Gară pentru doi

… îți simt mângâiul,
pictezi cuvinte pe pânza sufletului fântână …
arcul timpului capătă culori nemaivăzute,
penelul gândului, înmuiat în cerneluri,
conturează oglinzi de noi …
albastrul e-n ele căprui,
căpruiul e albastru,
umbre devin lumini …
iar eu … eu nici nu mai reuşesc să respir …
să scriu, nici atât …
trăiesc nebunia ce-mi așterni, iubindu-mi-te,
în timp ce tu … începi să fremeţi sub graba degetelor
ce vor să te ştie,
să-și lase amprenta pe fiecare centimentru de tu,
te-ating pe dor și-l simt răzvrătit,
răsad de răscol trupului meu …
și se credea că dorurile nu se pot atinge …
așa !
… chiar așa, Mărțișor, chiar așa !
dorurile își au și ele poezia lor,
dorurile își au filozofia lor,
au propriu-le simțământ de zbor …
ba au și scrisoare de trăsură !
câteodată, le confunzi cu părți de trup,
(eh tu, Odiseic, Odiseic …! )
sunt când în albastru,
sunt când în căprui,
important se rămâne GARA PENTRU DOI !
și acolo …
dorurile chiar noi !!
dorurile știu mai bine cât și cum din iubire,
dorurile se joacă ele însele cu noi,
dorurile calcă prin noi căutând în dincolo de reguli,
dar Mărțișor,
chiar așa,
de unde la noi reguli !?
… am început să mi te-adun bucată cu bucată,
să te reîntregesc în braţele mele,
lipiciul sărutului să mi te ţină-închegat …
dar mi-e foame de tu !
… și cât de Carnival sună zicerea ta !
cum tresar toate din mine
și-n cât concert dorurile înghesuite în mine,
țimbal nevăzut și-a pus călcâiele
direct mie pe stern,
aud ecoul respirului tău direct în inimă
și inima își desface atriumul ei,
de unde să știe ce Atrium am tot adus noi …
și ce Atrium !
cum răzbat în mine mișcările acelea în care
nici de imponderal nu ne eram,
basmul venise să ne cuprindă !
… de unde-am adunat încep să gust,
o pată de gură prelinge pe trupul tău urme de sărut…
și, Doamne, cât mi te pot iubi !
nu cred să fi iubit mai mult pe cineva vreodată,
până și gândul mi te rosteşte iubire,
m-am certat cu negurile nopţii,
le-am adăpat din izvor de ochi, să nu aibă sete,
să nu mi te-nghită …
simt cum pășeşti cu gândul prin mine,
respirul tău ceafa mi-o încinge,
mă întorc instinctiv, pașii tăi sunt !
genunchii s-au plecat în rugă …
acum eşti, nu mi-a fost în zadar !
… dar m-am fost întotdeauna, Comoara mea,
mi-am fost dintotdeauna ca trecut venind din viitor,
nu știam cum ne vom fi dinainte de-a ne cunoaște,
apoi sărutul a declanșat nebunia …
nebunia era atoateprezentă !
aiuram încercând să mă știu insinuat în profund,
profundul își ridica abisurile în picioare,
totul se era un incit !
un incit venit descheiat la gât, cu părul vâlvoi,
nimic nu speram să respecte ordinea,
dar, Mărțișor,
timpul se comprimase numai să nu ne steie în cale,
apoi au urmat pașii îndepărtării,
strigătele chemărilor retreceau în concert,
nebuloasele se țineau de mâini cu faliile nopții,
… chiar, Marin,
noaptea trecută am realizat cât de uşor
poţi să aluneci dincolo și m-a cuprins spaima,
ţi-am întrezărit strigoii … iartă-mă,
n-am vrut să mă auzi plângând…
dar fiecare lacrimă s-a împrăștiat iubindu-te habar nu ai cât,
sufletul mi-ai înflorit cu iubirea de tu,
și nu m-aş fi venit, dacă nu aş fi dorit asta …
mi te-am dorit cum cel însetat în deșert doreşte apa …
una singură, e fântâna din care vreau să beau !
e cea în care mă cufund de fiecare dată …
izvorul ei e nativ !
… Comoara mea !
strădaniile mele s-au fost dintotdeauna mărginite
în declarația aceea:
– eu sunt singura femeie care te-am iubit !
n-am încercat să mă opun,
m-am arcuit modelându-mi ființa,
călindu-mi răbdări și nerăbdări într-o balanță
fără de stern,
aiurea măsură !
dar la ce să ne fi trebuit,
era atâta iubire !… care fântână cuprindă ?
… iubirea mea, tu eşti fântâna !
mereu o să te am de izvor, te-ai devenit esenţa mea
și chiar mă copleşeşti,
nimeni n-a reuşit asta vreodată !
nimeni nu s-a infiltrat până în nucleul sufletului meu
cu atâta putere aşa cum ai făcut-o tu …
am fuzionat instinctiv !
te-am simţit trup de când m-am insinuat în perfuzor …
te-am dorit știind cum eşti,
te vreau aşa cum eşti…
te iubesc, te iubesc și iar te iubesc !
să nu mă lași, iubesc să te iubesc !
mă umflu-n pene de drag,
colţul de buză mustăcește,
te-ar rostogoli în sărut !!
… cât rostogol clipa, Mărțișor,
ea este martor și pavăză tuturor desenelor de aștept,
am încercat de fiecare dată să răspund în noi și noi amprente,
am știut cum să mi te caut în fiecare gest,
în fiecare parte de mișcare
și câtă mișcare ni s-a trebuit,
câtă mișcare …
te vreau așa cum ești !
este spusa ta care mă răvășește;
… și da,
eram îngrijorată !
încă mai sunt, dar asta nu stâlcește iubirea,
o poate doar întări !
nici sufletul să nu-l simţi stâlcit pentru un bob de sare …
m-am îngropat în 1001 fântâni până la sâni…
m-am fost la scăldat și-acum mă usuc …
de dor …
te iubesc astăzi, vreau să te iubesc și mâine și poimâine …
cele cinci veșnicii vreau să moară de ciudă !
iubirea mea, fă-mi loc în braţele tale,
vreau să te încurc puţin la scris …
doar clipă de-un sărut și fug !
… mereu făceai jocul ăsta !
de multe ori Poemul se răscula în mine,
se răfuia cu mine până dam în bâlbâi,
stăruiam pe idee dar și ideea se răscula:
– ori ea, ori noi !!
era prea de tot cumpăna
și nici nimeni prin apropiere,
da-da, dorurile !
dorurile s-au materializat și mi se lăsau pe umăr
să-mi dezvolte așteptările …
așteptarea m-a dușmănit și și eu am am dușmănit-o,
dar câteodată s-a arătat pozitivă,
cumpăneam fiece petec de mișcare întru întâmpinare;
… ştiu cât şi cum mă iubeşti
și gândul meu de tine o ştie
și s-a cuibărit în braţele tale ca un copil răsfăţat
și eu m-am uitat, undeva, în adâncul tău…
nu-mi mai amintesc cum să mă pot ieşi,
dar nici nu cred că mai voi … nu-mi cred !

… dar ce bine-i că nu-ți amintești !
apoi, în dinlăuntru, lecția ta s-a substras din lecția sărutului,
lecția sărutului mi-a urcat și printre stele,
dar cel mai mult mi-a plăcut să o calez,
s-o înmănușez pe doru-mi de tu
și doru-mi de tu, mai totdeauna ți s-a așezat
în buza-ți de sus
și ce miracol acest așezat,
nu se era tremur fără să ceară sărut !!

————————————–

Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ

29 martie, 2018

Imagine internet