STRĂIN SUNT DOAMNE

 

Străin sunt, Doamne, de pamânt

Și nici de cer n-am stare

Dar ascultai al Tău cuvânt,

și-n fața Ta plecat…

Durerea lumii-n ruga mea

se zbate tot mai tare,

Și pentru ea cerșesc acu’

la Tine-ngenunchiat.

 

Ci iartă Tu, fără obol,

suipatul, biciul, spinii

Unul e orb, un altui-i gol,

iar altul ticălos.

Ei n-au habar, nu știu ce fac,

vremelnicii… meschinii…

Să nu-i retezi, jelesc acu’…,

să nu le ții ponos.

 

Ci poate le mai dă un an,

la ei m-oi duce iară

Uda-voi dragoste noian

și poate m-or primi.

Îi voi plivi cu blând cuvânt

ca-n Tine să răsară

Rodi-vor oare înspre Înalt?

Sau iar m-or răstigni…

 

 

DACĂ AȘ FI SINGUR ÎN UNIVERS

 

Dacă aș fi singur  în univers, nimic n-ar avea importanță,

Fiindcă n-ar fi nimeni ca să-i pese, ca sa iubească, ca să urască,

sau care să treacă pe lângă mine cu indiferență pe vre un trotuar al vre-unui bulevard intergalactic.

Nu mi-aș înțelege nici măcar această lacrimă singuratică – dacă aș fi singura ființă din univers –

pentru că n-aș fi văzut o mamă cum plânge.

Chiar și bătrânii însingurați, plâng fiindcă undeva, cândva demult, au cunoscut vreo fărâmă de dragoste.

Dar eu…, eu nu aș cunoaște dragostea dacă aș fi singur în univers,

și nici cum dragostea naște viață, iar viața naște moarte.

Așa ca lacrima mea nu s-ar simți singura și nici plină de regret…

căci a simți singurătatea sau regretul presupune mai înainte împreuna simțire cu un alt suflet …

Lacrima mea n-ar fi nici măcar lipsită de vreo însemnătate oarecare, pentru ca n-ar exista însemnătate ca să-i simtă lipsa.

Lacrima mea ar fi… nimica. Dacă nimica ar putea însemna ceva.

Groaza n-ar putea fi tovarășul nopților mele,

dac-aș fi singur în univers

și inima nu mi-ar bate mai tare pentru nimic, fie bine, fie rău.

Caci nici chiar binele și răul n-ar exista

Într-un univers unde eu aș fi singur.

Dacă aș fi singur în univers, nimic n-ar avea vreo importanță, nici măcar eu

Dar pentru că Tu te afli aici, și pentru că ai fost aici dintru început

Am cunoscut dragostea, și singurătatea, și lacrimile,

și binele, și răul, și moartea, și viața.

Și pentru că nu sunt singur, și pentru că Tu ești aici,

cunosc acum tot ce a fost, tot ce este, și tot ce va să fie.

 

 

CHEMARE

 

În țara ce fără de grijă se-nchină

La tot ce lucește, și își pune temei

Pe tot ce își zice ca este lumina,

Din puțuri crăpate te-mbie să bei…

 

De toate s-aduni din grămezile sorții,

S-aduni și să iei (ce prostie să dai!)

Și-apoi te imbie-n câmpiile morții

(Dar tu fericit vei trăi poate-n rai!)

 

Ridică paharul norocului, vesel.

O viață are omul, ferice de el!

Oțetul uitarii-n burete tu țese-l

Și da-i-l sa-l sugă, să uite la fel.

 

Cărarea ce-a-ngustă, prea grea îți apare,

Și cine-s nebunii ce-apucă pe ea?!

Căci ce bucurie și ce alinare

Să fie in cruce, poruncă și stea?

 

Și cum poate duhul să mâne cuvântul?

De ești orb – să vezi, și de vezi  – să fii orb.

Și cum poti sa umpli cu vestea pamântul

Când oamenii-și sapă amarul și-l sorb?

 

Dar apa cea vie de secole curge.

Puțini se opres ca să curețe-n ea

vorbire și faptă, și cuget, în sânge.

În noapte, câțiva doar pornesc după stea.

 

E greu să lovești cu călcâiul țepușul,

Pustia sa-ți fie tovarăș mereu.

Căci dosnic și greu, și pieptiș e urcușul

Pe-al Golgotei munte – mormant pentru eu.

 

Dar Cel ce ridica din negura firea,

Ființei suflare și cuget adat.

El nu-și ia-napoi, sau își neaga vestirea,

Cuvântu-I e rod, iară rodu-i bogat.

 

Ferice, El zice, de-n cale-ți amarul

Cu lacrimi și ochii, și fața-ți  înfruntă.

Căci eu m-am legat ca s-o șterg, și paharul

Cu drojdii să-l sorb. Nu te teme, ci cântă.

 

Ferice, povara pe umeri ce-o duci

E-a me, deci mi-o lasă, pașeste în tihnă.

Cu munci și cu chinuri tu nu poți să urci

De vrei ca să intri-n plăcuta-mi odhihnă.

 

Și pacea ce-o cauți nu-i umbră, nici vânt,

De-s lupte, necazuri, război, fii ferice.

Căci eu îți sunt pace, si eu îți sunt scut,

Și eu îți sunt totul. E viu cel ce-ți zice.

 

In negura lumii șoptirea-i s-aude.

Un strigăt în noapte, chemare de dor.

Și fruntea-i străpunsă s-apleacă s-asculte.

Răspunzi? El te cheama. Un glas. Salvator.

 

 

Spre Emaus

 

Este noapte sau zi? Greu de spus…

De ce Tu? De ce spânzuri în vânt?

Vina mea, vina lor? Cui îi pasă, acum?

Ruga mea e în van și te port spre mormânt.

 

Ai murit, am pierdut, asta e –

Iar speranțele mele s-au dus.

Mulți au zis că erai

un nebun de legat ;

râsul lor m-a tăiat, m-a răpus.

 

Să mă ierți că întreb, dar ce ce n-ai făcut

vreo minune, să-i seceri de vii?

Ai cedat fără luptă,

ai căzut fără har,

Unei groaznice, mari mârșăvii.

 

O! Și ce mult păreai că tu ești cel dorit!

Vreau să fug, chiar și urma să-mi piara!

Nu mai pot să îndur la ocări și batjocuri.

Am s-o iau spre Emaus, către seară.

 

 

RUGĂCIUNE DESPRE AMINTIRI

19 Februarie 2016

 

Dă-mi Doamne amintirile mele –

de ieri, de azi și de mâine –

fiindcă nu-s doar ale mele,

ci ale tuturor copiilor Tăi

de oriunde și de oricând.

Întrețesută în povestea noastră e povestea Ta –

de pe vremea când zăceai fără suflare

încuiat în spatele pietrei lui Iosif,

iar noi, ca niște soldați tropâind, Te păzeam.

Amintește-ne Doamne

că piatra se mișcă zilnic din noi –

ca să nu rămânem ca niște soldați tropăind,

care păzesc nimicul.

                              

 

Lupta lui Iacov cu Dumnezeu

 

Știu bine că vine iar noaptea,

mereu noaptea,

și s-ar putea să nu se sfârșească bine.

Dar am pregătită o amenințare

cu care voi încerca să Te prind de pulpana hainei

chiar atunci când mă vei lovi in coapsă.

Cui să mă plâng că nu e fair-play?

Fiindcă tot Tu vei juca și rolul de arbitru,

și sunt aproape sigur

că vei opri lupta ca să fiu descalificat.

Voi șchipăta tot restul vieții.

Oamenii de pe stradă și din metrou,

ocazionalul șofer de taxi,

doamna de ghișeul pentru la taxe si impozite –

nimeni din aceștia nu vor ști ce s-a întamplat.

„Uite încă un schilod…”.

Colegii de servici mă vor întreba dacă e ceva în neregulă.

Le voi mormăi despre vreo discopatie

și se vor obișnui repede mersul meu șontîc.

Cu nedumeririle familiei va fi mai greu.

Ce-i voi spune celei alese?

Ce le voi spune copiilor?

Oare adevărul?

Cum că m-am trezit într-o noapte,

nu cu teamă de sărăcie, nici măcar cu groază de moarte,

ci pur și simplu împietrit de frica înstrăinării?

Căci mă întrăinasem de mine, de cine eram,

de cine mă făcuseși să fiu.

Am venit noaptea. Auzisem că te plimbi uneori

așa netam-nesam, în miez de noapte,

prin pădure, sus pe deal pe la pârâul Iaboc,

deși nu aveam nici o garanție că te voi întâlni…

Mai mult. Știam bine că pe cât de ești de imprevizibil,

pe atât ești de ne rezonabil… Toată lumea Te știe:

seceri de unde n-ai semănat

și strângi de unde n-ai vânturat.

Dar tocmai de aceea

am venit să te șantajez cu ceva la fel de nerezonabil –

nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta.

 

 

Necunoscute sunt căile Domnului

 

După ce am scris prima poezie indecentă,

mi-am tăiat mâna –

dreapta sau stânga, nu mai știu.

Aș mai fi lăsat-o, dar mă ducea

în păcatul de zi cu zi,

așa că am tăiat-o.

După a suta poezie lascivă,

mi-am scos ochiul –

stângul sau dreptu, nu mai țin minte.

L-am scos cu o linguriță de argint,

cu grijă, ca să nu fac mizerie.

L-aș mai fi lăsat la locul lui,

dar se holba doar la desfrâul de zi cu zi.

Începusem să mă îngrijorez,

fiindcă după a mia poezie pornografică,

venea rândul piciorului –

stângul sau dreptul, mă rog –

pășea cu vervă spre preacurvia zilnică.

Tocmai mă îndreptam către abatorul de zi cu zi,

pentru a efectua această automutilare,

când m-am întâlnit pe drum cu Dumnezeu.

Așa, netam-nesam, plonc și El, pe troturar.

Se ducea probabil la piață

să cumpere de aur, smirnă și tămâie,

sau poate vreo carte de poeme.

Era negustor versat.

S-a oferit să-mi vândă niște rime

de aur curățit prin foc…

Poeții sunt săraci, zice El. Ia câteva.

A scos apoi o tunică, albă prozodie –

Nimeni nu vrea să te vadă-n curu gol când reciți,

pune-o pe tine.

Întru-un final mi-a oferit niște

alifie pentru ochi,

cel care-mi rămăsese agățat într-o orbită –

(M-a diagnosticat El, pe moment,

ca suferind de orbire poetică –  poetus orbi.

Fusese medic de plasă, căndva,

undeva prin Nazaretul Galileii.)

 

E nădejde și pentru tine, zise El,

fiindcă am făcut poeți din tot felul de neisprăviți,

pescari, văduve, vameși,

farisei și leproși,

curve ordinare și extraordinare

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Spre Emaus (poeme creştine)” →