PĂSTORUL MIORIT(-IC)
pe maluri infinite și albastre,
trecea păstorul singur neiubit,
uitase calea dorurilor noastre
și-avea la braț fărâme de pământ.
gândea, că luna-i va ieși în cale,
dintre atâtea flori volubile ce sînt,
și, în mireasma lor răcoritoare,
din mituri, să-și ia fir de ce-a iubit.
dar din celălalt capăt al durerii,
se dezvelea din gânduri o copilă-
își îmbarcase trupul și prin stele
se revărsau un trandafir și o zambilă.
atâtea nenoroace presimți păstorul,
în calea robului și-a lui să vadă,
de la meniri -la fragede fioruri,
trecea pădurea, însemnat pe hartă.
apoi din răsărit de miază -noapte,
păzind copiii cei născuți acum,
cu -ntreaga sa făptură ca o carte,
se depărta de-al său sporadic drum.
urcând pieziș spre bolți imaculate,
plonjând cu fiece registru în urechi,
pe maluri infinite păstorii laolaltă
se minunau de-un obicei străvechi;
păstorul singur se văzu plecând,
din pledoaria mărilor nemuritoare,
cu fluturii, prin norii albi, epatizând,
se miorea, de dor și de eternă jale…
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
8 septembrie, 2018