Motto:
„Aflaţi pe platoul de pe Dealul Stâna,
Orizontul ni se deshide şi putem admira
în voie frumoasa vale a Trotuşului,
larga depresiune Comâneşti, munţii Lapoş – spre sud, şi Taşbuga, ultimul vârf important din munţii Tarcăulu”
(„Munte şi flori” – Ghid montan)
…Intreaga noapte ninsese bogat, cu fulgi mari şi pufoşi, semn de belşug pentru anul ce aştepta prin cele coclauri să i se dea cale liberă din halta de întâmpinare a timpului, închipuită, la cumpăna dintre soroace. Spre dimineaţă mareea albă se oprise, parcă aninată de vârfurile semeţe ale arborilor pe care-i înveşmântase în cojoace miţoase, pufoase şi reci la atingere, dar calde la privit, puindu-le pe creştete căciuli ţuguiate şi ascuţite ce împungeau văzduhul pierzându-se în ceaţa lăptoasă şi densă dincolo de care începea necuprinsul. Adierea molcomă, aproape caldă, de peste noapte, a muntelui, aidoma respiraţiei pruncului adormit, s-oprise dintr-o dată, făcând loc unor curenţi de aer rece ce s-aşezau valuri – valuri pe curburile trupului masiv de piatră al muntelui încins de brâiele îngheţului. Vreme geroasă într-un decor magnific.
Câteva ceasuri până la primenirea anului. La margine de aşezare, colindătorii, cete – cete, îşi încep ultimele repetiţii ale spectacolului tradiţional de Sfântul Vasile, cu chiuituri, cu hăulituri, cu clinchete de tălăngi şi zurgălăi și cu plesnituri de harapnice. I-ascult şi-i privesc, în vreme ce gândurile mă-ncolţesc cu întrebări la care nici să găsesc răspuns: ce-ţi trebuie, tocmai acu’, să te-aşterni la drum?! Ştii când porneşti, unde vrei s-ajungi, da’ nu ştii ce te-aşteaptă!… Cu-adevărat, nu ştiu, poate tocmai de aceea mă simt atras ca de-un magnet de ţinutul alb, de necuprins şi încărcat de mistere.
Vehicolul spaţial
Iată şi caleaşca cu care facem ascensiunea spaţială. A tras la scară. Poftiţi de vă îmbarcaţi!… Trezit brusc din reverie, constat că la picioarele mele tocmai a adăstat un vehicul cu înfăţişări fantastice, nemaivăzut ochilor mei. O sanie cu totul specială, scundă şi lată, fără inimă şi fără scoarţe, doar cu loitre, ce se sprijină solid pe patru tălpici de dimensiuni respectabile, cu autonomie în funcţionare, mulându-se pe fizionomia terenului – aveam să constat mai târziu. Un maldăr de paie acoperite de scoarţe groase, ţesute din lână, o scândură pe post de capră şi-un vizitiu mare cât malu’, ce parcă tocmai se desprinsese din poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Ține în mâinile nefiresc de mari un harapnic împletit din fâşii de piele ş-o toporișcă înfiptă-n brâul lat ce-ncinge un mijloc zdravăn. Un baltag, o bâtă – mai pe româneşte, tronează la buza faetonului aşa, ca să fie pentru vr’o-mprejurare neluată-n seamă. Doi cai zdraveni, cu copite ce-ar fi putut crăpa piatra-n paişpe şi chiar în mai multe, fornăie în hamuri gata să ia în piepţii puternici drumul ce se pierde în mareea albă străjuită de siluetele umbroase ale copacilor ce se-nşiruie precum bornele kilometrice ale autostrăzii. M-aşez, cu genunchii la gură, pe capra tare ce ţine loc de fotoliu, în timp ce surugiul, cu hăţurile înfăşurate pe mâinile ca nişte lopeţi, plesneşte uşor din harapnic şfichiuind a îndemn pe spinările voinice ale ducipalilor aduşi tocmai de prin Săt’mar, care se îndeamnă la mers de-ai crede că s-au hrănit cu o porţie bună de jăratec înainte de a porni într-o călătorie de plăcere la întâlnire cu Doamna Iarna.
Aventura cosmică
Incepe aventura cosmică! Gerul dă semne că s-ar întărâta şi mai mult. Tăiem oraşul în două, trecând pe lângă oameni indiferenţi la atelajul ce duce cu el un călător destul de curios prin înfăţişare. Acela sunt eu. Caii fornăie şi pufnesc, scoţând vălătuci albi de aer ce-ngheaţă instantaneu în atmosfera geroasă. Trecem uşor şi prin cartierul Şupan, „al italienilor”, lăsăm în urmă aşezarea de la poalele Goanţei, casele dispar cu totul şi pătrundem în pustietate. De-acu’, Dumnezeu cu mila! Până la destinaţie să tot fie vr’o 18 – 20 de kilometri. Dar ce kilometri! Sania alunecă uşor pe tălpicile-i neverosimil de late, mulându-se pe curburile spinării muntelui, la un pas de prăpastie şi la două zvârlituri de băţ de apa Chiricelului, ascuns acum de munţii de nămeţi, de-ai crede că-n orice clipă te poţi da peste cap. Tac mâlc, precum peştele agăţat de cârligul undiţei, da’ simt cum pe spinare-mi şiroiesc râuri de transpiraţie rece. Şezi blând şi nu te teme, că nu se-ntâmplă nimicuţa, mă îmbărbătează vizitiul cu nume de mascalţone şi cu arborele genealogic tocmai prin părţile Siciliei, care mă pândeşte cu coada ochilor de când am pornit spre Planeta Marte. Observase mirarea mea la auzul denumirii, n-o găsisem pe nici o hartă, prin nici un atlas geografic, da’ tăcuse mâlc, mustăcind şi prelungind aşteptarea curiozităţii. Caii zdraveni, cu piepturi mari, puternice şi rotunde precum copastia unei corăbii echipată pentru o expediție la Polul Nord, croiesc pârtie prin zăpada înaltă ce le zgârie burţile, dar sania alunecă pe creste precum o barcă pe spinarea valului. Copacii privesc, deopotrivă posomorâţi şi veseli, la echipajul ce se-ncumetă să le tulbure liniştea în plină iarnă carpatină.
Trecem, rând pe rând, prin locuri cu nume de legendă şi fantome de mineri, martore ale unor vremi cândva prospere datorate cărbunelui din pântecele munţilor locului: Groapa Lăloaiei, Rafira, Lumina, Galeon, pe lângă vechea mină a lui Darie. Urcuş greu pe Valea Chiricelului, da’ frumos de nu se mai poate! La capătul lui ne aşteaptă Planeta Marte. După cum i-au spus localnicii. Platoul Lapoşului, ce-şi desfată formele largi la peste 1 600 de metri altitudine, dominând întreaga vale a Trotuşului, înspre Miercurea Ciucului şi Dărmăneşti. Ne intersectăm, într-un alt târziu, cu acareturile – câte-au mai rămas în picioare -, ale Crăciuneştiului, cu depozitul de explozibil pitit ca-ntr-o cazemată de nea păzită de-un gardian gârbov şi apatic de-atâta nefiinţă. Suntem la juma’ de cale, ţine să-mi atragă atenţia însoţitorul meu de dimensiuni herculeene. Incă f’o două ceasuri şi ajungem. Urcuşul se-năspreşte. Caii se opintesc tot mai greu în hamuri, capetele li se mişcă, agitate, de sus în jos, de jos în sus, de-ai crede că de-aici îşi trag snaga, îndemnându-se la efort, iar cozile spulberă zăpada de sub copite într-un ritual necunoscut mie. O mare de cristale albe, strălucitoare, împodobeşte ţinutul ca-ntr-un basm de pe alte tărâmuri. Sclipesc multicolor sub luminarea soarelui de iarnă, precum bolta înstelată a unei nopţi senine de vară, ori milioane de licurici răspândiţi prin verdele închipuit al tăpşanelor năpădite de iarba grasă a păşunilor alpine.
Aselenizare în pădurea de argint
Şi iată-ne, în sfârşit, aproape de ţintă. Prin ţesătura deasă a trunchiurilor pădurii de argint profilându-se în negru pe orizontul imaculat apar clădirile releului de radio-televiziune. Suntem pe marele platou al Lapoşului, adicătelea pe Planeta Marte, glăsuieşte zdrahonul cu faţa năpădită de ţepii unei bărbi aspre pe care s-a instalat un strat gros de promoroacă. Am ajuns de-acu’! Sar din sanie spre a-mi dezmetici picioarele de-atâta stat în ghemuire şi dintr-o dată m-afund pân’ la piept în omătul pufos cernut din înaltul cerului. Mă simt ca la capătul pământului, privesc peisajul sublim, dumnezeiesc de frumos şi-ncerc sentimentul că mă aflu pe-un picior de Rai. Mătăhala zâmbeşte a râde de păţania mea, calcă neaua cu spor, din doi-trei paşi ajunge lângă mine şi c-o mână-macara mă extrage din capcană ca pe-un fulg. De pe platforma releului cu încrengăturile lui de antene parabolice două – trei perechi de braţe ne fac semne de bun-venit. După patru ore şi douăzeci de minute de umblet prin pădure şi prin nămeţi pân’ la burta calului, prin ogeacuri şi pe buze de prăpăstii adânci, ajungem la destinație. Oamenii sunt bucuroţi şi miraţi de-asemenea vizită în miez de iarnă şi prag de an nou. Fiindcă până la cumpăna lui mai e preţ de numai câteva ceasuri. Dau pe gât, precum spătarul Nicolae Milescu la curtea împăratului chinez, ceaşca fierbinte de cafea „confort sporit”, ce va să însemne o ţâşpoacă bună de coniac în amestec cu zeama dulce, neagră şi parfumată, acum şi tare de-mi dau lacrimile, şi trec la treabă. Le-am promis boşilor din studiourile centrale ale televiziunii române, la care sunt reporter de Actualităţi, că le voi oferi pe tavă un subiect „cald şi colorat” dintr-un punct foarte rece cu foc continuu pentru programul din noaptea de Revelion. Trag, pe camera video, planurile reportajului, fixez limbile ceasornicului din modulul central pe ora 12, filmez sincroanele cu cei ce-şi petrec sărbătoarea primenirii anului la cota plus 1 600 metri de pe platoul Lapoş – al Munţilor Ciucului şi… la drum, birjar!
Reîntoarcerea pe Terra
Părăsesc cu o undă de regret Planeta Marte. Dragoste la prima vedere! Poate voi mai reveni, cândva, aici. Și-am mai făcut-o, chiar în vara ce-a urmat, când albul argintat al iernii își schimbase culorile în verdele crud al pășunilor și arborilor-catedrală.
Intre timp ziua cedase locul nopţii, la munte se-ntunecă devreme. Acu’ ajungem, cât goleşti caloriferul – îmi zice vizitiul pe post de ghid turistic. Păi cum aşa?!, îl interoghez, că la venire!… O luăm pe scurtătură, îmi răspunde. Caloriferul la care făcea trimitere nu era altceva decât sticla de vin fiert pe care mi-o îndesaseră între palme tehnicienii de la releu. Grijulii tare cu mine şi al căror gest mi-a picat cum nu se putea mai bine. Şi-ncepem coborârea pe coclauri străjuite de fantome. Râpi adânci şi pante abrupte se desprind din întunericul albit de omătul înalt cât un stat de cal voinic, ce sclipeşte fosforescent în razele galbene ale astrului nopţii. Ducipalii fornăie şi se proptesc pe copitele puternice ţinând atelajul în echilibru. Oierul-vizitiu îi struneşte din dârlogi cu mâini de fier blagoslovindu-i într-una cu vorbe de dezmierdare: hooo, flăcăii tatii, mânca-v-ar lupchii cu tot cu piele să vă lase doar oasele, aşa zmeilor, tu-vă-n mama voastră de puturoşi, hii la vale, hultanilor!… Sania aleargă-n draci, zburdând, nu lunecând, trasă-n hamuri de bidiviii ce parc-au înghițit iar jăratec. Luna, rotundă şi galbenă ca o turtă de ceară, tocmai ne-a ajuns din urmă mirată de aseminea drumeţi fără-de-minte pe aşa coclauri şi luminând în portocaliu ţinutul lupilor şi parcă minunându-se de curajul trăsniţilor ăstora ce s-au încumetat la drum pe vreme de noapte!
Întâlnire sub clar de lună
De la un timp dulăul Haiduc, mare şi flocos precum sarica miţoasă a unui cioban, dă semne de nelinişte. De unde pân’-acu’ dăduse ocol saniei spre a se convinge că pasagerul, adică eu, e-ntreg şi nevătămat, dintr-o dat’ a devenit agitat, ciulindu-şi urechile mari, oprindu-se în loc, ascultând, mârâind uşor şi dându-se mai pe lângă cai. Ciulesc, la rându-mi, urechile şi parcă- parcă prind un urlet prelung estompat de depărtări: a-uuuu! a-uuuu! Măi, să fie, nu se poate, îmi zic, numai asta ne mai lipsea în noaptea de Revelion! Văd că şi gospodarul ce ţine hăţurile îşi pipăie toporişca-nfiptă-n brâul lat de postav gros, mormăind în barbă. Crezi c-avem niscai musafiri?, îl întreb. Nu-mi răspunde. Continuă cu mormăitul. Incălzit de vinul din calorifer, mai că nu iau în seamă pericolul şi-mi zic: hait, c-avem parte de distracţie. şi-mi pregătesc camera video în ideia că nu se ştie niciodată!… Nu-mi termin bine gândul că şi observ umbrele mai multor lighioane, negre – surii, strecurându-se printre copaci. Se ţin încă deoparte; studiază situaţia, pregătindu-şi terenul pentru atac. Haiduc le-a luat seama şi latră ca un apucat repezindu-se spre musafirii nepoftiţi. Caii nechează cu putere înălţându-se pe picioarele de dinapoi, iar vizitiul, cu hăţurile-ntr-o mână şi baltagul în ceilaltă, se pregăteşte să pălească la mir pe careva, unul sau mai mulţi, care s-ar încumeta să ne-atace. Să fie vreo şapte – opt bucăţi. Ochii lighioanelor sticlesc galben – verde, priviri îngheţate şi rele; paralizante. Te-apucă fiorii morţii! Nu-ndrăznesc, totuşi, să se-apropie prea mult. Dau numai târcoale. De ce, numai ei pot să ştie. Poate i-o fi speriat namila de surugiu cu buzduganul ridicat ameninţător spre ei. Poate! Sania îşi urmează calea prin râpi şi coclauri. Mergem aşa, în tandem cu tovarăşii de drum surii şi deloc prietenoşi, cale de alţi câţiva kilometri pân’ ce, într-un sfârşit, se iţesc cele dintâi lumini ale oraşului. Iaca, am scăpat de-acu’, tună vizitiul, care în tot ăst’ timp nu mă pierduse din vedere. Tovarăşii de drum dispar precum veniseră, caii se liniştesc, Haiduc schelălăie cu mulţumire de-ai crede că el a fost eroul cine ştie cărei fapte vitejeşti, iar eu sorb ultimele picături, reci de-acum, din calorifer. Iacă-tă c-am ajuns!, tună din nou călăuza mea de-o zi ş’o juma’ de noapte. Teafăr te-am luat, teafăr te dau mai departe! La mulţi ani!, îi zic, şi să ne revedem sănătoşi!
Misiune îndeplinită
Schimb urgent sania cu maşina şi vâââj, la Bacău, la releul de televiziune. Prind „la mustaţă” legătura cu „controlul”, transmit imaginile, comentariul „în brut” şi mă uit la orologiul mare din perete: 23,32 de minute. Cam târziu, cam târziu, mă iau în tărbacă editorii de serviciu. Da’ ia spune-ne cum a fost întâlnirea cu lupii? Le spun pe „repede înainte”, vânaseră şi ei imaginile, la recepţia semnalului, pe care le filmasem în timpul coborârii cu bucluc în compania lupilor flămânzi. Fac haz de întâmplare şi mă-ntreabă dacă-s întreg cu-adevărat şi nu am luat-o, cumva, razna, pe la balcon. N-am vreme de hlizeală şi-i las vorbind singuri. Dacia mea bătrână şi harnică m-aduce repede acasă, dornică şi ea să vadă cum soseşte Anul Nou. Intru pe uşa casei taman când ceasornicul de deasupra uşii sună, pe tonuri grave, primenirea dintre ani. Bine-ai sosit de pe drumuri!, mi se urează; da’ pe unde ne-ai umblat? Să le spun?; să nu le spun? Mai bine, nu! Nu acum! Află peste câteva minute, când mi se difuzează reportajul pe postul naţional de televiziune. Va-să-zică aşa!, mă iau, ai mei, în primire, umbli pe unde-a înţărcat dracu’ iapa şi tu o faci pe niznaiul?, privindu-mă ca venit de pe alte tărâmuri… Şi poate c-aveau dreptate. Nu tocmai revenisem pe pământ, după o escapadă de pomină pe Planeta Marte?! A fost, poate, cel mai fierbinte reportaj dintr-o viaţă de jurnalist şi nu m-aş da în lături să repet întâmplarea. Dar anii nu iartă!…
–––––––
Mihai BUZNEA
Bacău, 1 ianuarie 2021