DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

 

Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei; este umbra lui Ștefan!

Dar, de luna și izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce, tors din basm de Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul lui Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!

Auziți clopotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Țepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aer născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul și etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetinii îi pleacă frunza până la pământ,

Doar știa bătrânul Codru al lui Eminescu Cânt”.

 

 

(Duhul luând chipul lui Eminescu, zise)

„…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

 

 

(Codrul răspunde)

„De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Și frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”