Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Mărgăritare de recunoștință, pentru poezia Corinei Ligia Pătrașcu

Înfiorat Universul declară: „Ars poetica’, sugestivei intarsieri de elemente sensibile strecurate în versurile Corinei Ligia Pătraşcu. Paradox metaforic de la alfa la omega, de la bine la rău, poezia include idei îmbrăcate într-o haină halucinant de sugestivă. Alternanţele ţâşnesc în aria strălucită. Optzecistă dar mult îmbogăţită ultramodern în linia poeţilor contemporani îmbrăţişaţi de nemuritoarea metaforă, poeta surclasează linia creaţiei actuale: „din săbii de foc se preling rubine”. Rubinele în sângeriul roşului se nasc în fiecare vers al volumului: „Vând rochie de mireasă”. Simbolul ochilor de păun devoalează impresionanta sensibilitate a poetei, fascinată de splendori.

 „Aleargă zilele nopţile

săruta mâna Cerului îngenunchiate

însetate de roua clopotniţelor

crinilor”.

 

Voilà! Poveste de viaţă prinsă ca fluturii în boldurile de aur ai metaforelor, „clopotniţele crinilor”, mă poartă la George Călinescu care l-a menţionat pe Mihai Eminescu în „tăria unui crin”. Îl regăsesc pe Nichita Stănescu desfăşurând paradoxal cuvintele până ajunge la necuvinte. Că în „Bolero-ul” lui Ravel, muzica interioară a Corinei Ligia Pătraşcu desfăşoară tonul ambiental al ritmului încântător. Scorpionul din fiinţa poetei se mişcă înainte şi înapoi în oceanul lui Odin eminescian, umplut cu fantastice comori lucrate de maestra bijutieră. Noţiuni ca dorul, mirul comunică basme din universul complex, ancestral al spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Mărgăritare de recunoștință, pentru poezia Corinei Ligia Pătrașcu”

Árpád TÓTH: Să ne bucurăm de divinitate

Să ne bucurăm de divinitate

 

Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă,

În zorii zilei, prin pădurea măiastră,

Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare,

Admirând creația divină, în floare!

 

În mirifica pădure oxigenată,

Stau în Mama natură, cea fără de pată,

În labirintul de poteci de prin desișuri,

Simt briza răcoroasă-n palme,  prin frunzișuri!

 

Omule, care-i menirea ta pe-acest pământ? Continue reading „Árpád TÓTH: Să ne bucurăm de divinitate”

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Gânduri (poeme)

AMURG

 

am degetele bătătorite de gânduri
praful se amestecase cu timpul
alesesem drumul, uitasem calea
pășeam singur în noapte, pe drumul rămas
sub pleoape un gând se mai zbate
am ales lacrima
să șterg la ochi depărtările
un pas apoi pe drumul în iarna ce trece
printre întrebări scrijilite pe scoarțe de fag
voi fi zăpada
ce curge pe umeri de zadă
ridic ochii
galop sălbatic prin vremea din urmă
pe trunchiuri de tină
suflet ros de răni, de gânduri nerostite
sapă durerea în stâncă
oglinda o temă
în rest un vis, apoi nimic a rămas
zăpada se așternea mai departe
pe culme de munte
ochi osteniți, grăbiți ca să vadă lumina
oglinda e spartă, privirea absentă
prin cioburi de gânduri
răsună pădurea a jale
un tulnic în cale, mioare în vale
noapte se scurge încet în zăpadă
păsările au tăcut, uitând să mai zboare

 

ȚĂRMUL

 

dansez prin iarba pură de acasă
mie sufletul zloi de gheață
te pierd in ăst joc
timpul, o veșnicie fugară
pe mal te zăresc
vântul iți mângîe chipul
tu mă privești, surâzi
nu știi durerea mea
culegi trandafiri și țepii lor mă dor
au înflorit gânduri pe prispă, femeie
și am uitat…
de tine, de mine, de noi
Continue reading „Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Gânduri (poeme)”

Vasilica GRIGORAȘ: Înţelegere misterioasă

 

Înţelegere misterioasă

 

Felinarele străluceau
în amurgul toamnei timpurii,
o pălă caldă de vânt
legăna încolo şi încoace
frunze aurii de castan.

 

Albastrul serii accentua
culoarea irişilor,
ora contopirii privirilor,
avalanşă de gânduri
purtate de aripile zefirului.

 

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Înţelegere misterioasă”

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

 În drumul spre lumină…

 

În drumul spre lumină,

punctul acela de intersecţie

al veşniciei cu timpul,

cu aripile tale albe

treci, în viteză,

prin abisul nopţii întinse,

tot mai adânc, tot mai departe.

 

De tine nu te poţi ascunde,

schimbarea

doar tu o faci, ştii bine!

 

Pătrunzi în ochiul taifunului,

aluneci în toate direcţiile,

tot mai adânc, tot mai departe,

prin toate fisurile existenţei.

Explorezi dureros, solitar,

chinuit prin furtunile deşertului

– chiar dacă ştii,

niciodată nu eşti singur -,

continui să treci

de uşi, praguri, trepte,

axe şi noduri,

mistuit în căderea în tine.

Nu te mai zbaţi, nu te agăţi de nimic,

elimini orice ancoră,

orice te reţine.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers

 Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze  și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor mai profunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.

            Înțelepciunea este cea care face ca  atât  “omul” cât și cei din jurul lui, prin propriile manifestări,  să se identifice cu liniștea sufletească. Când vorbim despre un poet, creația acestuia este reprezentată de neliniște în versuri care face să se scurgă aburi răzleți de cugetări, care adunați zămislesc liniștea poetului.

 Vlăstarii înmuguriți ai liniștii  poetului ce gravitează în  propria-i creație, sunt plasați de majoritatea oamenilor ca fiind filozofie în versuri. Ce hilar! Căci filozofia este doar o urmă a unui dialog de idei din care poți trage concluzia unor fapte, apartinând vremurilor de mult timp apuse. De aceea, consider că poezia nu înseamnă neapărat filozofie, cât clarviziune pentru că acele cuvinte de duh izvorâte din cele mai profunde simțăminte și trăiri ale poetului pot reprezenta adevărate pilde, care să ghideze nestatorincul drum al ființelor înzestrate cu conștiința care își găsesc odihnă veșnică dincolo de Cenzura Trascendentală.

            Continue reading „Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers”

Anna-Nora ROTARU: Privind cum soarele răsare

PRIVIND CUM SOARELE RĂSARE

 

Sub norii-apăsători ce-ți strâng umerii de frică,
Sub fulgerele vieții, țintind în inimă și pe retină,
Încerci să scapi, acoperindu-te de cer c-o bucățică…
Vifornița te dezvelește însă, cu o forță inamică
Și, simțind pe gât cum te-apăsa a destinului botină,
Implori mâna blândă și creștină,

 

Să-ți șteargă duios ochii înecați în plângeri
Și să-ți arate calea ce-o ai de urmărit în viață…
Cum să te bucuri, fără frică de-a valului atingeri,
Credință s-ai în tine, în forța divină, sfinți și îngeri,
Că, vei ieși din întuneric, din umbră și din ceața
Zâmbindu-ți soarele în față…

 

Vei cunoaște Universul, învățând cum să visezi :
De la slcavi, ce cunoscut-au deznădejdi și disperare…
De la copii, spațiul cum cucerești, rachetă să lansezi…
De la muribunzi, din nou cum viața poți să o trasezi…
Să-ți zboare sufletul, simțind fiorul de regenerare,
Înălțându-l pe țărm d-eliberare…

 

Învață de l-agricultori, cum din măslini să faci ulei,
De la albine, din nectar cum să faci miere și ceară…
Făclie-aprinde, pașii luminând pe-ai vieții tale-alei,
De-i întâlni capcane, lunecoase drumuri cu polei…
Iar când întunericul se v-așterne-n fiecare seară,
Orice temere-ai avea, să-ți piară…

 

Sub mâna cea blândă a unei puteri divine,
Te vei simți un râuleț, curgând voios spre mare…
Din ploaie-o picătură, cu-alte vei schimba destine,
Întreaga lume curățînd-o de venin, de chin și tine…
Vei alunga poverile ce te apasă pe spinare,
Privind cum soarele răsare…

———————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

25 ianuarie, 2018

Camelia CRISTEA: Lacrima zăpezii

Lacrima zăpezii

 

Lacrima zăpezii în mii de cristale

Casele-s gătite, toate și-au pus zale,

Gerul cu o daltă bine mânuită

Stelele sculptează, ziua-i primenită!

 

Muguri de lumină crengile le-mbracă

Unii spun că-i nea, alții promoroacă,

Iarna toarce firul alb de borangic

Muntele bătrân și-a pus un ilic.

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Lacrima zăpezii”

José Eduardo DEGRAZIA: Copacul se înalță în vânt

Fotografie Germain Droogenbroodt, Kyoto, 2017

 

 

Copacul se înalță în vânt

                    pentru Germain Droogenbroodt



Ne n-ar fi vânt, nimic n-ar fi copacul,
nu-s sigur nici măcar de-ar exista
de nu i-ar insufla vântul un tremur.

 

Copacul întrupând fără-ncetare
Imagine, vers, poză, filă scrisă,
nu numai trunchi, sau rădăcini, sau legănare,
cu propria lui sevă se hrănește
din lemnul care poate cădea pradă focului, și din vântul
ce-l poate frânge ades prin viforiri în noapte.

 

Copacul se preschimbă-n vânt,
sau în privirea celui ce-l contemplă.

El numai prin mișcare se înalță
prin acel vânt sau gând
care ne-adie doar întrupat în poezie.

–––––––––––––-

José Eduardo Degrazia, Brazilia

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din “A Nitidez das Coisas – La Nitidez de las cosas”.

***
A ÁRVORE SE FAZ NO VENTO / A árvore não é nada sem o vento,/nem sei ao certo se ela existe/se o vento não lhe imprime o movimento./A árvore só existe ao mesmo tempo/imagem, poema, foto, documento,/além de seu tronco, suas raízes, seu alento,/sustentando-se em si mesma, na seiva,/na madeira que o fogo queima, e o vento/teima em quebrar em noite de tempestade. // A árvore se transforma no vento,/ou no olhar de quem a inventa. // A árvore acontece quando se move / no vento, ou no pensamento, // como o poema quando nos comove.