COLUMNA LUI TRAIAN
Și-au ridicat romanii-n capitala lor
Coloană acoperită cu figuri de daci
În portul în care astăzi
Moțul e mândru tare,
Cămeșa largă-n mâneci
Cusută cu arnici
Și gacii ce la mijloc
Cu brâu strâns se încing,
Cuțitul l-e e armă,
Dar și pita tăiau
Când pofta de hrănire
A trupului doreau
Să întremeze firea.
El, omul ce în istorie
Popor de traci
Trăit-au,
Întins Pământ creat de Dumnezeu
I-a fost să-i fie
Moșie
Și-a dat din neam
O lume ce s-a-ntins
Și-au luminat prin veacuri
Cu Zalmoxis,
Stăpânul dăruit de Cel de Sus
Să dea înțelepciune,
Poporul trac a fost
Și dacii ca nepoți
Lăsat-au peste veacuri
Viteji valahi,
Ei sunt adevărații strănepoți
Ce din Carpați
Cetate din creste-au înălțat,
Spre cer priveau
Strămoșii
Și sufletele lor plecau în veselie
Căci moartea era drumul
Ce Calea le-arăta
Spre Cel ce din Înalturi
Mâinile își întindea
Să îi cuprindă-n viața
Ce-avea să îi desfete.
E liniște și sufletu-n odihnă
Cugetă adânc,
Lumina,
S-a închinat luminii
Și Deceneu
Zeului suprem,
Aerului, apei,
Focului și pământului
Și a preaslăvit
Tainele unei materii sacre
În trupul zeului naturii
În noțiunea timp
și Deceneu cunoaștere avea,
Zalmoxis,
Credința-n zeul lor
Născut spre-a fi lumină
Și timp și spațiu
Tracilor în vremuri.
Purtat-au aprigi lupte
Și la război jertfit
Îi era trupul,
Și viața
Celui de Sus o dăruia
Cu bucurie
Fără să-i pară rău
Și moartea
În lumea blândă
Îl pregătea spre ceruri
Și albă-i era calea
Și apele întinse
Trupul stins
Spre-ai lui strămoși purtau.
Cabirii Dunării albastre
Încă străbat
În zăngănit de arme
Hotarul lor răpit,
Sunt cavalerii traci
Dacii semeți de pe Coloana
Pe care Traian,
Din neamul lor urcat pe tronul
Ce-a urgisit în vaiet
Sute de ani și neam
Și tot ce-a fost
În datină și-n obiceiuri
Dace.
Și în Bucegi El, Omul,
Vârf în Carpați
Ai carpilor strămoși
Stă pavăză
Mărețul Sfinx pilleeat
Și lângă timp
În spațiul sacru
E sanctuarul – dolmen
Al Babelor capelă.
Sunt munții străjuirii
Coloana Infinită
Ce poartă-n cer
Deschide
Sufletelor de eroi,
Și în durerea zilei
A lacrimilor reci
Ce au udat morminte,
Au plâns îndurerate
Și mame și soții
Surori, copii orfani
Pierduți
Și regăsiți în mântuire.
Semeți stau,
Străjuind Coloana
Istoria țin trează
Și amintesc prin portul
Străbunilor
Că suntem români
Valahi
Din neam de daci
Și tracii ne sunt moșii
Iar vatra ne este
Țara aceasta
Legată prin hotare.
Și nu uita, străine,
Căciula strămoșească
Ce stă pe capul mândru
Al dacilor,
Ferească când spre-nalturi
De pe Coloana sorții
Strămoșii noștri
O vor înălța măiastră
Atunci, de-acolo,
De pe-acel stâlp
Al nemuririi lor
Vor coborî
Și-n cete înarmați
Spre Dacia străbună
În pas de luptă
Și călări
Porni-vor
Hotarul sfânt
Să îl cuprindă cu trupurile lor.
E țara lor și-a mea,
Străine,
Țărâna țării e-n țărâna lor
E plină de eroi,
De trupuri de valahi
Ce negură vor face
Când simțul din nevoi
Granitu-n zid de trupuri
Hotarul vor încinge,
Și nimeni nu va îndrăzni,
Prin ce e dat de sus,
Să treacă.
Se strâng românii,
Trupurile-și prind în brațe
Și braț legat de braț
Bărbații daci de pe Columnă
Coboară și hotaru-ncing
E focul, e chimirul,
Brâu lat desfășurat
Din Munți și până
În Marea cea mare-nvolburată,
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre-n Balcani
Se-aude limba cea vorbită
De dacii dăltuiți
În Roma pe Columnă,
Că-i vatra ce-a unit latina
Cu limba tracilor străpâni,
Popor străvechi cu-al căror nume
Au tot domnit
Pământu-n lung și lat
Rahiwha erau știuți,
Fenicienii-n limba lor
Așa îi aminteau
Și îi stimau,
Popor viteaz și înțelept
În taina nemuririi au rămas.
Coboară-n șir și costobocii
Călări în ropot
Din nordul estic al Daciei străbune
Spre taina numelui tot vin
Și albocensii amintiți de Ptolemeu
Și ansamensii de pe Someș
Și apulii din Piatra Craivii de Mureș,
Și biephii, biesii, burii din Ocnele Marii.
În ropot carpii, stăpânitori de munți
Ce pân` la Nistru
Tradiția au purtat
Și limba cea străbună
Potecile o știu,
Rostită de vitejii din neamul mare trac,
Și daci și geți, popor neînfricat
Și sacii și saldensii
Cu toții au moștenit pământul
Pe care nouă, azi,
Celor născuți în datini și în tradiții
Ni l-au lăsat ca moștenire sacră,
Și limba și credința ne sunt țara
Și în istorie-au cimentat eroii
Poporul
Ce poartă-n inimi suferința,
Ei au luptat
Au întregit și au legat cu brâul
Feciorilor în lupte
Hotarele străbunilor,
Este pământul sub care trupurile lor
Se mișcă, gem când nu îi dezmierdăm
Și răzvrătim
Trecutul,
Istoria nu iartă
Pe cei care sfidează
Eroii din străbuni,
Acolo e Columna,
Zidiți în trupul lor
Privesc în taină dacii,
Odihna este aici,
Aici se plâng strămoșii,
Aici este și mama și tata
Și toți frații din neamul nostru trac,
Aici, pe înserate plutesc
Umbrele lor
Și vântul suflă rece
Istoria nu iartă,
Nu-ncumetă uitarea,
E ascultarea vie
A ceea ce a fost
Din gurile străbune
Ies slove în cuvinte
Se scriu în pagini roșii
Căci doar sângele lor
E parte-n Tricolorul ce flutură,
Și-n zbateri e durerea
În taină e cuvântul
Semeț, încolonate stau
Siluetele de piatră a bravilor strămoși
Și câți nu și-ar dori
Din cei ce sunt pe hartă
Să aibă pe Columnă
Străbuni cum avem noi,
Români, valahi ce-n taină
În nopțile-nstelate
Vorbesc aceeași limbă
Și se închină-n pace
L-același Dumnezeu
Pe care noi, românii,
În inimă-l avem.
––––––––––––––
Ştefan Lucian MUREȘANU
31 august 2018