Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)

GÂNDUL

 

O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă vraja sorţii în visuri vesperale

la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.

 

Şi nici măcar lumina nu poate să ajungă

acolo unde gândul deja a fost ajuns

şi nici trăirea clipei nu poate să se stingă

căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.

 

Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –

sau dincolo de margini, în infinitul mic

al clipei resimțite, trecând prin toţi atomii

ce par a face timpul aproape din nimic?

 

Pe muchii de-ndoială această paradigmă,

cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,

spre detaşarea calmă de tragica enigmă

adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?

 

TIMP ȘI DESTIN

 

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

 

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

 

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

 

Cuvînt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

 

TITANUL

 

Pe curba directoare a miturilor scoase

din zvonuri aruncate în noul anotimp

îl plânge încă Omul pe cel care furase

secretele păstrate de zeii din Olimp.

 

Continue reading „Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)”

Corneliu NEAGU: Tainele mirajului ceresc

TAINELE MIRAJULUI CERESC

 

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-n apus dispare după deal,
iar umbrele prin colțuri se strecoară
pe cântecul duios venit dintr-un caval.
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
ce-aveau în spaţiul sideral de căutat.

 

Și mă cuprinde, parcă, dintr-odată
un dor nebun, fără să ştiu ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinerețea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă focul să-l aprind,
dar tinerețea-mi spune deodată
din haosul uitării-n brațe s-o cuprind.

 

Cu gândurile-ntoarse peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
ea deîndată-ncepe să recheme
noian de amintiri uitate-n paradis.
O trag tot mai aproape, lângă mine,
cu dorurile toate-n șoaptă îi vorbesc,
și-n clipele venind tot mai senine
mă-mbăt cu tainele mirajului ceresc.

———————————————–

Corneliu NEAGU

1 septembrie, 2018

Olguța TRIFAN: Rondel Rugă

Rondel Rugă

 

Aprinde, Doamne, candela Credinței,
Când suflete sunt măcinate-n ură!
Lumină lină, aura voinței,
Să risipească tot ce este zgură.

 

Nu ne lăsa în pragul neputinței,
Nici pradă celui care suflet fură!
Aprinde, Doamne, candela Credinței,
Când suflete sunt măcinate-n ură!

 

Trimite, Doamne, îngerii ființei
Să picure în inimi apă pură!
Din rău să nu rămână picătură,
Curat să fie solul conștiinței.

 

Aprinde, Doamne, candela Credinței!

—————————–

Olguța TRIFAN

31 august, 2018

 

Galina Martea: Limba Română – Imnul Identității

Limba Română – Imnul Identității

 

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

 

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

 

O limbă în scumpe veșminte

Doinește pământul român,

Cu apa din sfânta sorginte

Seduce un neam prin destin.

 

Înalță în slăvi limba mamei,

Elogiu purtat din strămoși,

Cântare purtată în palmă

De oameni frumoși, curajoși.

 

O limbă dorită, vorbită,

Simbol unitar la români,

O limbă eternă, slăvită

De neamul dacic-latin.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

31 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Limba părinților noștri

Limba părinților noștri

Limba părinților noștri nu prea ești iubită
Și din colț de gură strâmbă,de unii sluțită
Vrând să fie-n trend cu moda alții te ezită
De mă trec fiori prin vene căzând în ispită.

Țara mea de dor și doină cu limba română
Codrii-ți sprijină spinarea de-un timp gârbovită
Prinsă-n lanțul disperării cătușe la mână
La mezat te-au scos toți hoții ca pe o smintită.

Răstignită-n cimitire ți-au cântat prohodul
Fug români săraci din tine, fug mâncând pământul
Alții nu mai știu de tine acceptând exodul
Și-s la ușile străine , unde i-a dus vântul.

Și-au uitat limba străbună, ori nici n-au știut-o
Mestecând două vocale , ca pe mămăligă
Au pierdut dorul pe cale, doina , n-au avut-o
Urlă lupul dac în mine, coții să-i înfigă…

Limba mea și-a ta și-a noastră încă ești iubită
Urlă lupul dac în mine , când te văd sluțită !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

31 august, 2018

 

Vasile COMAN: Aripi frânte

Aripi frânte

 

Mi-e teamă, mamă, de destin;
E frig și nu aprind lumina,
Te chem ca un copil străin,
De ce-ai plecat – a cui e vina?

 

Copil fiind – singur si trist,
Crescut-a prin vecini feciorul,
Mi-e teamă mamă – nu rezist
Cu lacrimi reci îmi hrănesc dorul.

 

Răspunde, mamă, când te strig
Din bolta cerului să-mi vii,
Mi-e frică, mamă… și mi-e frig
Sunt umbră rece-ntre copii.

 

Mă rog la îngerașul meu
Și îl întreb seară de seară,
De ce voiește Dumnezeu
Ca mama…tata să îmi piară?!

 

De ce nu sunt pe cer o stea,
Sa fiu hoinar prin bolta toată,
Să te găsesc măicuța mea
Pe tine…si pe dragul tată?!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

18 octombrie, 2016

 

Emma POENARIU SERAFIN: Sub bolta pătată

Sub bolta pătată

 

Cade toamna lângă drumuri, căile sunt oarbe
Trag cortina peste suflet, peste amintiri
Dup-o geană de lumină Soarele ne soarbe
Vara pleacă singurică plânge prin zefiri.

 

A cules din văi bogate toată nemurirea
Vântul zburdă printre frunze, că o alinare
Crengi sărace și umile dor toată privirea
Păsările-n rotocoale cântă a chemare.

 

Numai Cerul gros în pene pare că renaște
Căile de el știute se dezmiardă-n astre
Unele bătătorite, altele sunt caste
Pe a bolților grădină cu stele sihastre.

 

Îmi strâng sufletul în mine și m-adun cuminte
Prima noapte o torc toamnei, pe bolta-nstelată
Păsările rup din suflet vrând să mă alinte
Mă îmbrac de lacrimi toată sub bolta pătată.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

31 august, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU‎: Columna lui Traian

COLUMNA LUI TRAIAN

 

Și-au ridicat romanii-n capitala lor
Coloană acoperită cu figuri de daci
În portul în care astăzi
Moțul e mândru tare,
Cămeșa largă-n mâneci
Cusută cu arnici
Și gacii ce la mijloc
Cu brâu strâns se încing,
Cuțitul l-e e armă,
Dar și pita tăiau
Când pofta de hrănire
A trupului doreau
Să întremeze firea.
El, omul ce în istorie
Popor de traci
Trăit-au,
Întins Pământ creat de Dumnezeu
I-a fost să-i fie
Moșie
Și-a dat din neam
O lume ce s-a-ntins
Și-au luminat prin veacuri
Cu Zalmoxis,
Stăpânul dăruit de Cel de Sus
Să dea înțelepciune,
Poporul trac a fost
Și dacii ca nepoți
Lăsat-au peste veacuri
Viteji valahi,
Ei sunt adevărații strănepoți
Ce din Carpați
Cetate din creste-au înălțat,
Spre cer priveau
Strămoșii
Și sufletele lor plecau în veselie
Căci moartea era drumul
Ce Calea le-arăta
Spre Cel ce din Înalturi
Mâinile își întindea
Să îi cuprindă-n viața
Ce-avea să îi desfete.
E liniște și sufletu-n odihnă
Cugetă adânc,
Lumina,
S-a închinat luminii
Și Deceneu
Zeului suprem,
Aerului, apei,
Focului și pământului
Și a preaslăvit
Tainele unei materii sacre
În trupul zeului naturii
În noțiunea timp
și Deceneu cunoaștere avea,
Zalmoxis,
Credința-n zeul lor
Născut spre-a fi lumină
Și timp și spațiu
Tracilor în vremuri.
Purtat-au aprigi lupte
Și la război jertfit
Îi era trupul,
Și viața
Celui de Sus o dăruia
Cu bucurie
Fără să-i pară rău
Și moartea
În lumea blândă
Îl pregătea spre ceruri
Și albă-i era calea
Și apele întinse
Trupul stins
Spre-ai lui strămoși purtau.
Cabirii Dunării albastre
Încă străbat
În zăngănit de arme
Hotarul lor răpit,
Sunt cavalerii traci
Dacii semeți de pe Coloana
Pe care Traian,
Din neamul lor urcat pe tronul
Ce-a urgisit în vaiet
Sute de ani și neam
Și tot ce-a fost
În datină și-n obiceiuri
Dace.
Și în Bucegi El, Omul,
Vârf în Carpați
Ai carpilor strămoși
Stă pavăză
Mărețul Sfinx pilleeat
Și lângă timp
În spațiul sacru
E sanctuarul – dolmen
Al Babelor capelă.
Sunt munții străjuirii
Coloana Infinită
Ce poartă-n cer
Deschide
Sufletelor de eroi,
Și în durerea zilei
A lacrimilor reci
Ce au udat morminte,
Au plâns îndurerate
Și mame și soții
Surori, copii orfani
Pierduți
Și regăsiți în mântuire.
Semeți stau,
Străjuind Coloana
Istoria țin trează
Și amintesc prin portul
Străbunilor
Că suntem români
Valahi
Din neam de daci
Și tracii ne sunt moșii
Iar vatra ne este
Țara aceasta
Legată prin hotare.
Și nu uita, străine,
Căciula strămoșească
Ce stă pe capul mândru
Al dacilor,
Ferească când spre-nalturi
De pe Coloana sorții
Strămoșii noștri
O vor înălța măiastră
Atunci, de-acolo,
De pe-acel stâlp
Al nemuririi lor
Vor coborî
Și-n cete înarmați
Spre Dacia străbună
În pas de luptă
Și călări
Porni-vor
Hotarul sfânt
Să îl cuprindă cu trupurile lor.
E țara lor și-a mea,
Străine,
Țărâna țării e-n țărâna lor
E plină de eroi,
De trupuri de valahi
Ce negură vor face
Când simțul din nevoi
Granitu-n zid de trupuri
Hotarul vor încinge,
Și nimeni nu va îndrăzni,
Prin ce e dat de sus,
Să treacă.
Se strâng românii,
Trupurile-și prind în brațe
Și braț legat de braț
Bărbații daci de pe Columnă
Coboară și hotaru-ncing
E focul, e chimirul,
Brâu lat desfășurat
Din Munți și până
În Marea cea mare-nvolburată,
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre-n Balcani
Se-aude limba cea vorbită
De dacii dăltuiți
În Roma pe Columnă,
Că-i vatra ce-a unit latina
Cu limba tracilor străpâni,
Popor străvechi cu-al căror nume
Au tot domnit
Pământu-n lung și lat
Rahiwha erau știuți,
Fenicienii-n limba lor
Așa îi aminteau
Și îi stimau,
Popor viteaz și înțelept
În taina nemuririi au rămas.
Coboară-n șir și costobocii
Călări în ropot
Din nordul estic al Daciei străbune
Spre taina numelui tot vin
Și albocensii amintiți de Ptolemeu
Și ansamensii de pe Someș
Și apulii din Piatra Craivii de Mureș,
Și biephii, biesii, burii din Ocnele Marii.
În ropot carpii, stăpânitori de munți
Ce pân` la Nistru
Tradiția au purtat
Și limba cea străbună
Potecile o știu,
Rostită de vitejii din neamul mare trac,
Și daci și geți, popor neînfricat
Și sacii și saldensii
Cu toții au moștenit pământul
Pe care nouă, azi,
Celor născuți în datini și în tradiții
Ni l-au lăsat ca moștenire sacră,
Și limba și credința ne sunt țara
Și în istorie-au cimentat eroii
Poporul
Ce poartă-n inimi suferința,
Ei au luptat
Au întregit și au legat cu brâul
Feciorilor în lupte
Hotarele străbunilor,
Este pământul sub care trupurile lor
Se mișcă, gem când nu îi dezmierdăm
Și răzvrătim
Trecutul,
Istoria nu iartă
Pe cei care sfidează
Eroii din străbuni,
Acolo e Columna,
Zidiți în trupul lor
Privesc în taină dacii,
Odihna este aici,
Aici se plâng strămoșii,
Aici este și mama și tata
Și toți frații din neamul nostru trac,
Aici, pe înserate plutesc
Umbrele lor
Și vântul suflă rece
Istoria nu iartă,
Nu-ncumetă uitarea,
E ascultarea vie
A ceea ce a fost
Din gurile străbune
Ies slove în cuvinte
Se scriu în pagini roșii
Căci doar sângele lor
E parte-n Tricolorul ce flutură,
Și-n zbateri e durerea
În taină e cuvântul
Semeț, încolonate stau
Siluetele de piatră a bravilor strămoși
Și câți nu și-ar dori
Din cei ce sunt pe hartă
Să aibă pe Columnă
Străbuni cum avem noi,
Români, valahi ce-n taină
În nopțile-nstelate
Vorbesc aceeași limbă
Și se închină-n pace
L-același Dumnezeu
Pe care noi, românii,
În inimă-l avem.

––––––––––––––

Ştefan Lucian MUREȘANU

31 august 2018

 

Vasile COMAN: Patria noastră-limba română

Patria noastră-limba română

 

Sărut mâna, țara mea
Limba ce-a luat ființă,
Vatră-ți este Dacia
Crucea ne este credință.

 

Sărut mâna, țară dragă
Singură între nomazi,
Numai Prutul ne dezleagă
Carpații și verzii brazi.

 

Hai să dăm mână cu mână
Și să rescriem istorii,
Limba noastră cea română,
Țară, umple-ne de glorii!

 

Frați de mamă și de tată
Să cântăm în limba sfântă,
Face-ți România roată
Și țărani și lumea cultă.

 

Fiți stăpâni peste tezaur
Făuriți-vă destine,
Țara dacilor cu aur
N-o vindeți la lumi străine.

 

Vatra țării are un nume
Ăst pământ e milenar,
Să avem curaj a spune;
–Țara are alt hotar!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

31 august 2016

Iacob CAZACU-ISTRATI: În limba mea…

În limba mea…
 
În limba mea zâmbește codrul cu ponoare,
În limba mea izvoarelor mă vreau.
În limba mea-mi vorbesc podișuri și izvoare,
În limba mea și-a mamei visele mă iau…
Să plâng nu pot deloc în limbi streine,
Iar de vorbesc în ele, tot gândesc în ea…
În limba mamei, în care spun povești cu zâne,
Și zorile-mi sărută ochii tot în limba mea…
De am dureri ce sufletul mi-apasă
În limba mea și-a mamei le oftez.

——————————–

Iacob CAZACU-ISTRATI

Canada, Toronto

31 august, 2018