâit.

În final, Carcaliu i-a dovedit pe toți și i-a legat fedeleș, așa cum văzuse el la ultima bătălie de la Turtucaia.

Când a juns cu ei la Post, Kiriac, miliațianul, tocmai își dăduse șapca jos din cap și obosit privea spre uluca gardului. Toată seara bătuse la ăia care nu voiau să semneze adeziunea de intrare în ce a pe și acum voia să se odihnească un pic inainte de a-i lua iar la bătaie.

-Ăștia ce au mai făcut, se adresă el plictisit lu Carcaliu.

-I-am prins la dovelci, voiau să mi fure mândreațea mea de dovleci, a explicat cât a putut el de nervos.

-Dacă nu-i furt din avutul obștesc, cu părere de rău, dar nu pot să îi închid, a concluzionat Kiriac, aprinzându-și o națională. Măcar i-ai bătut bine?

– I-am, a recunoscut Carcaliu un pic mulțumit.

Atunci dă-le drumu, sunt liberi. Să îmi aduci și mie câțiva dovleci mâine dimineață, altfel te trec în rândul chiaburilor și jar mânânci, ai înțeles? Poate face țața Pasina o bulearcă că nu am mai mâncat de anul trecut.

Dezamăgit, Carcaliu și-a luat ștreangul cu care îi legase pe inculpați și a tăiat-o spre dovlecerie.

Președintele,vrea, Kiriac, vrea, o să rămân fără dovleci, se gândea el abătut. Dar le dau toți dovelecii numai să nu mă bage la chiaburi ca pe unchiu Sandu Bibanu. A tras el o concluzie de a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: OBILEȘTIUL DE SUS” →

Mihai BUZNEA: CU SANIA SPRE PLANETA MARTE

Motto:

„Aflaţi pe platoul de pe Dealul Stâna,

Orizontul ni se deshide şi putem admira

în voie frumoasa vale a Trotuşului,

larga depresiune Comâneşti, munţii Lapoş – spre sud, şi Taşbuga, ultimul vârf important din munţii Tarcăulu”

(„Munte şi flori” – Ghid montan)

…Intreaga noapte ninsese bogat, cu fulgi mari şi pufoşi, semn de belşug pentru anul ce aştepta prin cele coclauri să i se dea cale liberă din halta de întâmpinare a timpului, închipuită, la cumpăna dintre soroace. Spre dimineaţă mareea albă se oprise, parcă aninată de vârfurile semeţe ale arborilor pe care-i înveşmântase în cojoace miţoase, pufoase şi reci la atingere, dar calde la privit, puindu-le pe creştete căciuli ţuguiate şi ascuţite ce împungeau văzduhul pierzându-se în ceaţa lăptoasă şi densă dincolo de care începea necuprinsul. Adierea molcomă, aproape caldă, de peste noapte, a muntelui, aidoma respiraţiei pruncului adormit, s-oprise dintr-o dată, făcând loc unor curenţi de aer rece ce s-aşezau valuri – valuri pe curburile trupului masiv de piatră al muntelui încins de brâiele îngheţului. Vreme geroasă într-un decor magnific.

Câteva ceasuri până la primenirea anului. La margine de aşezare, colindătorii, cete – cete, îşi încep ultimele repetiţii ale spectacolului tradiţional de Sfântul Vasile, cu chiuituri, cu hăulituri, cu clinchete de tălăngi şi zurgălăi și cu plesnituri de harapnice. I-ascult şi-i privesc, în vreme ce gândurile mă-ncolţesc cu întrebări la care nici să găsesc răspuns: ce-ţi trebuie, tocmai acu’, să te-aşterni la drum?! Ştii când porneşti, unde vrei s-ajungi, da’ nu ştii ce te-aşteaptă!… Cu-adevărat, nu ştiu, poate tocmai de aceea mă simt atras ca de-un magnet de ţinutul alb, de necuprins şi încărcat de mistere.

Vehicolul spaţial

Iată şi caleaşca cu care facem ascensiunea spaţială. A tras la scară. Poftiţi de vă îmbarcaţi!… Trezit brusc din reverie, constat că la picioarele mele tocmai a adăstat un vehicul cu înfăţişări fantastice, nemaivăzut ochilor mei. O sanie cu totul specială, scundă şi lată, fără inimă şi fără scoarţe, doar cu loitre, ce se sprijină solid pe patru tălpici de dimensiuni respectabile, cu autonomie în funcţionare, mulându-se pe fizionomia terenului – aveam să constat mai târziu. Un maldăr de paie acoperite de scoarţe groase, ţesute din lână, o scândură pe post de capră şi-un vizitiu mare cât malu’, ce parcă tocmai se desprinsese din poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Ține în mâinile nefiresc de mari un harapnic împletit din fâşii de piele ş-o toporișcă înfiptă-n brâul lat ce-ncinge un mijloc zdravăn. Un baltag, o bâtă – mai pe româneşte, tronează la buza faetonului aşa, ca să fie pentru vr’o-mprejurare neluată-n seamă. Doi cai zdraveni, cu copite ce-ar fi putut crăpa piatra-n paişpe şi chiar în mai multe, fornăie în hamuri gata să ia în piepţii puternici drumul ce se pierde în mareea albă străjuită de siluetele umbroase ale copacilor ce se-nşiruie precum bornele kilometrice ale autostrăzii. M-aşez, cu genunchii la gură, pe capra tare ce ţine loc de fotoliu, în timp ce surugiul, cu hăţurile înfăşurate pe mâinile ca nişte lopeţi, plesneşte uşor din harapnic şfichiuind a îndemn pe spinările voinice ale ducipalilor aduşi tocmai de prin Săt’mar, care se îndeamnă la mers de-ai crede că s-au hrănit cu o porţie bună de jăratec înainte de a porni într-o călătorie de plăcere la întâlnire cu Doamna Iarna.

Aventura cosmică

Incepe aventura cosmică! Gerul dă semne că s-ar întărâta şi mai mult. Tăiem oraşul în două, trecând pe lângă oameni indiferenţi la atelajul ce duce cu el un călător destul de curios prin înfăţişare. Acela sunt eu. Caii fornăie şi pufnesc, scoţând vălătuci albi de aer ce-ngheaţă instantaneu în atmosfera geroasă. Trecem uşor şi prin cartierul Şupan, „al italienilor”, lăsăm în urmă aşezarea de la poalele Goanţei, casele dispar cu totul şi pătrundem în pustietate. De-acu’, Dumnezeu cu mila! Până la destinaţie să tot fie vr’o 18 – 20 de kilometri. Dar ce kilometri! Sania alunecă uşor pe tălpicile-i neverosimil de late, mulându-se pe curburile spinării muntelui, la un pas de prăpastie şi la două zvârlituri de băţ de apa Chiricelului, ascuns acum de munţii de nămeţi, de-ai crede că-n orice clipă te poţi da peste cap. Tac mâlc, precum peştele agăţat de cârligul undiţei, da’ simt cum pe spinare-mi şiroiesc râuri de transpiraţie rece. Şezi blând şi nu te teme, că nu se-ntâmplă nimicuţa, mă îmbărbătează vizitiul cu nume de mascalţone şi cu arborele genealogic tocmai prin părţile Siciliei, care mă pândeşte cu coada ochilor de când am pornit spre Planeta Marte. Observase mirarea mea la auzul denumirii, n-o găsisem pe nici o hartă, prin nici un atlas geografic, da’ tăcuse mâlc, mustăcind şi prelungind aşteptarea curiozităţii. Caii zdraveni, cu piepturi mari, puternice şi rotunde precum copastia unei corăbii echipată pentru o expediție la Polul Nord, croiesc pârtie prin zăpada înaltă ce le zgârie burţile, dar sania alunecă pe creste precum o barcă pe spinarea valului. Copacii privesc, deopotrivă posomorâţi şi veseli, la echipajul ce se-ncumetă să le tulbure liniştea în plină iarnă carpatină.

Trecem, rând pe rând, prin locuri cu nume de legendă şi fantome de mineri, martore ale unor vremi cândva prospere datorate cărbunelui din pântecele munţilor locului: Groapa Lăloaiei, Rafira, Lumina, Galeon, pe lângă vechea mină a lui Darie. Urcuş greu pe Valea Chiricelului, da’ frumos de nu se mai poate! La capătul lui ne aşteaptă Planeta Marte. După cum i-au spus localnicii. Platoul Lapoşului, ce-şi desfată formele largi la peste 1 600 de metri altitudine, dominând întreaga vale a Trotuşului, înspre Miercurea Ciucului şi Dărmăneşti. Ne intersectăm, într-un alt târziu, cu acareturile – câte-au mai rămas în picioare -, ale Crăciuneştiului, cu depozitul de explozibil pitit ca-ntr-o cazemată de nea păzită de-un gardian gârbov şi apatic de-atâta nefiinţă. Suntem la juma’ de cale, ţine să-mi atragă atenţia însoţitorul meu de dimensiuni herculeene. Incă f’o două ceasuri şi ajungem. Urcuşul se-năspreşte. Caii se opintesc tot mai greu în hamuri, capetele li se mişcă, agitate, de sus în jos, de jos în sus, de-ai crede că de-aici îşi trag snaga, îndemnându-se la efort, iar cozile spulberă zăpada de sub copite într-un ritual necunoscut mie. O mare de cristale albe, strălucitoare, împodobeşte ţinutul ca-ntr-un basm de pe alte tărâmuri. Sclipesc multicolor sub luminarea soarelui de iarnă, precum bolta înstelată a unei nopţi senine de vară, ori milioane de licurici răspândiţi prin verdele închipuit al tăpşanelor năpădite de iarba grasă a păşunilor alpine.

Aselenizare în pădurea de argint

Şi iată-ne, în sfârşit, aproape de ţintă. Prin ţesătura deasă a trunchiurilor pădurii de argint profilându-se în negru pe orizontul imaculat apar clădirile releului de radio-televiziune. Suntem pe marele platou al Lapoşului, adicătelea pe Planeta Marte, glăsuieşte zdrahonul cu faţa năpădită de ţepii unei bărbi aspre pe care s-a instalat un strat gros de promoroacă. Am ajuns de-acu’! Sar din sanie spre a-mi dezmetici picioarele de-atâta stat în ghemuire şi dintr-o dată m-afund pân’ la piept în omătul pufos cernut din înaltul cerului. Mă simt ca la capătul pământului, privesc peisajul sublim, dumnezeiesc de frumos şi-ncerc sentimentul că mă aflu pe-un picior de Rai. Mătăhala zâmbeşte a râde de păţania mea, calcă neaua cu spor, din doi-trei paşi ajunge lângă mine şi c-o mână-macara mă extrage din capcană ca pe-un fulg. De pe platforma releului cu încrengăturile lui de antene parabolice două – trei perechi de braţe ne fac semne de bun-venit. După patru ore şi douăzeci de minute de umblet prin pădure şi prin nămeţi pân’ la burta calului, prin ogeacuri şi pe buze de prăpăstii adânci, ajungem la destinație. Oamenii sunt bucuroţi şi miraţi de-asemenea vizită în miez de iarnă şi prag de an nou. Fiindcă până la cumpăna lui mai e preţ de numai câteva ceasuri. Dau pe gât, precum spătarul Nicolae Milescu la curtea împăratului chinez, ceaşca fierbinte de cafea „confort sporit”, ce va să însemne o ţâşpoacă bună de coniac în amestec cu zeama dulce, neagră şi parfumată, acum şi tare de-mi dau lacrimile, şi trec la treabă. Le-am promis boşilor din studiourile centrale ale televiziunii române, la care sunt reporter de Actualităţi, că le voi oferi pe tavă un subiect „cald şi colorat” dintr-un punct foarte rece cu foc continuu pentru programul din noaptea de Revelion. Trag, pe camera video, planurile reportajului, fixez limbile ceasornicului din modulul central pe ora 12, filmez sincroanele cu cei ce-şi petrec sărbătoarea primenirii anului la cota plus 1 600 metri de pe platoul Lapoş – al Munţilor Ciucului şi… la drum, birjar!

Reîntoarcerea pe Terra

Părăsesc cu o undă de regret Planeta Marte. Dragoste la prima vedere! Poate voi mai reveni, cândva, aici. Și-am mai făcut-o, chiar în vara ce-a urmat, când albul argintat al iernii își schimbase culorile în verdele crud al pășunilor și arborilor-catedrală.

Continue reading „Mihai BUZNEA: CU SANIA SPRE PLANETA MARTE” →

Carmen GIGÂRTU: Idiotul

Georgescu Paul, managerul unei întreprinderi cu capital german din Bucureşti, venise dintr-o excursie de pe cea mai mare insulă de pe Glob, Groenlanda. În nordul Oceanului Atlantic, la nord de Cercul Polar, în „Ţara Verde ” a vichingilor a stat 18 zile, încercând să uite de tot şi de toate. De 5 ani era singur. Mult iubita sa soţie murise neaşteptat de fulgerător, într-un accident de avion. Concediile şi le petrecea singur, trăind simplu, modest. Natura era singura care-l consola şi-l ajuta să uite trecutul. Iubea mult muntele. Anul trecut a escaladat Hymalaya, ajungând pe Everest.

De-a lungul timpului a fost în Anzi, Alpi, Pirinei…. A fost pe urma descoperirilor lui Cristofor Columb, Fernando Magellan şi Vasco da Gama.

Pasionat de gheţarii montani şi lacurile glaciare a călătorit mult. În Groenlanda admirase gheţarii continentali, icebergurile, amurgurile mirifice, aurorele boreale, excursiile cu sănii trase de câini şi croazierele prin mulţimea de fiorduri, insule şi iceberguri. A avut ocazia să zărească şi o balenă gigant.

Acum sta la fereastră, privea jocul naturii şi medita.”Gându-mi se plimbă pe ţărmuri brăzdate de fiorduri, aleargă pe munţi acoperiţi de gheţari. Un sloi de gheaţă a ajuns şi inima mea. Viforul lumii a reuşit să o îngheţe cu suflarea sa. Cândva, sufletu-mi era o grădină cu flori multicolore şi înmiresmate, dar timpul le-a ofilit, le-a îngălbenit şi sunt într-o lungă agonie aşteptându-şi sfârşitul.Ce faci, Diana? Cum este în lumea ta, în lumea îngerilor?

Aici este frig. Prea frig pentru septembrie şi parcă frigul de afară a intrat şi-n fiinţa mea. Cerul e înnorat, furios, tună, fulgeră şi răscoleşte pământul. Picăturile reci ale ploii izbesc cu patimă pământul şi geamul meu.

Plouă, nu numai afară, ci şi-n suflet, cu stropi reci de gheaţă. De nepătruns şi neînţeles sunt durerile amorţite în mine.

Zadarnică zbatere, zadarnice sunt frământările neobosite ale sufletului . Timpul nu se mai întoarce. S-a dus!Totul s-a dus! Şi tu te-ai dus.

Toamna mă deprimă, de parcă aş auzi moartea cum mă cheamă:”Hai! Am venit să te iau!” Îi deschid şi o invit călduros pe frumoasa doamnă argintată. Ea se răzgândeşte plecând nervoasă şi deprimată, tot din cauza toamnei. Nu ştiam că este aşa sensibilă ! Sărmana! Eu o vreau, dar ea nu mă vrea. Ea îi vrea pe cei care fug de ea. E o ciudată! I s-o fi stricat şi ei vreun neuron, dar nu-i de mirare când trăieşti într-o lume nebună care şi-a pierdut valorile.

Afară furtuna îndoaie, rupe, smulge tot ce întâlneşte în cale. Cerul e şi el tare supărat . S-a săturat de incomensurabila răutate şi prostie umană.

Ce s-a ales de pământul acesta? Au vândut tot şi vor să ne şi extermine, să dispărem cât mai repede. De ce să avem munţi frumoşi când unii râvnesc la aurul nostru? Ne otrăvesc apele, ne distrug munţii, pădurile şi tot ce ating. Ne conduc, scriu cărţi, urmărind să ne îndobitocească şi să ne transforme în roboţei. Am ajuns sclavi pe propriul nostru pământ. Am ajuns robi în propria ţară.

Ce blestem apasă asupra ta, omule? Grea soarta ţi-a dat Dumnezeu!

Ploaia nu mai încetează. Plângi, cerule! Plângi şi spală păcatele oamenilor!”

Nu –şi termină gândurile când aude soneria. Cu paşi mari se îndreaptă spre uşă şi deschide spunând:

–Ionescule, ce este cu tine?

–Am o prietenă care e vecină cu dumneavoastră şi …

–Intră !

–Nu vreau să vă deranjez.

–Din contră, îmi face mare plăcere să văd un coleg. Ce mai e pe la servici?

–Totul este în regulă. V-am trimis săptămânal câte un raport ….

–Mulţumesc, Ionescule. Tu eşti omul meu de bază. Pot să plec şi la capătul lumii liniştit, fiindcă ştiu că tu mă înlocuieşti cu succes.

Ţi-am adus ceva din Groenlanda.

–Mulţumesc, dar nu trebuia să vă deranjaţi.

–Lasă asta. Mi se pare mie sau tu eşti puţin trist? Ce ţi s-a întâmplat?

–Am venit la dumneavoastră fiindcă simţeam nevoia să povestesc cuiva ce am pe suflet.

–Deci, ai o problemă. Spune! Te ascult.

–Şefu, am ajuns la concluzia că păcatul are o mare putere distructivă asupra fiinţei.

–Da, oamenii atinşi de păcat cad, alunecă pe panta vieţii. Auzi, Ionescule, toţi suntem nişte păcătoşi, în faţa lui Dumnezeu.

–Da, dar omul cu conştiinţa curată, omul care trăieşte în adevăr, care cunoaşte frumuseţea spiritului, mereu va fi plin de iubire şi luminos.

–Aşa este. E bine să avem conştiinţa curată, să putem dormi liniştiţi, fără griji.

–Când te mustră conştiinţa nu mai poţi să închizi ochii noaptea.

–Cine are conştiinţă, Ionescule? Eu am văzut destui care fac păcate şi dorm buştean. Ce te frământă pe tine?

–Stiţi, eu sunt un om credincios, un om cu frică de Dumnezeu. Aşa am fost crescut şi educat. Vă întreb: Poate fi considerat păcat iubirea ce o porţi unei fiinţe o viaţă întreagă?

–Cum să consideri iubirea un păcat? Una e iubirea şi alta e dorinţa carnală.

Fără plăcerea carnală pot să traiesc, dar fără iubirea din inimă, din suflet, nu pot. Chiar dacă Diana mea nu mai este printre cei vii, ea tot trăieşte în sufletul şi inima mea. De acolo nimeni nu mi-o poate smulge.

–Eu am păcătuit. Dar stau şi mă gândesc dacă ceea ce am făcut poate fi considerat păcat sau mai degrabă împlinirea iubirii.

–Nu înţeleg nimic.

–E complicat . Ştiu că am iubit şi atât. Am conştiinţa curată, pentru că i-am spus nevestei.

–Acum înţeleg! Ai călcat pe alături. Ţi-ai înşelat nevasta şi principiile credinţei tale.

–Ea ştia că mie mi-a plăcut de Corina, dar viaţa ne-a despărţit şi nu ştiu cum şi-a vârât cel cu coarne coada, că ne-am întâlnit, mi-a luat minţile şi s-a întâmplat.

Nu am crezut că sunt în stare de un asemenea gest. Şi, totuşi, l-am făcut. Toată viaţa am vorbit despre morală, despre virtute şi am căzut în braţele păcatului ca un idiot.

–Nu pot să cred, Ionescule! Te ştiam un om integru, un om puternic. Cum s-a întâmplat?

–Of, Doamne! E mult de povestit şi nu ştiu de unde să încep. Ştiţi, numai net-ul ăsta e de vină. Eu cu Corina am tot vorbit şi într-o zi îmi spune că e internată în spital şi-mi trimite rezultatul de la tomograf. Când am citit analizele acelea mi-am zis: E cancer.

Ştiam că e singură, că al ei bărbat era plecat la muncă în Germania. M-am dus la ea acasă şi s-a întâmplat. Asta-i tot. Sunt un mare idiot.

Atunci am realizat că viaţa e atât de scurtă, că nu am făcut nimic pentru iubirea mea, că boala şi nu un bărbat poate să mi-o răpească definitiv. Eu pe ea am iubit-o toată viaţa, ca un idiot.

–Şi nevasta ştie că tu mereu ai ţinut la cealaltă?

–I-am spus într-o zi când m-a enervat, dar se pare că nu-i pasă. Oricum am divorţat. Sunt un om slab? Un om păcătos? Îl privea cu ochii mari, aşteptând verdictul şefului.

–Nu ştiu ce să-ţi spun. Situaţia ta e tare încurcată.

– Vreţi să-mi spuneţi că sunt un păcătos ordinar?

–Ionescule, Iisus a iertat-o pe acea femeie păcătoasă, pentru că a iubit mult.

–Mă va ierta şi pe mine, nu-i aşa?

–Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu cum gândeşte Dumnezeu.

–Omul are puterea de a trece peste orice. Un exemplu sunteţi dumneavoastră.

–Nu trebuie să ne temem de viaţă, oricât ar fi de jucăuşă, de grea sau complexă. Ce bine ar fi dacă am putea să spulberăm grijile, gândurile negative, cu o singură suflare şi să le împrăştiem ca puful de păpădie.

Ionescule, să nu ai mari aşteptări. Să nu crezi că iubirea asta te va duce pe culmile beatitudinii. Eu am învăţat să nu mai am aşteptări de la nimeni. Singurul om de la care am pretenţii şi aştept ceva , sunt doar eu. Să te apere Dumnezeu cu îngerii lui şi să-ţi dea înţelepciune. Nu ştiu cum o să ieşi din nebunia asta. Oamenii sunt tare schimbători. Poate că tu o iubeşti, dar ea te iubeşte? Eşti tu sigur de iubirea ei?

–Nu, nu sunt sigur, de fapt, m-am convins că nu mă iubeşte. Când i-am spus că mă duc la ea mi-a zis că mă roagă să nu mă duc, că nu ştie ce vrea. Dar eu tot m-am dus. Când m-a văzut m-a privit cam ciudat. Probabil se aştepta să vadă altceva.Unul mai tânăr, mai sexi. La un moment dat chiar m-am gândit că iubeşte pe altcineva.

–Crezi că iubeşte pe altul?

–S-ar putea. Eu nu am de unde să ştiu ce este în inima ei.

Un singur lucru i-am cerut: Sinceritate. Doar atât. Nu vreau minciuni.

Mi-a spus că ei mereu îi tună şi fulgeră.

–Hm! Asta înseamnă că este nemulţumită, nefericită. Ceva îi lipseşte.

–Da, aşa am gândit şi eu . I-am zis:

Caută, vezi ce vrei, cine e în inima ta? Nu trebuie să te simţi obligată faţă de mine cu nimic. Eu am venit pentru că aşa am simţit.

Tu ai spus destul de clar :”Nu ştiu ce vreau”. Zilele acestea când am fost singur m-am gândit mult la tine, la lucrurile comice, penibile, care s-au întâmplat. Aş vrea să ştiu ce se întâmplă în sufletul tău, de ce nu simţi nicio bucurie?

Emoţiile negative îmbolnăvesc omul. Ce traume emoţionale ai trăit? Când m-ai văzut privirea ta spunea:”La ce dracu ai venit?” De fapt, mi-ai spus:”Cine ştie ce ţi-ai închipuit, că sunt pe moarte….”. Te-ai răstit că te ating de picioare şi că te duci să dormi în dormitor. Greşeala mea a fost că am dorit să te ţin în braţe, neînchipuindu-mi că tu nu vrei nici măcar să te ating. Nu pot uita cum mi-ai îndepărtat mâna crezând că eu am adormit şi te-ai înfăşurat ca un cocon în cearceaf, îndepărtându-te de mine. Cred că acel gest al tău a spus totul. Te rog să-i spui celui pe care-l iubesti adevărul. Eu nu am de unde să ştiu cine este. Poate fi oricine.Spune-i ce simţi. Cum am făcut eu cu tine, fă şi tu cu el. Doar aşa te eliberezi de chinul interior. Nu contează reacţia lui.

–Eşti gelos?

–Nu ştiu nici ce mai simt.M-am înşelat amarnic.M-am amăgit ca un idiot că mă iubeşte. După ce am vorbit cu ea m-a apucat o durere insuportabilă de cap şi am venit la dumneavoastră.

Mă doare atât de tare capul! Parcă am un sfredel în tâmpla dreaptă. Mi-e teamă să nu fac anevrism cerebral. Vena asta de la tâmplă o simt umflată.

–Stai să-ţi dau ceva. Uite, înghite pastila aceasta şi stai liniştit.

– Sper să nu vă dau de necaz, să fiţi nevoit să chemati salvarea.

–O să-ţi treacă. Fii calm! Omul e tare schimbător. Mă văd pe mine. Eu nu mai sunt cel de ieri şi mâine nu o să mai fiu cel de azi. Călătoria vieţii mele a fost prin văi tenebroase, pe câmpii aride, pe munţi înalţi, în poieniţe însorite, în ape adânci , în oaze cu verdeaţă. … Am mers pe calea vieţii însoţit, dar şi singur. Când eşti singur ai libertate totală, capeţi încredere în tine şi începi să te autocunoşti. De când nu ai mai văzut-o?

–Prima data ne-am intalnit pe 28 iunie, iar a doua oara pe 5 iulie.

Acum suntem în septembrie. Sunt două luni.Pe 5 iulie i-am spus că e ultima oară când mai vin .

–De ce?

–Am fost şocat când mi-a spus că eu am obosit-o şi stresat-o tare rău.

–Ce i-ai făcut?

–Nimic. Doar i-am spus cât de mult o iubesc, că ea este sufletul meu, dragostea mea, şi am îmbrăţişat-o. Dar se pare că ale mele cuvinte şi ale mele îmbrăţişări au epuizat-o.

–Poate că nu s-a simţit bine.

–Aşa gândesc şi eu. Tare idiot mai sunt! Eram atât de fericit că puteam să-i văd ochii, că puteam s- o mângâi, s-o sărut şi ea îmi spune că am stresat-o.

Recunosc, că ea nu a vrut să mă duc şi m-am dus eu ca idiotul, dar nu mă aşteptam s-o obosesc şi s-o stresez. Am ajuns la concluzia că îi fac mai mult rău decât bine. Nu ştiu, poate dragostea mea, poate gesturile mele or fi fost deplasate. Habar nu am unde am greşit.

A doua oară am fost mai reţinut cu cuvintele şi cu îmbrăţişările. Nu am vrut iar să o stresez.

–Ţi-a mai reproşat?

–Da, iar am obosit-o.

–Păcatul cum l-ai făcut?

–S-a întâmplat pur şi simplu. O fi fost atracţia cărnii, chemarea sângelui, nu ştiu. Sunt cel mai idiot om, nu-i aşa? E evident că nu mă iubeşte.

–Îmi pare rău pentru tine.

–Nu-mi pare rău că am străbătut 400 km ca s- o văd şi nu regret nimic din tot ce am făcut. Trebuia să mă conving de sentimentele ei şi ale mele.

Am vrut s-o ajut cu ceva, nu mai ştiu cu ce, si mi-a răspuns: „Lasă! Nu ştii tu cum stau treburile aici.” Era vizibil că eu o deranjez, o agasez, încât m-am întrebat în gândul meu:”Ce naiba caut eu aici?”

Sunt un mare idiot.

–Esti prea sentimental, prea sensibil la orice gest, la orice fleac. Dai importanţă la toate nimicurile. Fiecare om e în felul lui. Când iubeşti pe cineva îl accepţi asa cum e, cu bune şi rele.

–Nicicând nu am crezut că se va întâmpla vreodată ca eu să-mi schimb opiniile. Uitaţi-vă, cum pasiunea mea nebună pentru Corina m-a schimbat total. Parcă nu mai sunt eu. Parcă sunt alt om.

–Iubirea are darul, puterea de a transforma.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

…Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Liviu Rebreanu-Mărturisire

–Frumos şi adevărat.

–Ionescule, asist neputincios la spectacolul degradării umane. Mă tem, pentru tine. Mi-e teamă să nu fi şi tu luat de curent, de acest val contaminat de molimă.

De aceea îţi spun: Nu te mai îndoi şi iubeşte. Dragostea este o forţă benefică. Ea e cauza tuturor lucrărilor bune, frumoase din viaţa noastră. Iubirea inspiră omul cu sufletul bun, e forţa care ne ţine, care ne face fericiţi şi aduce în viaţă numai lucruri pozitive. Ea are puterea de a arde răul, minciuna, impurităţile. Când inima ta e cuprinsă de iubire devii alt om, fiindcă ea lucrează în tine, în interiorul tău, transformându-te într-un strop mic de iubire, de lumină.

Iubirea luminează. Adevărata iubire nu e schimbătoare, ea e mereu statornică.

Iubirea e cea care pune totul în mişcare, toate creaturile, tot Universul. Ea circulă prin toate arterele şi venele acestei lumi.Vezi, eu am cunoscut toate etapele iubirii.Când am fost tânar am tot căutat un om, un suflet cu care să împărtăşesc aceleaşi gânduri, sentimente, şi am găsit-o pe Diana, dar ea azi e printre stele.

Inima mea tânjeşte după iubirea divină. Când ajungi să-ţi cunoşti sărăcia, neputinţa şi micimea eşti pe calea ce duce spre divinitate. Adevărata cunoaştere se obţine doar prin graţie divină. La vârsta mea, încă mai mă lupt cu răul, cu întunericul, cu egoismul,cu orgoliu, cu ambiţiile deşarte. “Ştii ce eşti? Eşti un manuscris al unei scrisori divine, Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască. Acest univers nu este în afara ta. Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii Eşti.”

–Da, se vede ca v-a plăcut nu numai poezia lui Rumi, dar şi filozofia lui. Nu ştiam ca sunteţi atras de islam !

Sper să nu greşesc, dar din cate îmi amintesc, Rumi a fost unul din cei mai cunoscuţi mistici islamici, întemeietorul ordinului derviştilor mevleviţi.

–A fost un mare gânditor şi un artist uimitor. Asupra lui a avut o mare influenţă şi Shasm,un derviş care l-a transformat dintr-un învăţător într-un mistic minunat.

Recunosc că sunt atras de sufism, de fapt, nu numai de sufism, de toate religiile, filozofiile care promovează lupta continuă a omului pentru a se purifica, pentru a dobândi virtuţi, pentru a evolua spiritual şi a ajunge la acea formă superioară de iubire. Sunt atras de toate curentele de gândire ale acestei lumi care-i îndeamnă pe oameni să urmeze valorile etice, morale şi spirituale, care propovăduiesc iubirea pură, absolută şi dorinţa de cunoaştere a Divinului.

–Poate că toţi oamenii în adâncul fiinţei lor visează la acest lucru. Nu cred că exită om care să nu dorească să traiasca într-o lume a păcii, a iubirii, a compasiunii, a fraternităţii.

–Important este să facem fiecare fapte bune, neaşteptând nimic în schimb. Să nu mai gândeşti, Ionescule, nicicând negativ . Ai văzut pe propria-ţi piele,acum, când îţi era teamă că faci anevrism, unde te duc aceste gânduri. Gândeşte pozitiv! Alungă orice gând rău din mintea ta! Eliberează-te de îndoieli, de întuneric! Priveşte spre lumină şi ai încredere în Dumnezeu. Nimic din tot ce ni se întâmplă în viaţă nu este întâmplător. Viaţa în fiece zi ne dă câte o lecţie. Fii atent la ea şi încearcă s-o înţelegi!

Când eşti cuprins de îndoieli, măcinat de griji, de probleme, ridică ochii spre cer.. Doar El ne poate detoxifica gândul, sufletul şi inima. Mintea e sursa tuturor bolilor. Să arunci îndoielile, furiile, tristeţile, dezamăgirile şi toate relele care te asaltează. Priveşte cu încredere viitorul.

–Toţi alergăm după fericire, iar în loc de fericire găsim…

–Fericirea stă în modul cum gândeşti, cum priveşti lucrurile. Te-ai gândit vreodată că fericirea reprezintă puterea de a fi sincer cu tine şi cu cei din jurul tău, de a te accepta aşa cum eşti. Hai, ridică capul sus şi zâmbeşte! Nu regreta…! Fericirea este în interiorul tău, nu în Corina, nu în exterior. Nu ai nevoie de ea, ci de tine. Cunoaşte-te, descoperă-te pe tine!

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Idiotul” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară

Lumea de ieri și de azi a fost și este condusă de o minoritate de indivizi ,,descurcăreți. Cum a fost posibil așa ceva și cum este încă posibil? Mister.

De unde a venit omul, nu știm. Clar. Nici cine este acest om, nu știm. Și mai clar. Cum s-a ajuns ca un om să stăpânească un alt om, să îl asuprească, să

îl domine, să și-l facă sclav, să îl omoare, bănuim, dar nici asta nu știm sigur.

Bănuim că, venind din spații diferite, oamenii se luptă între ei pentru supremație. Asta am înțeles. Dar, de ce și între componenții aceleași specii se subjugă, se domină, se fură, se păcălesc și se omoară unii pe alții, asta greu vom pricepe.

Nu este exclus ca femeia să fi venit dintr-un univers celular al ei și bărbatul din alt univers. Obeservați că femeia este făcută parcă din alt gen de materie: finețea pielii, chipul, culorile părului, frăgezimea cărnii, perfecțiunea formelor; pornind de la expresia feței, la sâni, la fese, coapse picioare, trup, componente ce dau puterea de atracție sexuală ce subjugă orice bărbat.

Ai senzația, privind și admirând o femeie corneană că, materia a folosit la inventarea ei cele mai bune ingrediente stelare, special spre a crea această minune a naturii universale: Femeia Corneană.

Cum a reușit bărbatul să domine această forță a universului, femeia, un mister greu de descifrat.

Cum reușește această minoritate de cîteva milioane de indivizi să domine cîteva miliarde, omenirea întreagă, mereu mă întreb?

De ce pare a exista un conflict mocnit între bărbat și femeie când se știe clar că, femeia este născătoare de viu, de Dumnezeu, că ea susține aproape toate treptele vieții? Încă nu știm.

La început au fost cei puternici, bătăușul suprem. El a devenit șef de clan, șef de trib, șef de pământ și de ape, șef de șef..

Apoi i-a venit ideea să spună că el este trimis de,,sus,, că are putere divină și restul trebuie să îi pupe mâna, să îi zică ,,părinte,, și că el se va ruga iar restul să muncească.

Cum a reușit? Că toți avem aceleași circuite, aceleași componente corporale, psihice?

Ceva nu se leagă, lipsește ceva din codul genetic umanoid. Dacă apăream toți din maimuță, așa cu zice Darvin, eram toți negri. Nu fugeam la Polul Nord și deveneam albi, blonzi sau oacheși.

Am observat că, se perpetuează o formă cu care ,,descurcăreții,, domină mulțimea= sclavagismul !

Primul bătăuș, după ce i-a bătut pe toți și a omorât câțiva, și-a făcut o ceată a lui. Inițial, poate din rudele lui, frați, neamuri.

Apoi se trece direct la înființarea unei amante. Se adaugă credința cu spaimele ei: iad, rai, înviere și ghiveciul dominației devine perfect.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Turma planetară” →

Bianca LEGMULLER: Comoara bunicului

Jacob un tânăr pasionat în creerea plușurilor, trăia într-o căsuță mică așezată la capătul unui sat. Familia l-a susținut tot timpul să facă ceea ce își dorește, dar ce nu știa el era ca plușurile luau viață. Într-o zi când băiatul a plecat dis de dimineață la școală, unul dintre urșii pe care el i-a creat încerca să găsească comoara ascunsă de bunicul lui Jacob. Bunicul lui avea darul de a putea vorbi cu plușurile. Înainte ca Fredy să moară a ascuns o comoara pentru Jacob, iar ursulețul încearcă să îl ajute pe băiat să o găsească.

Honey încearcă o modalitate de a vorbi cu Jacob fără a se speria. Băiatul venise de la școală, cum intrase pe ușă fugise repede în bucătărie ude mama lui îi pregătise felul lui preferat de mâncare.

-Cum a fost la școală ? Întrebase mama lui

– A fost incredibil, în pauză mi-a venit o idee superbă

-Ce este ?

-M-am gândit să merg să o vizitez pe bunica. Îmi este foarte dor de ea. Aș putea să stau la ea în weekend?

-Da desigur, așa îi vei putea vizita și pe prietenii tăi Anne și August .

Ursulețul auzind conversația dintre băiat și mama lui, Honey se pregătise să îi spună adevărul lui Jacob. El urcase sus în camera lui pentru a-și face bagajele. Își luase valiza din dulap și începuse să își umple valiza cu haine și tot felul de reviste despre plușuri.

-Se pare că aștepți cu nerăbdare să îți vizitezi bunica.

-Hmmm…….Cineva acolo, cine este. Ești afară și arătate! Spuse băiatul înfricoșat

-Nu te speria sunt inocent, chiar tu mai creat cu mânuțele tale talentate.

-Honey! Nu se poate, cum de poți vorbi și cum poți să te miști?

-Vezi tu, tu ai un dar de la bunicul tău. Poți vorbi cu plușurile pe care le-ai creat, iar el a ascuns o comoară cu care numai cu ajutorul tău pot să o găsesc.

Honey îi povesti tot băiatului despre comoară și copilăria bunicului său.

-Deci va trebui să stăm mai mult la bunica ?

-Da

Dis de dimineața, Jacob coboară jos în bucătărie pentru ași lua micul dejun și a se pregăti de școală. El nu sa putut concentra deloc la școală, s-a gândit tot timpul la ce ia povestit ursul. Ajunse acasă își pune bagajele în portbagajul mamei și se urcă în mașină.

Bunica lui era pictoriță, așa că ea își petrecea majoritatea timpului în atelierul din oraș. La ușa casei bunica lui Jacob îl aștepta, era îmbrăcată într-o rochie neagră. În picioare purta tocuri, iar pe cap avea o beretă neagră cu o floare roșie ca și macul.

Ajunși la bunica, băiatul fugii din mașină și o strânse tare în brațe pe bunica lui. Jacob își luase bagajele și intrase în casă. Înăuntrul casei bunicii, se afla un hol mare care era încărcat de picturile bunicii, el nu ezită și mersese să vadă picturile.

-Wow bunico, aceste picturi sunt minunate!

-Aceste picturi erau preferatele bunicului tău. A fost un om extraordinar.

-Ce obișnuia sa facă bunicul Fredy ?

-Bunicul tău era ca și tine, era pasionat în creerea plușurilor.

Se făcuse și noapte, iar băiețelul nostru se duse la culcare, deoarece a fost o zi epuizantă pentru el. Dimineață bunica lui i-a pregătit micul dejun și i-a spus că va avea puțină treabă în oraș și dacă vrea să afle mai multe despre bunicul său poate să se urce în pod. Jacob a luat micul dejun și s-a dus în camera să îl ia pe Honey, dar ursulețul nu era în cameră.

-Oare unde s-a dus ? Honey! L-a strigat băiatul căutând-ul peste tot.

El s-a gândit ca ursulețul s-a dus în pod așa că a urcat și el. În pod erau numai cutii, iar la geamul mare de la capătul podului se afla ursulețul cu o scrisoare în mână.

-Ce faci aici ? , te-am căutat peste tot. Îi spuse băiatul îngrijorat

-Mă uitam prin cutii și am găsit o scrisoare cu numele tău.

Băiatul luase din mâna lui Honey scrisoarea.

„ Salut micul meu talental, dacă citești această scrisoare poate eu nu voi fi acolo. Această comoară de care ursulețul tău ți-a povestit este una specială. De când te-ai născut am știut că vei fi ca mine, un băiat talentat și deosebit. Comoara pe care eu ți-o dăruiesc este veche de sute de ani, eu am primit-o de la bunicul meu și m-am gândit că acum este rândul tău să o primești. Comoara este ascunsă în pădurea fermecată, dar ai grijă această pădure poate fi periculoasă câteodată .

În mijlocul pădurii se află o căsuță înconjurată de spiriduși, dar înainte de a ajunge acolo va trebui sa treci de prăpastia spiridușului malefic și lacul adânc. Sunt sigur că vei reuși să ajungi la căsuță si să găsești comoara.

Bunicul Fredy ”

În centrul orașului, locuiesc Anne și August, cei doi prieteni ai lui Jacob. De mici cei trei obișnuiau sa se joace în parcul de lângă magazinul pe care părinții lui Anne și August îl dețineau. A doua zi, Jacob îl luase pe Honey și plecase în parc pentru a se întâlni cu Anne și August. Pe o băncuță din parc stăteau cei doi nerăbdători pentru al vedea din nou pe băiat.

-Jacob !

Cei trei fugiseră unul spre celălalt și se îmbrățișară.

– Ne-ai lipsit mult de tot. Spuse cei doi.

– Și mie mi-ați lipsit mult de tot, dar avem o misiune foarte importantă.

Anne , August și Jacob se așezaseră pe bancă și băiatul începuse să le povestească despre bunicul său și comoara pe care trebuie să o găsească.

– Deci, mă ajutați să găsesc comoara ?

– Da, te poți baza pe noi!

Continue reading „Bianca LEGMULLER: Comoara bunicului” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Ciungul

Când fetița mea a ajuns acasă eu mă aflam în ruptura pe fundul căreia aproape că se adunaseră toate tufele cu fructe de pădure așa că, după ce duceam vitele la păscut pe poiana dintre sat și Pădurea Bârzei, le lăsam în grija fetelor iar noi băieții ne aventuram la ”vizuini” după cum poreclisem noi locul cu pricina deoarece, în afara abundenței de fructe de toate felurile, mai peste tot descopeream o mulțime de viziuni, de vulpi, de bursuci și de toate cele, ba am mai dat chiar și de câte un grăsun care, după ce s-a îmbuibat cu zmeură, cu fragi și afine, a mai poposit întins la soare ca să-și facă siesta și am dat noi de el așa că, ne-am speriat cu toții unii de alții și în timp ce noi am zbughit-o înapoi la vaci, el o tulea cine mai știe pe unde.

De fapt, cam ăsta era și motivul real pentru care, fetele ne delegau pe noi să le aducem și lor ceva fructe iar noi, profitam de teama lor de fiare și de mărăcini și le lăsam ore întregi ca să păzească și vitele noastre.

In ziua aceea, fiind proaspăt sosit de la București, când am ajuns printre ele m-au recunoscut imediat iar cele câteva mai coapte, chiar s-au și îmbujorat plecându-și pleoapele așa cum cerea obiceiul. Drept urmare, după ce am mai schimbat câteva vorbe le-am spus că voi mai reveni ca să stăm la taclale ca pe timpuri însă musai trebuia ca să ajung la Colți – între Sibicii – după cum i se spunea locului și de la care mă obligasem față de diriginta fetiței mele că-i voi face rost de ceva chihlimbar, ea fiind profesor de geografie iar fetița mea îi promisese că eu îi voi face rost de chihlimbar ca să-l arate copiilor.

Ca urmare, după ce ne-am bucurat de revedere, am tăiat-o pe unde știam eu că ajung mult mai repede iar una dintre fetele cu care păscusem ani la rând vitele, mi-a strigat grijulie din urmă în timp ce, restul copiilor chicoteau:

– Vezi pe unde mergi ca să nu dai de Ciungul !

– Cine-i ăla, … e cumva ursul acela fără o labă ?

– Nu râde și fii atent că e cam răutăcios ba, se dă și la oameni iar am auzit că, pe vreo doi inși de prin Bozioru i-a cam jumulit ori chiar mai rău.

– Eh, … n-o fi el chiar așa de rău, că nu i-am făcut nimic – i-am replicat eu zâmbind apoi, aducându-mi aminte de spusele lui nea Ion Diaconu care, în iarna trecută mi-a spus că, ursul acela fără o labă este cam stricător și cam atacă vitele, ba și oamenii așa că, mi-am continuat drumul ceva mai atent iar pentru orice eventualitate mi-am fixat și arma pe spinare și făcându-i cu ochiul șmecherește: N-o fi bietul urs chiar așa de rău ! – am mormăit eu mai mult pentru a mă încuraja.

– Mai bine ascultă-mă și ai grijă – i-am auzit din spate vocea fetei ceva mai îngrijorată – Chiar nu pricepi că nu-i de joacă ? Treaba ta !

Pe măsură ce urcam, panta era lină însă pădurea mă încorseta din ambele părți și mă îmbălsăma cu aerul ei parfumat care nu odată, pe când eram puști, după plecarea părinților mei la București, de multe ori îmi luam rucsacul cu trusa de dormit și pornind aiurea, mă pierdeam prin coclaurile răcoroase ale pădurii până în apropierea vreunui izvoraș cu unda cristalină lângă care mă întindeam savurând tihna pe un așternut din mușchi cald și uscat de peste zi. Astfel mi-am savurat cele mai minunate momente din viața mea, clipe de basm pe care nu le voi uita niciodată.

Cum nu aveam de gând ca să înnoptez pe acolo și mai ales, cum țineam ca să fiu punctual la întâlnirea cu învățătoarea care îmi promisese câteva pietricele de chihlimbar, am întins pasul și la un moment dat mi-au atras atenția trosnetul unui băț rupt undeva prin adâncul întunecat al pădurii din dreapta mea, ca și cum un băț s-ar fi rupt sub greutatea cuiva care l-ar fi călcat pe el indiferent ori altfel spus, din nebăgare de seamă.

Pentru orice eventualitate, mi-am mutat arma pe antebraț însă după ce în prealabil am încărcat cartușele potrivite pe ambele țevi și mi-am continuat drumul ceva mai atent. Oricum, deveniseră vizibile primele case aflate la marginea satului și bine înțeles, fumul sobelor pe care precis fierbeau ceaunele pentru mămăligă schimbând astfel instantaneu mirosul îmbătător al pădurii cu cel al tihnei binecuvântate după o zi de muncă.

Pășind pe drum, primii care mi-au ieșit în cale au fost un grup de școlari care se hârjoneau gălăgioși ieșind astfel chiar pe poarta școlii unde trebuia să ajung pentru a mă întâlni cu profesoara de geografie care mi-a și ieșit în cale zâmbindu-mi amabilă:

– Bine ați venit ! Dar mă uimiți ce punctual sunteți ! Înseamnă că ați mai fost pe aici pe la noi ?

– Sigur că da. Cu ceva ani în urmă am mai fost la niște vânători și în trecere v-am vizitat și școala, ba chiar și cele câteva exponate minunate cu bucățele din chihlimbar printre care, n-am uitat, una din ele care conținea o gâză încorporată într-o soluție care imita rășina de brad.

Vai de mine, mă uimiți ! Chiar așa este ! O să revedeți imediat acea bucată de chihlimbar deoarece este cea mai prețioasă și mai interesantă dintre tot ce avem noi aici, că nu-i vreun mare muzeu, așa cum probabil că v-ați închipuit, ci … doar câteva pietricele adunate de copii din râulețul pe care l-ați traversat și care, le aduce la suprafață. În mină, precis că sunt mai multe însă nu ni se permite ca să scormonim pe acolo ca să nu avem probleme pentru că, unii mai zburdalnici au cam rămas pe acolo iar cei câțiva care au mai fost găsiți acum se află în cimitirul din spatele bisericii.

Auzind acest detaliu, mai ales spus de o femeie, m-a traversat iute un fior și n-am mai avut mult până să renunț chiar și la cele câteva pietricele de chihlimbar promise fetiței mele. Dar cum doamna profesoară avea chef de vorbă și dorea ca să mă prezinte clasei, n-am putut ca să o refuz și i-am făcut pe plac însă, odată intrat în clasă imediat s-a instalat o tăcere mormântală și am constatat că, toate privirile băieților care formau majoritatea elevilor erau ațintite spre arma mea din spate așa că m-am prefăcut că nu mi-am dat seama și m-am instalat picior peste picior lângă catedră ținând însă arma pe genunchi dar astfel, să poată fi și mai bine cercetată de cei curioși.

Oricum, vizita la școală m-a impresionat puternic trecând peste detaliul potrivit căruia, în fapt, unica școală era în realitate o simplă căsuță de țară cu două camere, tabla era de fapt o scândură bine geluită la rindea iar catedra era reprezentată de o masă simplă și chiar nu mi-a prins prea bine stinghereala pe care am simțit-o din partea profesoarei care am simțit că, nu știa ce să-mi mai spună și ce să mai facă pentru a mai salva din onoarea sătucului pierdut printre munții și dealurile atât de nărăvașe.

Când am plecat, mi-am răscolit buzunarele în speranța că aș putea să descopăr ceva, un briceag, un pix, o bomboană, orice, însă ca un făcut, singurul lucru găsit a fost doar batista însă în sinea mea mi-am promis ca să-i mai vizitez însă pregătit așa cum se cuvine.

Urmărit de acest gând, din câțiva pași am traversat iarăși pârâiașul realizând că, profesoara, la fel de emoționată ca și mine a uitat ca să-mi da cele câteva pietricele de chihlimbar promise după care, am pășit în întunecimea pădurii străpunsă numai ici și colo de săgețile razelor de soare strecurate cu chiu-cu vai efort printre crengile amestecate ale copacilor.

Copleșit de emoția pe care am simțit-o în rândul copiilor, la un moment dat am avut o presimțire că nu mai sunt singur. Cât am putut de discret și fără să mă opresc mi-am controlat spatele și lateralele, dar pustietatea pădurii m-a convins că senzația mea a fost numai o stare trecătoare așa că, mi-am continuat drumul întinzând pasul deoarece nu aveam de gând ca să-l continui pe întuneric mai ales că, urma o zonă deschisă larg care mi-ar fi oferit prilejul ca să-mi controlez spatele și vecinătățile cu ușurință așa că, la momentul apreciat de mine ca fiind cel potrivit, când lărgimea zonei îmi asigura posibilitatea unui control cât mai riguros de jur împrejurul meu, m-am oprit brusc și mi-am răsucit privirea cât mai scormonitoare în toate părțile însă fără să descopăr nimic.

Era clar, mi-am dat sama imediat, că eram obsedat de acel Ciung de care m-a atenționat tânăra aflată la pășune cu vaca și inevitabil, coborând de această dată ceva mai agale spre casă și mai ales, trecând prin apropierea locului cu mult desiș în care mi-am amintit cum l-am descoperit pe acel pui de urs care avea un picior înțepenit într-o cursă oribilă, cu niște colți înfiorători din oțel înfipți într-unul din picioare – iar încă mai simțeam și acuma durerea pe care precis că el o trăia – revenindu-mi astfel în memorie șocul mizerabil astfel trăit de mine din plin pe fondul gemetelor înfiorătoare ale bietului ursuleț iar când m-am apropiat cu scopul ca să-l eliberez, din tufele dese a izbucnit ursoaica la a cărei apariție ursulețul a scos un urlet înfiorător care m-a speriat de moarte așa că, n-am mai avut cum să mă aplec asupra lui pentru a-l elibera și am rupt-o la fugă iar la un moment dat, înfiorat de tot ce mi-a fost dat să văd, am constatat că, prin legea nescrisă a junglei, ursoaica se apucase ca să-i roadă piciorul pentru ca astfel să-și elibereze puiul iar acesta răbda durerea fără ca să scoată vreun semn de durere.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Ciungul” →

Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers

E foarte cald și întuneric. Cred că sunt bolnav. S-ar putea să mor? Poți muri oricând. Am intrat pe furiș în baia apartamentului cu perete de sticlă glazată prin care se văd umbrele trecătorilor. Caut un loc unde să mă ușurez. Am și găsit, chiuveta e la o înălțime convenabilă. Jetul se scurge încet, fără a face zgomot, pe lângă o gâlma mare aranjată în pântecul ei, învelită într-un prosop de bucătărie alb și moale. Ușa e întredeschisă și se vede coridorul apartamentului cu cele trei intrări ale dormitoarelor. O doamna de vârstă mijlocie, plinuță la corp dar cu fața frumoasă, care putea fi distinsă cu premiul întâi însă nu o pot puncta. Nu mă vede căci sunt în întuneric dar mă străduiesc să nu se audă nimic și acum mă uit pe unde se scurge lichidul pe care-l elimin și când mișc sacul se revelează o masă mare de aluat frământat pus la dospit.

În teatru am învățat să accept ca normal urinatul în chiuveta din camera de machiaj, veceul era prea departe iar în turnee pe la căminele culturale de prin comunele și satele României erau pe undeva prin curte iar eu trebuia să intru în scenă. Săracul Eminescu, câte a avut de îndurat de la mine. Nu puteam să trec prin mijlocul sălii și să fug repede la WeCeu, spunând: vai, lăsați-mă să fac repede pișu după care să mă întorc pe scenă în rolul de June prim.

Mă alertez când mă gândesc că voi fi descoperit și mă grăbesc să spăl cu apă curată dâra aurie a urinei care se tot scurgea și mă consolez spălând-o la temperatura cuptorului pentru ca toți covizii și alte bacterii să fie omorâți. Iese a doua tipă din camera din stânga. E de o frumusețe rară, îmbrăcată și ea complet în negru, cu o bluză dantelată și părul inele îi ascunde misterios o față gingașă. O recunosc. E prima mea iubire și „păcat” din tinerețe. Au trecut vreo 50 de ani de atunci. Eram copii. Tatonam iubirea. Sărutul și mângâiatul sânilor și a feselor voluptoase, a pulpițelor atletice terminate în labe de gâscă, cam mari însă foarte senzuale. A respirației adânci plină de frică și curiozitate. La 15 ani e ușor să fii condamnat de părinții acelor vremuri și tradițiile românești de păcătoșenie și să fii ușor amenințat cu pușcăria. La această vârstă e ușor să te gândești la sinucidere. Nu i-am spus niciodată cât o iubesc, cât am iubit-o atunci și încă și azi. Părinții sunt conștienți și amorțiți de problemele vieții și a luptei pentru supraviețuire, însă săracii sunt proști și spălați zilnic la creier ca să realizeze prin ce mister trec doi copii la vârsta pubertăți. Ei luau bătaie și plecau cu vaca la vârsta mea. Doamne, cât am iubit-o! O iubire care a fost strivită ca un muc de țigară. Îi admir și azi pe țiganii care își lăsau copiii să se căsătorească la 11 ani. Ies și o întâmpin. E subțirică, înaltă și timidă. Sigur sunt la ea acasă. Cum am ajuns aici, nu știu. Se grăbește să mă bineprimească frumos cu o strângere de mână și îmbrățișare, dar privindu-mă realizează cine sunt, (așa cred) și devine foarte conștientă de momentul despărțirii noastre și ca o tăietură de cuțit totul se dă trecutului și cu nervozitate și eleganță de gazdă îmi oferă amândoi obrajii și o sărut. Ea tremurând, dispare.

Continue reading „Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare de mistreți ceva mai specială

De câțiva ani eram deja vânător cu acte, aveam iubita mea armă de vânătoare cu două țevi lungi ”cât o zi de post” după cum mă ironizau camarazii mai vechi însă, mica lor răutate chiar nu mă deranja absolut deloc fiindcă știam cât de mult îmi admirau pușculița, așa cum era ea gătită din naștere cu țevile alea lungi ale ei care făceau adevărate minuni datorită grupajului reușit al alicelor.

După ce m-am învățat cu pușculița mea, întâmplarea a făcut ca să mă aflu pe undeva ceva mai sus de zona Băleanca, acolo unde era fierbere mare printre oameni, unii fiind vânători iar alții străduindu-se ca, în puținul timp rămas până la sosirea lui Maurer, musai trebuiau să recruteze suficienți gonaci pentru vânătoarea de a doua zi la mistreți iar dacă nu, potrivit unei soluții similare mai vechi, golurile din trupa gonacilor erau completate de îndată cu vânători localnici care, având sau nu chef de plimbare prin pădure, o făceau fără să crâcnească.

A doua zi, ca un adevărat boier cum se considera, premierul Maurer a sosit cu o întreagă caravană de mașini de toate felurile iar, după ce și-a săltat pălăria vânătorească salutându-ne astfel roată pe toți ne-a întors spatele și fiind însoțit de cei doi maiștri de vânătoare ai lui, au luat imediat calea pădurii fiind urmați de departe de liota noastră care însă a fost urgent stopată de cei câțiva milițieni aduși de pe la posturile comunelor din jur:

– Ce-i bă, ori aveți mâncărici pe la tălpi ? – ne-a stopat unul dintre șefii de post străduindu-se ca să se încrunte spre noi – Rămâneți pe loc și să nu dea dracul ca să văd pe vreunul mai încolo că, … jar va mânca !! M-ați înțeles ?! – după care, a aruncat pe jos chiștocul țigării scuipându-l cu precizie printre frunze și s-a pierdut și el rapid printre copaci.

Ca urmare, supravegheați încontinuu de cei câțiva milițieni rămași care se așezaseră pe buturugi ori direct pe frunzele de pe jos, ne-am cuibărit și noi care pe unde și-a descoperit un loc potrivit după care, având urechile ciulite în așteptarea împușcăturilor ne-am pus pe așteptat.

Nu după prea mult timp au izbucnit deodată fluierăturile, strigătele și chiar urletele celor racolați pentru asigurarea goanei iar un fior de emoție ne-a străbătut urgent și nouă trupurile în așteptarea împușcăturilor care n-au întârziat să reorganizeze tihna pădurii :

– I-auziți bă, a început paranghelia ! – a izbucnit într-un hohot de râs unul mai în vârstă pe care-l știam că-i vânător și care astfel, cunoștea bine zona de vânătoare – După cum se cam bate pe loc în zona bolovanilor înțeleg că i-au încolțit la masă – a mormăit vânătorul rânjind satisfăcut apoi, s-a adresat unui alt localnic făcându-i cu ochiul satisfăcut – Bine că n-am cărat degeaba sacii cu dovleci și cartofi ..

– Eh, noi le-am cărat și desertul ..

– Adică, ce vrei să spui ?

– Păi, nu le-am adus pepeni ?

– Ori te-ai țăcănit ? Chiar le-ați dus pepenii ăia cărați de la Buzău?

– Eh, … nu chiar pe toți, … o parte, mai bine spus, doar cojile care ne-au mai rămas că toată noaptea asta am făcut.

– Adică, ați ronțăit pepenii aduși pentru nădirea mistreților ?

– Normat ! Păi, ce-oi fi vrut să le cumpărăm și frișcă ?

Iar ca la un semnal, o răpăială de împușcături care le-a acoperit vocile a dat semnalul începerii vânătorii. După vacarmul primelor împușcături au mai urmat altele disparate iar aproape imediat s-a instalat o liniște apăsătoare perturbată din când în când de câte vreun fluierat ori vreun strigăt iar brusc, din adâncul pădurii au țâșnit câțiva mistreți înfuriați care grohăiau amenințător printre noi după care au dispărut în galop prin pădurea din spatele nostru:

– Ce naiba a fost asta, mă ?! – a întrebat la întâmplare localnicul alb la față de sperietură.

– Hm, … păi ce să fie altceva decât porci împușcați ! – i-a replicat prompt vânătorul rânjind amuzat. Păi tu n-ai văzut că erau morți, ăștia or fi fost ăia împușcați care acum au fugit la mașini ca să se instaleze și să nu stea în picioare până la palatele boierilor care au tras în ei.

In timp ce i-a pufnit râsul pe amândoi, din direcția de unde s-au auzit focurile au apărut doi vânători localnici și unul necunoscut, sosit cu premierul iar vânătorul localnic i-a întrebat prompt:

– Ce făcură-ți ? Împușcară-ți ceva ?

– Hm ! …- mormăi îmbufnat unul dintre ei – Când am ajuns dimineață acolo erau strânși la masă pe puțin cincizeci ori chiar șaizeci de mistreți care mâncau de zor claie peste grămadă iar când au început ca să tragă care cum i-a venit mai bine, s-au împrăștiat ca iepurii prin pădure iar jos, n-au rămas decât vrei doi-trei și ăia doar răniți.

In liniștea grea care s-a lăsat, vânătorul a slobozit un scuipat zdravăn în spre cei doi vânători apoi a pornit la vale pe poteca pe care urcaserăm noi iar eu aflându-mă tăcut în spatele Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare de mistreți ceva mai specială” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !

De mai bine de un an eram deja vânător cu acte și tare îmi era drag atunci când ieșeam pe poarta din spate a viei și traversam pășunea unde fusesem și eu de atâtea ori cu vaca la păscut alături de copii satului. De această dată, având trecută după umăr cureaua noii mele arme de vânătoare în timp ce, palma dreaptă o țineam înfiptă amenințător după centura plină ochi cu cartușe de vânătoare în timp ce, cu un aer foarte preocupat, treceam prin preajma copiilor cu un aer important și aparent nepăsător dar gânditor la problemele mele și astfel, îndreptându-mă spre Pădurea Bârzei, mai precis spre locul numit ”La vizuini” și aceasta deoarece, pe marginile foarte abrupte ale unei văi destul de lungi astfel săpată timp de mulți ani de pâraiele formate din apa ploilor venită de sus din munte și scursă astfel vijelios la vale formând văioaga amintită pe ale cărei laturi abrupte, cu timpul, și-au săpat vizuinile mai ales, bursucii dar și vulpile. In fapt, deoarece în seara precedentă o năzdrăvană de vulpe dăduse iarăși iama prin puii bunicii mele iar aceasta m-a cam luat la rost pentru că, deși aveam arma cu mine și deci, dumneaei avea un vânător în casă, nu i-a fost de nici un folos ca s-o apăr de vulpe.

Drept urmare, la vremea potrivită am luat calea pădurii cu speranța că voi reuși ca să dau peste nemernica ce-mi întristase bunica. Astfel, aveam traseul meu bine cunoscut deoarece, pe poteca respectivă dădusem mai mereu de urmele vulpilor așa că, aș fi fost teribil de fericit dacă reușeam să aduc acasă o blană de vulpe.

Oricum, mă simțeam mult mai bine hălăduind pe dealuri și prin pădure decât să lenevesc în casă moțăind pe vreo canapea așa că, am traversat porumbul nostru tăind-o astfel exact spre locul bine cunoscut de mine care mă conducea la ”vizuini” unde aveam șansa ca să împușc vreo cumătră.

Odată ajuns într-o perfectă liniște la marginea râpei mi s-a oferit imediat imagina superbă a văioagei pe fundul căreia, ascuns de paravanul a tot felul de buruieni pe sub care susura vioi firicelul apei astfel format de la recentele ploi de vară așa că, după ce am cercetat în fugă intrările în vizuinile cele mai apropiate am preferat-o pe aceea la intrarea căreia era vizibil nisipul proaspăt scos din vizuină și astfel, așternut pe pământul în care erau imprimate amprentele lăbuțelor unui bursuc detaliu care m-a asigurat că vizuina dispune de locatar.

Câteva clipe am ezitat dacă să rămân în preajmă ori să merg mai departe mai ales că, aveam la mine o panglică cu pucioasă pe care intenționam ca s-o aprind și să o înghesui în vizuină pentru a-l invita afară pe locatar, însă reamintindu-mi de știuleții porumbului nostru ronțăit de bursuci dar foarte probabil și de câinii vagabonzi al satului care, de foame, stricau porumbul la concurență cu bursucii. Așa că, pe când stăteam bine pitit într-o scorbură și îmi analizam cu atenție opțiunile pentru a mă hotărî dacă să rămân acolo ori să mai caut vreo urmă de vulpe la vreo altă vizuină, pur și simplu m-am pomenit cu semne de vânzoleală undeva ceva mai sus de vizuină la rădăcina unui arbust și unde, a apărut un ghemotoc de blană care se zbuciuma și percepeam din ce în ce mai clar un mârâit clar și întărâtat din ce în ce mai amenințător.

Cu mare atenție m-am săltat puțin ca să descopăr ce se petrecea și am rămas uimit constatând că, în mod precis, locul cu pricina era de fapt o altă ieșire a vizuinii unde voiam ca să pândesc iar în mod categoric, vulpea intrase prin cealaltă gaură deși eu nu i-am descoperit urmele iar acum, se lupta cu bursucul ia cealaltă ieșire, adică la cea de rezervă. În cele câteva clipe cât am rămas nemișcat nefiind hotărât dacă să folosesc ori nu arma fiind astfel tentat ca să împușc deodată o vulpe și un bursuc, până la urmă m-am abținut și am lăsat țevile armei în jos în timp ce, ghemotocul de blană al celor doi luptători a alunecat la vale pe panta abruptă dar luptându-se în continuare iar la un moment dat s-au poticnit de rădăcina unui arbust aflat la circa patru-cinci metri de mine așa că am ridicat încet arma însă datorită ineditului situației am ezitat din nou ca să trag moment în care, vulpea care între timp îl apucase zdravăn de gât pe bursuc, mârâind întărâtată, a început ca să-l smucească într-o parte și în alta apoi, deoarece bursucul nu a mai reacționat, vulpea s-a oprit cercetându-l cu atenție dar și zona din jurul ei după care, l-a înhățat iarăși de gât și târându-l cu destulă ușurință s-a îndepărtat începând ca să urce panta râpei și pierzându-se prin tufele dese din jur.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !” →

Raul Alexandru MITRUȚI: Scrisoare către Moș Crăciun

Iată că sărbătorile de iarnă sunt aproape, lumea toată se pregătește cu bunătăți fel de fel, bradul împodobit, luminile aprinse, totul părea perfect. Dar pentru Matei nu era așa… El își dorea cu totul altceva. Cum nimeni nu îl înțelese, se hotărî să îi scrie lui Moș Crăciun, că poate el îi va îndeplini dorința. Se duse la mama lui și îi zise:

– Mami, anul acesta vreau să îi cer ceva special la Moș Crăciun!

– Ce ți-ai dori de la Moșul? îl întreabă zâmbind.

– Nu pot să îți spun! Îi voi scrie o scrisoare și doar el are voie să o citească!

– Nici măcar eu?

– Nu! Dacă îți voi arăta ce scriu, Moșul nu îmi va mai aduce ceea ce îmi doresc.

– Sigur că îți va aduce! Dar să știi că uneori Moșul nu poate să îți aducă chiar orice. Este și el bătrân și are de colindat întreaga lume într-o singură noapte.

– Știu, dar el este magic!

– Dar mai este un pic până vine Crăciunul. Ai suficient timp.

– Vreau să îi trimit cât mai repede, așa, poate va avea timp să aducă ceea ce îi cer.

– Matei, dacă vrei te ajut.

– Mulțumesc mami. Chiar am nevoie de ajutorul tău. Voi avea nevoie de un plic și să mă duci la poștă să pot trimite scrisoarea.

– Sigur că da, îi șopti mama sărutându-l pe frunte.

Matei se duse în camera lui, luă o coală de hârtie și începu să scrie:

„Dragă Moș Crăciun,

Eu știu că tu aduci daruri la toți copiii cuminți. Eu am fost cuminte tot anul. Am ascultat de părinți, am mâncat tot din farfurie, iar la școală mi-am dat toată silința.
Anul acesta aș vrea să îți cer ceva special. Nu vreau jucării și nici dulciuri sau orice altceva. Nu vreau decât un singur lucru și știu că tu poți să aduci, pentru că ești magic!

Dragă Moșule, anul acesta vreau să aduci iubirea în lume!

Știi Moșule, nici un dar nu este mai frumos decât iubirea. Lumea chiar are nevoie de ea. Oamenii au uitat de ea, mulți nici nu au simțit-o, iar alții parcă o ignoră.
Știu că sunt mic, dar Moșule, eu nu pot să mă bucur de cadourile primite când văd oameni cu ochii triști, sclipirea din ochi le-a dispărut, lumina divină parcă nu o simt.

Dragă Moșule, anul acesta adu te rog iubirea-n lume!

– Matei”

Matei împătură scrisoarea și o puse în plic și se grăbi la mama lui:

– Mami, mami, haide repede! Trebuie să ajungem la poștă!

Când îl văzu așa de entuziasmat, nu putea să refuze.

– Bine Matei, hai să mergem, spuse mama zâmbind.

Ajunși la poștă, Matei înmână scrisoarea la ghișeu și spuse hotărât:

– Vreau să trimit această scrisoare în Laponia, la Moș Crăciun!

Continue reading „Raul Alexandru MITRUȚI: Scrisoare către Moș Crăciun” →