Cristian Gabriel VULPOIU: Iubire

IUBIRE

Aud un susur de izvor în glas de liră,
Ce-mi cântă felii fecunde de eden și abis
Din lacrimi de dor îngerii o pită că dospiră
În cuptor de stele, așa cum spune legământul scris.

Poarta iubirii s-a deschis precum o criptă,
Într-un penel vreau să mă transform, să mă dezmierd în
Râuri de cerneală, ție dulcea mea ispită
Îți cânt în alăută de ce stelele cad și se pierd.

Vreau măcar în vis să mângâi slava ta, o, colț de rai,
Lasă pădurea oarbă să se tânguie a pustiu
Și ploaia de mantre să curgă peste plai
În paradis de petale de sub cerul argintiu.

Clopotele bat în cer, parcă a iubire,
Lasă-mă te rog din labirintul tău să pot ieși,
Căci mă așteaptă sacra răstignire
Pe tărâmul tău zeiță, eu să pot păși.

Învăluită-n valuri, ești marea mea de dor,
În care curge luna în fiecare noapte
Beau cu nesaț pocalul plin cu iubire și fior
Ți-ascult picăturile de rouă așezate-ntr-o carte.

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

3 august, 2018

Mariana POPAN: Din ce suntem sau ce am fost…

Din ce suntem sau ce am fost

Din ce suntem sau ce am fost,
Nimic cu rost sau fără rost,
Să nu atingă-n dumul viu,
De-i îmbrăcat, sau de-i pustiu,
Din ce s-a spus, sau nu s-a spus,
Din tot şi toate ce s-au dus,
Nimic şi nimeni nu-i mai sfânt
Decăt un Dumnezeu iertând;
Din noi, doar suflete-n fărâmă
S-or scurge-n rai, sau în furtună,
Din toate câte sunt în viaţă
Ne fie singure-n povaţă,
Mai vie decât viaţa vie,
Mai de durată-n veşnicie!

Eu sunt tot ce am fost mereu:
Un tot nimic, destin ce, greu
Se scurge pretutindeni-n lume,
,Fără o cale spre renume:
Cu simplitate şi speranţă,
Renasc eu, viaţa-n cutezanţă,
A bunilor, ai mei străbuni,
C-un simplu „vreau”, fără minuni.

Prin viaţa lor, vom fi mereu,
Aşa cum soarta le-a fost greu,
Aşa cum noi, datori rămânem,
Să-i ţinem vii, prin viul nume!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

3 august, 2018

Carmen CIORNEA: Zborului eului ce și-a rătăcit înaltul

ZBORUL EULUI CE ȘI-A RĂTĂCIT ÎNALTUL

Uite, ne-au ajuns nechibzuințele
timpului ce ne-a zâmbit prin flori,
ploile ni s-au mântuit demult sub pleoape,
aripile ne-au căzut la loc sub coaste,
cuvintele și-au rătăcit noimele sub măștile
plângând și râzând ale existenței
și noi nu vom mai putea fi niciodată la fel!

(Dar cine va zbura cu aripile trupurilor
noastre, altcineva decât noi înșine?)

Vom levita dinspre lumea văzută spre
turnuri clădite din trunchiuri de stea,
ștergând amintirea aripilor matinale
crescute din carnea iubirii.

(Dar cine va zbura cu aripile iubirii
mele, altcineva decât eu însămi?)

Sunt căzută. Simt.
Hăul și-a făcut patul în existența mea.

Zborul în sine nu are vreun rost. Spuneți-mi,
vă rog, ce să fac cu aripile crescute
dintr-un eu ce și-a rătăcit înaltul?

——————————

Carmen CIORNEA

3 august, 2018

Dorina OMOTA: Am scris cu litere de foc…

Am scris cu litere de foc…

Motto

(Ne-au amăgit cu stratageme
Și i-am votat mereu ca proștii
Dar o sa vină și-acea vreme
Când vom scăpa glia de monștrii!)

– rondel –

Am scris cu litere de foc
Pe-un calendar uitat de vreme
De-acei care ne fac probleme
Și ne-au împins spre nenoroc.

Adesea simt cum mă sufoc
Când trupul României geme,
Și-am scris cu litere de foc,
Pe-un calendar uitat de vreme.

Nu mai ajung mii de blesteme
Pentru „aleși” e-un simplu joc,
Unirea noastră o provoc:
Români, recurgeți la extreme!

Am scris, cu litere de foc…

————————————

Dorina OMOTA

1 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Calea mea Lactee (versuri)

Vis

Am trecut de noaptea ce-a durut
N-a putut rămâne doar cu mine.
Printre vise albe ce-am avut
Erai dus, plecat pe veci străine.

Visul meu din calea către casă
Peste munții doar de timp bătuți,
Am pășit pe-a vremii lor angoasă
Pe un vârf ce nu l-am mărunțit.

Norii peste el în vals agale,
Jnepeni încruntați de suferință,
Razele pierdute, fără cale
Prin eforturi, fără de putință.

Văd doi îngeri, vor să se răsfețe
Ziua pare că se vinde toată-n noapte
Aripile le-au ajuns doar două bețe
Pe sub penele de timpuri mai uzate.

Alte pietre negre și bătrâne
Pare că-s venite la ferești,
Trag de noapte cât s-o mai amâne
Într- un vis ce-mi pare din povești.

Stai strajă gurii mele

Nu-mi strivi sărutul pe boabele de rouă
mai lasă frunza arsă
să- mi mângâie cuvântul…
Și nu feri privirea de pâinea ruptă-n două
așeaz-o peste umbră să-i străjuie mormântul.
Nu ucide pașii din margine de ape,
lasă vântul toamnei
prin treceri să-i adape,
și nu speria valul ce zbate malul rece
mai lasă-i unduirea, pe stâncile ce crapă.
Nu îi astupa nopții, șirag de pietre rare
în clipocit de astre prin timpuri abisale.
Nu te porni pe cale, pe Calea mea Lactee
și nu-i desena Lunii, o pleoapă, cât să bată.
Nu mă calcă pe suflet și gânduri că-s femeie
acopere-mi ființa cu frunza ta, plecată.
Și nu te mai întoarce, din timpurile reci,
de știi că te duci mâine, rămâi plecat pe veci.
Nu-i duce primăverii buchetele de flori
și nici în ierni cernite, troiene de zăpadă,
nici cântecul din cobză, născut să dea fiori
Stai straja gurii mele,
Când ochii vor să vadă. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Calea mea Lactee (versuri)” →

Maria HOTEA: Sufletul meu

Sufletul meu

În linişte văd cum inserarea se întinde-n zare
Privesc în jur şi las gândul să- mi zboare,
De ce oare nu e totul cum mi- ar plăcea
Precum sufletul şi inima mea ar vrea!

Mă întreb de ce lumea nu simte ce simt eu,
De ce răutatea şi invidia alungă frumosul mereu?
Lumina şi bunătatea le-aş împărţi să pot tuturor
Ei să- şi găsească liniştea şi mulţumirea în sufletul lor.

Adieri de vânt să aducă senin şi dragoste pe pământ
Să alung tristeţea, egoismul din fapte prin cuvânt,
Viaţa să nu fie grea căci ştiu cum e să ai parte de ea
Trăiesc şi împrejur văd lacrima ce-o naşte durerea!

Dar nu pot oricât aş dori şi cât inima mea ar oferi
Ştiu că de una singură toate acestea nu le pot opri,
Totuşi trăiesc printre suflete ce vorbesc frumos..
Deşi nu îi cunosc simt asta din glasul lor duios.

Tristeţea sau fericirea lor şi eu cu sufletul o trăiesc
Necazuri şi bucurii cu ei mereu alături le împărţesc,
E darul meu să simt câte un suflet că trăieşte fericirea
Dar melancolia mă cuprinde aducându-mi mâhnirea.

Fiindcă ştiu şi simt durere peste tot şi nedreptate
Aş vrea atât de mult să le opresc şi să fac dreptate,
Scriu versuri să alin al vostru dor şi să va mângâie
Pun sufletul meu lângă al vostru şi- le aştern în poezie!

——————————-

Maria HOTEA

2 august, 2018

Mariana Zorița PURICE: Ești prea pământean

Ești prea pământean

În inconștiența mea,
Sfidând orânduiala rațiunii,
Am sperat să-ți cuprind inima
Cu mâna gingașă a iubirii!
Am visat să-i dăruiesc,
Aripi de înger,s-o răpesc,
Departe de lume,
Aproape de cer…
Să o pitesc într-un colțișor,
De rai dumnezeiesc !
Ești prea pământean,
Nimic îngeresc !
În eter,tu nu respiri !
Nu poți să plutești !
O oază din rai…
Voit-am să-ți dau ,
În Noapte,din ochi
Milioane de stele ,
Pe zi cer senin și…
Zâmbete mângâiate de soare !
Ești prea pământean !
Nu poți să primești
Nici oaza din rai,
Nici stele cerești !
Ești prea pământean!
Nu știi să iubești !

——————————-

Mariana Zorița PURICE

2 august, 2018

Nastasica POPA: În negura vremii…

În negura vremii…

Se pierde gara viselor mele…
Un peron uitat, în șuier de tren
îngheață fiorul, clipele-s grele,
Din zare-s aduse într-un catren!

Mi-s ochii-n lacrimi,privirea-n ceață,
M-apleacă ploaia, când norii-și varsă,
Trecerea vremii…de dor se-agață
Rămâne speranța-n inima arsă!

Ochii sa-ți văd,iubite…mă lasă
Adusă de timp, pierdută de gând
Peronu-i trist, departe-s de casă,
Îți scriu iubite acuma un rând!

Mi-adoarme gândul, hulubii-s în zbor,
Să-ți lase-n gând dorința de mine,
Pelasgă pierdută-n neguri și dor,
Să-ți depene-amor în noaptea ce vine.

În gară-i rămas un gând călător…
Adorm în final cu timpu-n răstimp
Trenu-i departe cu dorul în dor,
Până spre Ceriul, la zeul Olimp!

Ploaia-și varsă amarul din mine,
Rămân Pelasgă-n negura vremii
Trenul mă duce departe de tine,
Cu-n vis ce îl scriu doar boemii!

——————————-

Nastasica POPA

31 iulie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Acum…

Acum…

acum sunt mai bolnav ca niciodată,
acum ştiu tot ce nu am mai trăit,
mi-ai fost nimic şi mi-ai fost toată,
nici nu mai cred că te-am iubit.

mă uit cu teamă-n urmă,
te regăsesc în tot ce fac,
nu ai rămas decât o umbră.
te-aş căuta, dar nu mai ştiu în care veac.

mă doare clipa disperării
că cerul tot se-nchide-n noi,
mă doare aripa întinsă
a despărțirilor în toi.

şi te iubesc cu disperare,
şi te iubesc ca la-nceput,
dar n-am ştiut….a te iubi cum se cuvine,
de-aceea, te iubesc din ce în ce mai mult.

de-aceea ochii, azi, îmi dau nemărginire,
de-aceea brațele spre tine şi azi le mai întind
să te cuprind amara mea cu tot cu umbră,
apoi ……să pot să mor câte puțin.

de astăzi, munții nu mai au nici creste,
de astăzi apele ni s-au secat,
de azi te caut printre neveste,
iubita mea, de astăzi mori neîncetat.

ne despărţim că aşa ni se cuvine,
ne despărțim cu suflete câineşti
dar tot ce moare azi în mine,
eu ție-ți dăruiesc pe veci.

în clipa despărțirii noastre,
acum când ştiu că te-am pierdut,
îți las și munți, și ape, și tot ce-a fost al nostru,
de azi, mireasa mea, vreau să te uit.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

2 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri

FIR DE FLOARE

azi cerul s-a despletit de valuri
cioburi de stele
curg, se scurg
din ochii tăi femeie
umblam descuț de gânduri, de păcate
mă cufundam tăcut în valuri
uneori împleteam din frunze șiraguri de șoapte
să le așez pe trupul tău în noapte
obosit mă înveleam în mantii de humă
sunt poetul ce plânge în umbră
tu pășeai tăcută în penumbră
căutam muza printre cioburi de speranță ucisă
trist, frământam în palme alte gânduri
să învelesc noaptea cu marea
mi-e dor să îmbrățișez văzduhul în lacrima cuvântului nescris
să urc spre cer, a visare
să-mi caut muza în zare
scriu, scriu
și-n dimineața crudă
o veste bate-n geamul sorții
să mă deschid într-o chemare
învață-mă Doamne, cuvântul din lacrima morții
învață-mă să te iubesc femeie
să-mi fii muză, dor și scânteie
să modelez cuvinte-n cer
ce tainic cântă astăzi marea
ce lungă-i este așteptarea
tu înflorești în zorii noi femeie din întunericul nestins
ești fir de floare, ești surâs
ești lacrima ca a topit apusul

DACĂ…

dacă tu n-ai mai fi, eu nu aș fi
decât o adieră tristă în vânt
diminețile vor fi tăcute și pustii
nu mă întreba femeie azi nimic
voi rătăci în gol pe țărmul tragic al unui suflet
ce a văzut odată, doar o dată
o ielă dezbrăcată în poiană
poiana dorului, tărâmul norilor
jucai, dansai în jocul firii
eu te priveam, visam, trăiam
pierdut sunt acum
nu am cale, nu am drum
tu ai plecat, ai trecut
azi nu mai strâng la piept privirea
în mine a rămas durerea
risipită în petale de gânduri
pe aici, pe undeva, prin triste rânduri
călcând prin tristeți, sufletul meu arde
mă apasă
tu azi ești tu
eu nu sunt eu
dacă tu n-ai mai fi
aș fi o frunză moartă într-o glastră spartă
te-aș căuta în pașii dorului târziu
prin crângul blestemat al sorții
am astupat ochii cu un munte
să nu plângă
am strâns în brațe marea
să nu curgă
căutam să ajung la tine
tu ai plecat
să aprinzi pe boltă stele
ce rece e noaptea și crud e destinul
eu mor la țărmul mării
mi-e atâta dor de tine
eu, barcă sfărâmată
legănată spre cer, de tragice valuri
soarele a apus obosit pe pământ
în mine acum niciun cânt
tu ești steaua iubirii, a visării, a trăirii
te voi aștepta pe țărm în fiecare noapte
să-ți simt atingerea divină pe strunele durerii
cuvântul e lacrimă, e blestem
dacă tu ai pleca, aș fi nălucă în cer
învăluit în ceață
privesc valurile ce țipă
cascade de gânduri
cad, se izbesc de mine
în ultima suflare a timpului rămas
strig, plâng
în obsesia unui vis ucis
plec la o întâlnire
ce nu va avea loc
în faţă o ușă
ce nu există
e doar o părere
atunci de ce mă aștepți dincolo…
răscolit de gânduri
te caut caut femeie în noapte
noaptea tăcerilor în lacrima durerilor
dacă tu ai pleca
zările vor fi moarte și pustii
iar cerul se va stinge în mare
dar marea va mai fi vreodată o mare
tu unde ești, eu cine azi mai sunt
în ziua în care vei legăna luceferi
mă voi așeza în palma ta
să simt atingerea luminii
visând la caii mei sălbatici
aici, în cer, nu pe pământ Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri” →