Florentina SAVU: Viața, un zar

VIAȚA, UN ZAR

În fiecare noapte
Tăcută-s pe sub bolți
Fiindcă-ale mele șoapte
Se tot lovesc de porți,

Pe-afară nu răzbesc
Oricât aș încerca,
Nici stele nu trezesc
Iar noaptea mi-este grea.

Pe-aleea- ntunecată
Umbre mi-apar în cale
Și pasul mi se-ndreaptă
Ușor către o vale

Acolo aburi joacă-
Spirite rătăcite-
O spaimă mă încearcă,
Priviri îmi țin ferite.

Mă-ndrept apoi spre-un râu
Și mă așez pe mal,
Simt pe mijloc un brâu
De-un aprig, rece val

Cu brațe tremurate,
Încerc să îl dau jos
Dar mâinile mi-s moarte,
Mișcările-s pe dos…

Tăcerea e deplină,
Întunecată-i zarea,
S-a stins bolta senină,
Mi-e vie disperarea!

Pe ceru-negurat
Nu văd o stea măcar,
Unde mi-oi fi uitat
Zâmbetul, n-am habar

Negura mi l-a luat,
Ah, ce blestem barbar,
Câte nu am visat
Jucând al sorții zar

Dar zarul mi-a fost vitreg,
Noroc m-a părăsit,
Și cu un dor acerb
Visat-am răsărit…

Apus mi-e răsăritul
Și întuneric smoală,
Cunună infinitul
Pe fruntea-mi, ca o boală,

Cânt neauzit
Pe sub de timp ferestre,
Mi-e drumul spre finit
Pe căile terestre!

———————————–

Florentina SAVU

9 septembrie, 2018

Vasile COMAN: Iartă-mi copile…ființa

Iartă-mi copile…ființa

Mă iartă, dragul meu copil
C-am lăcrimat în fața ta,
Dar cu supunere mă-nchin,
Mi-e bătrânețea tare grea.

Prezența mea te deranjează,
Mă simt străin în casa mea,
Nici îngerul care veghează
Parcă nici el nu mă mai vrea…

Simt că abia aştepți să plec…
S-a stins iubirea ta…mă iartă…
Nu mă mai suferi ca să trec,
Nici trupul meu pătruns de soartă.

Ce repede trecut-au anii!
Îmi desenai fluturi si flori
Şi-număram de-o pâine, banii…
Şi lipsuri multe deseori.

Mă întrebai cu spaimă-n glas
De am să plec vreodată,
Şi mă rugai să nu te las
Bolnav și singur…niciodată.

Mă iartă, dragul meu copil,
Simt că îți sunt povară,
Mă-nchin la Dumnezeul meu, umil
Pe scări…când dorm afară.

N-am vrut să ştii că nu mai pot,
N-am vrut să ştii că nu mă tem,
Orbit de boală, de efort
Pe buze numele ți-l chem…

Cândva îți eram alinare
Şi spațiul vieții ți-l umpleam,
Dar astăzi nu mai ai răbdare
Să-mi fluturi mâna de la geam.

Mă iartă că mă plâng acum,
Straniu îmi tremură ființa…
Mă rog, la Dumnezeul Bun,
Să-mi curme odată suferința.

…………………………….

Dar nu este cu supărare…
Şi nu regret că te-ai născut…
Cine te-a făcut om mare…
Va fi în curând…pământ…

Copilul meu…mă iartă…că nu mai pot fi ce am fost…cândva

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

9 septembrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Lasă-mi iubirea să te picteze

Lasă-mi iubirea să te picteze

Lasă-mi iubirea să te picteze
În culorile acestei toamne,
Culoarea frunzelor căzute,adormite
Pe o aleie-n parcul sufletelor noastre !

Mai lasă-mă să te pictez pe buze,
Cu pensula sărutului de ieri…
Și inima să ți-o pictez…
Culoarea cerului din ochii mei !

Să te pictez în umbra nopților senine-aș vrea
Și să-ți mai pot picta…
Și zborul dorului ce vine de la tine,
De s-ar putea !

De m-ai lăsa, aș mai picta,
Un univers,ca primăvara-n Mai,
Când florile zâmbesc cu bucurie,
Cu tot ce e frumos ,eu te-aș picta !

——————————-

Mariana Zorița TURDA

9 septembrie, 2018

Lara GRAFT: să împărțim timpul la doi

să împărțim timpul la doi

privindu-ți ochii mă-nfior și-mi vine
să rup tăcerile zidite între noi
de-aș ști că-mi vii când toamna încă doarme
aș împarți și ploile la doi.

aș smulge și un astru dintre stele
și l-aș ascunde-ncet sub pleoapa mea
doar ochii să mi-i vezi iubite
să fiu eu stropul de lumină-n calea ta.

te-aș adormi ca pe un prunc la sănu-mi
și poate ne vom pierde amândoi visând
s-om alerga prin brumele flămânde
tu-n irișii ce-i stăpânești demult.

să strângem rouă rece cu buzele-nsetate
să amăgim și toamna și dorul dintre noi
cu rochie de ploaie și cu cercei de șoapte
să împărțim și timpul c-o inimă la doi.

—————————-

Lara GRAFT

10 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Sondând nemărginirea

Sondând nemărginirea

Pleoapa cerului clipește imensă, albastră,
înflorindu-mi o rază-n fereastră…
Dincolo de ea, doar tăceri
și controversate păreri:
ba că ar fi un bătrân cu barbă
purtând pe piept de îngeri salbă,
ba că sunt niște omuleți verzi
ce se hrănesc cu lăptuci și scoverzi.
Alții, cei mai netoți,
susțin că sunt numai roboți
care nu dorm niciodată…
O teorie extrem de ciudată!

Eu, cocoțat în vârful unui jugastru
înmoi degetul arătător în albastru
și chiui bucuros, cu patimă
ținând în căușul palmei o lacrimă.
,,Este cineva din carne și sânge
de vreme ce plânge…”

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

9 septembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Clipele ce bat în acele de ceas

CLIPELE CE BAT ÎN ACELE DE CEAS

Trec orele încert prin àcele de ceas,
rostogolind minutele prin vreme,
iar zilele prea scurte care-au mai rămas
par visuri vagi cernute din poeme.
Ascult poemele când vin pe înserat
pe-o aripă de doruri decupată
din sfinte amintiri pe care le-am trădat
pe-o margine de toamnă-ntârziată.

Iar versurile scrise-n taină undeva,
sub palmierii oglindiți în oază,
parcă le-aud pe notele din vocea ta
cu incantații care mai păstrează
parfumul nopților de august dantelat
cu armonii de sacre jurăminte
rostite-n umbra dulce-a dorului lăsat
sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.

Se scurg prin gând atâtea întâmplări
pe care le credeam demult uitate,
lăsând pe sufletul rănit ascunși fiori
sub mutele regrete ne-mpăcate.
Dar clipele ce bat în acele de ceas
tot mai șoptesc pe strune de romanță
că din trecutul nostru încă-a mai rămas
un dor vrăjit și-o ultimă speranță.

Le iau din margine de timp și le așez
în miezul cald al nopților rămase,
să le alint în gând atunci când te visez
trecând prin oaze-n straie de mătase.

———————————————–

Corneliu NEAGU

9 septembrie, 2018

Florentina SAVU: Fără teamă

FĂRĂ TEAMĂ

„Cel născut să zboare
Nu se va târî niciodată”,
Va crește ca o floare
Spre soare înălțată,
Cu chip plin de lumină,
Cu zâmbetul senin,
Cu dragoste deplină,
Necunoscând declin,
El drum o ține drept,
Călcând pe spini, pe pietre,
Cu-a sa iubire-n piept
Pe căile terestre,
De spini ori mărăcini
Nicicând nu se va teme,
Va da foc la ciulini
Și va răzbi prin vreme!

———————————–

Florentina SAVU

8 septembrie, 2018

Anatol COVALI: Între apus și răsărit

Între apus și răsărit

E rău cu răsăritu-n coastă
și cu apusu-n chip de iudă,
care când dai peste năpastă
nu vrea de tine să audă.

Vecinii ne-au distrus cu ură
și au mușcat din trupul Țării,
apusul a tăcut din gură
și-a acceptat pactul trădării.

Tot timpul peste biata Țară
s-au prăvălit urlând barbarii
ce-au vrut să facă să dispară
mereu schimbatele-i fruntarii.

Copiii, frații și părinții
ne-au plâns în tristele siberii,
în timp ce-și numărau arginții
vânzării, marile imperii.

Și azi sunt dornici de osândă
pândind doar clipa potrivită,
unii dorind ca să ne vândă,
iar alții ca să ne înghită.

Și nu tot mafia ocultă
susține groaznica hienă
ce urlă sumbru și insultă
o țară-ntreagă fără jenă ?

Credeți cumva că restul lumii
ne va sării în apărare
blamând nelegiuirea ciumii
și cruda ei nerușinare ?

Tot noi ne-om apăra moșia,
cum am făcut-o și-altădată,
și niciodată România
n-o să mai fie sfârtecată

Iar pe nebunii ce-or să vină
dorind ca să ne vâre-n groapă,
îi vom primi cum se cuvine
trăgându-i nemiloși în țeapă.

1991

————————————–

Anatol COVALI

București

Emma POENARIU SERAFIN: Drumul către noi (poeme)

În limba mea

În limba mea, vin Doamne către tine,
În limba mea și ceru-i mai senin,
În limba mea, pământul mă reține
Și-n limba mea spre ceruri mă înclin .

În limba mea, străluce-n lacrimi ia
În limba mea și dorul e mai dor,
În limba mea , doinește ciocârlia
Și-n limba mea , mă strâng puțin să mor.

În limba mea și mama-mi poate spune
În limba mea și stelele-or tăcea,
În limba mea, durerea îmi apune
Și-învăț să tac , dar tot în limba mea.

Așa

Așa a fost și este-n legea firii
Să nu ne trecem pragul de destin,
Să nu atingem fluturii iubirii
Să nu strivim o lacrimă-n suspin.

Așa a fost să creștem prin poeme
Și sufletul să-l adunăm prin scris,
Să ne uităm pe noi, din vreme-n vreme
Și să-i mai scriem gurii : INTERZIS !

Așa ne e să plângem prin petale
Să ne mai pierdem vara printre tei,
Iar florile plecate, pe-altă cale,
Să ne rămână-n viață… și-n idei.

Așa rămâne-n viață, ca pe scară,
Mai urcă și coboară prin nevoi
Și pare că nu e nici prima oară,
Când în iubire, mai apar și ploi.

Să-i scriu iubirii

M-am trezit cu toamna la fereastră
Vântul alerga prin meri și prin gutui
Rochia-i din frunze o purta măiastră
Căuta cu sârg căldura, care…nu-i .

Simt miros de toamnă, de ocară
Împletesc un vis, să mai trăiesc,
Frunze volburânde mă-nfioară
Toamna-i la fereastră, o zăresc !

Mâinile pe frunte-mi dorm tăcute
Aud vântu-n frunze-i obosit,
Cerul plânge să nu-l mai asculte
Norii grei din plumb, s-au primenit.

Mă gândesc să plec în țara fericirii
Să-mi fac adăpost pe dup-un nor
De acolo pot să-i scriu iubirii
Cum să se împartă…tuturor…

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Drumul către noi (poeme)” →

Lilia MANOLE: Păstorul miorit (-ic)

PĂSTORUL MIORIT(-IC)

pe maluri infinite și albastre,
trecea păstorul singur neiubit,
uitase calea dorurilor noastre
și-avea la braț fărâme de pământ.

gândea, că luna-i va ieși în cale,
dintre atâtea flori volubile ce sînt,
și, în mireasma lor răcoritoare,
din mituri, să-și ia fir de ce-a iubit.

dar din celălalt capăt al durerii,
se dezvelea din gânduri o copilă-
își îmbarcase trupul și prin stele
se revărsau un trandafir și o zambilă.

atâtea nenoroace presimți păstorul,
în calea robului și-a lui să vadă,
de la meniri -la fragede fioruri,
trecea pădurea, însemnat pe hartă.

apoi din răsărit de miază -noapte,
păzind copiii cei născuți acum,
cu -ntreaga sa făptură ca o carte,
se depărta de-al său sporadic drum.

urcând pieziș spre bolți imaculate,
plonjând cu fiece registru în urechi,
pe maluri infinite păstorii laolaltă
se minunau de-un obicei străvechi;

păstorul singur se văzu plecând,
din pledoaria mărilor nemuritoare,
cu fluturii, prin norii albi, epatizând,
se miorea, de dor și de eternă jale…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

8 septembrie, 2018