Iartă-mi copile…ființa
Mă iartă, dragul meu copil
C-am lăcrimat în fața ta,
Dar cu supunere mă-nchin,
Mi-e bătrânețea tare grea.
Prezența mea te deranjează,
Mă simt străin în casa mea,
Nici îngerul care veghează
Parcă nici el nu mă mai vrea…
Simt că abia aştepți să plec…
S-a stins iubirea ta…mă iartă…
Nu mă mai suferi ca să trec,
Nici trupul meu pătruns de soartă.
Ce repede trecut-au anii!
Îmi desenai fluturi si flori
Şi-număram de-o pâine, banii…
Şi lipsuri multe deseori.
Mă întrebai cu spaimă-n glas
De am să plec vreodată,
Şi mă rugai să nu te las
Bolnav și singur…niciodată.
Mă iartă, dragul meu copil,
Simt că îți sunt povară,
Mă-nchin la Dumnezeul meu, umil
Pe scări…când dorm afară.
N-am vrut să ştii că nu mai pot,
N-am vrut să ştii că nu mă tem,
Orbit de boală, de efort
Pe buze numele ți-l chem…
Cândva îți eram alinare
Şi spațiul vieții ți-l umpleam,
Dar astăzi nu mai ai răbdare
Să-mi fluturi mâna de la geam.
Mă iartă că mă plâng acum,
Straniu îmi tremură ființa…
Mă rog, la Dumnezeul Bun,
Să-mi curme odată suferința.
…………………………….
Dar nu este cu supărare…
Şi nu regret că te-ai născut…
Cine te-a făcut om mare…
Va fi în curând…pământ…
Copilul meu…mă iartă…că nu mai pot fi ce am fost…cândva
——————————–
Vasile COMAN
Ploiești
9 septembrie, 2018