am rămas pentru totdeauna departe,
am rămas pentru totdeauna amintire – ca
dovadă timpul ce curge
în direcția iubirii neîntâmplate
și viermii noștri ce continuă să
se ascundă de suflul curat al
gândului de primăvară,
temându-se
să nu li se divulge
odioasa menire
de-a roade-n rănile vii,
de-a face trupul tot un
hoit de sfâșiat – ce
dovadă mai mare decât moartea mea
pe care, prin gândul curat al poetului,
nu credeam să învăț a o iubi vreodată?
VOIA SEMNELOR
făcutu-s-au semnele
în palmele Sale,
în picioarele Sale,
în coasta Sa,
cu dalta cercat-au să-i desprindă
lumina
din carne
ca o vârâre de cancer în vintre,
ca o facere de umbră în sânge,
ca un vierme neadormit în hoit.
făcutu-s-a voia semnelor
în palmele Sale,
în picioarele Sale,
în coasta Sa,
pe verticala crucii,
prin dragostea jertfelnică,
din făptura nouă
ca o întregire în frumos,
ca o (de)plinătate în bine,
ca o desăvârșire în adevăr.
… aburul de cafea îmi mângâia olfactul într-un anume fel,
aproape lasciv, aș spune,
se crease o atmosferă nebuloasă,
aidoma celei de afară,
rotocoalele de arome nu aveau forme, dar le percepeam
ca pe norii ce ieri se năpustiseră peste pământul spăimit
în ghearele furtunii,
Dimineața însăși era mohorâtă !
obrajii plumbutii, genele plânse, zâmbetul de raze frânt,
te căutam cu privirea,
lumina cenușie împăienjenise trezirea …
timpul presăra o tramă !
căutam cu scânteia ochiului orice boare de mefient,
nimic să-și pună rugina pe vaticinar,
Visul avea aripi atât de largi
că până și cerul se lăsa spintecat, una-două …
știam toate cărările lui !
mi se pusese pata pe Steaua Polară,
dar Mărțișor s-a păstrat o pată de pe cer
și toate se lăsau sub blândul ei,
somnul nu-mi fusese prieten în ultimii zece,
dar nu-i purtam pică,
s-au trecut prin el vagoane de depresii,
dar el a lăsat macazul liber,
duceți-vă !… le-a mai spus
și aveam în gene un tonus atât de deschis,
toate se topeau în focul dorului de tu …
același dor
care-mi măcina fiecare clipă în interminabile aștepturi,
același dor,
ale cărui însemne mi le purtam de stigmat pe chip,
același dor
care-mi înflorea cărbuni încinși în inimă …
și-mi incendia sufletul,
doru-mi de tu !!
acum ești Aci,
iar eu încă mă fumeg,
rotocoalele acelea de nori sunt ale mele,
sunt dârele celor cinci veșnicii …
și așteptul mi-l făcusem ghem de depănat la sân …
și cât depănat !
cândva, eh !
te rugasem chiar eu să ne aduni la sân gândurile,
înfășurând fir de mărțișor … Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Toate se topeau în focul dorului de tu”→
Mă las purtată uneori de un neștiut gând ,
Scurtând cu privirea-mi limpede depărtarea
Şi încerc să dezleg prin șoapte murmurând,
Acele mistere ce le îngână albastră marea.
Nisipul minuscul și fin adus din adâncuri ,
De valuri înspumate înspre țărmuri purtat
Îmi spune povestea-i minunată din timpuri,
Când cu migală și trudă erodând la adunat.
Natura cu a ei frumusețe mă îndeamnă-n visare ,
Vrăjită încerc în tăcere adâncul mării să-l înțeleg
Trainica unire între o piatră neșlefuită şi-o floare
Şi învăţături alese din ele cu drag să le culeg.
Vânturi năprasnice și ploi reci modelează o piatră
Şi-o mâna dibace cu măiestrie sculptează apoi în ea
Cuvinte magice cu talc ce-n clipe din viaţa noastră ,
Ne-arată iubirea sublima în inimi ce-o putem avea!
O floare gingașă povestea minunată și-o spune,
Când semințele-i încolțesc și rodesc în lume
Vântul călător le poartă şi-n pământ reavăn le pune,
Dar încolțesc fragile fiind doar într-un loc anume.
Iubirea pură în suflet iubitor știind să o păstrezi ,
Doar în ea găsești ce- i miracolul pământesc
Putere trainică îţi trebuie însă să te încrezi,
Căci sentimentele alese numai din ea izvorăsc.
Iubirea sublimă este viața,este darul cel divin,
Creeați fiind din iubire pură învățând să iubim
Cunoscând-o , din ea toate trăirile plăcute vin ,
Pe pământ simțind-o ne înveșmântăm în sublim!
Contrar ideii despre fericire,
Pământul tot, se scaldă-n nesimțire.
Pianele răsună a războaie.
Baghetele de dirijori,
Când e concertu-n toi…..
Dispar…şi se topesc în ploi.
Copiii nasc idei de ură, premature.
Sfâşietorele păduri,
Jelesc, blesteamă, se înjură.
Ne strigă stelele haotic, bezmetic ,
De pe cer.
De este zi sau noape,
E totul un mister.
Nu ştii de eşti sau nu….
…Sau bun sau rau….
Nu ştii de morții-eşti sortit,
Sau sare rândul tău…
Aidoma ideii despre fericire,
Tot ce e bun în tine,
Îndreaptă,
Azi,
Acum….
Şi înspre mine!
Copilăria din noi
Cerul se despică pe dată în două,
Cu laserul lui Dumnezeu.
Îngerii cad ca pietre, urcând,
Coboară, aleargă…dansând.
Copilul tăcut şi timid,
Spre mine aleargă.
„Ai grijă !” îi strig…
Se urcă copilul pe scară.
Nu urcă, parcă,coboară. Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Paradoxuri poetice”→
Nu ne-a fost dat…
Să numărăm stelele-mpreună
Nu ne-a fost dat…
Să ne certăm, să ne-mpăcăm apoi,
Nu ne-a fost dat
Să facem scut iubirii împreună,
Să plângem și să râdem amândoi !
Nu ne-a fost dat
Să ne-ncălzim la flacăra iubirii
În iarnă când e gerul greu,
Nu ne-a fost dat…
Să trecem pragul timpului ce trece
Ca gândul peste noi !
28 iunie, 2018
Să îmi trimiți
Să îmi trimiți pe un puf de păpădie,
Ce-l poartă vântul în văzduh haihui,
Un strop de bine de la tine
Pecetluit cu un sărut !
Acuarelă de Germain Droogenbroodt