Daniela PÂRVU DORIN: Pentru câtă vreme murim?

Pentru câtă vreme murim?

 

cad într-o nouă formă de rugăciune!
și mă iubesc!
și-mi vine sa strig cu putere,
în hohote de bucurie! plâng
da-mi Doamne, zile
și partea mea de avere
Mă duc să trăiesc!

 

Lacrima caldă
sufletul meu e amputat
și a început iar să mă doară
de singurătate și de blesteme,
a nu știu câta oară…
am şi bocit cu el o vreme
apoi …mi-a dat poruncă grea!
să-ţi scriu poeme!
să-ţi smulg un zâmbet măcar ţie
de se mai poate,
tu care-n vis îmi dai bineţe
mă faci să cred că-mi eşti aproape…
aprind o candela şi plâng
bolnavă de tristeţe
tu nu-mi da importanţă!

 

mi-e plînsul şoptit
lacrimă caldă
de multe ori nici eu nu ştiu
dacă trăiesc sau am murit…
numai că azi am înţeles
din visul meu cu tine
că nu mi-e viaţa blestemată
că preţ de-un vis
am fost a ta
cu tot ce-mi aparţine…
aşa vreau eu să cred,
mă iartă…
şi chiar de nu va fi să fie
şi tot n-ai să mă poţi ierta
spune-mi, te rog
preţ de câtă iubire
mai pot fi duminica ta???

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

22 septembrie, 2018

Maria LEU: Ora iubirii

Ora iubirii

 

Ora e subjugată
Și timpul se clatină
între mine și tine,
Între umbre prea mult incomplete.
Fatalitatea s-a instalat în noi.
Ora iubirii mă doare,
O simt deșirată în sufletul meu.
Cum oare?
Mă sfâșie gândul greșelilor mute
De-a mea inocența
Scăpare nu e.
În visele mele dar scrum și uitate.
Țigara mai fumegă încă vrăjită
De ale tale cuvinte.
În noi, doar ecoul vorbelor stinse
Rămân pecetluire.

———————

Maria LEU

21 septembrie, 2018

Silvia URLIH: Din mine te-nfrupți

DIN MINE TE-NFRUPȚI

 

Din mine te–nfrupți
cu foame și sete,
buzele
mi le guști
cu lăcomie,
îmi scrii pe inimă
cu atingeri
încete,
că sufletul meu
vrei lumină să-ți fie.

 

În brațe mă ții flacără verde,
trupu-l îmbraci
cu surâsuri
din sori,
privirea-ți
prin mine galeș
se pierde,
când ochi-i
pictezi
în ninsori.

 

Trupul,
lumânare topită-n secundă,
se-aprinde
în dansuri de miri,
cu râul iubirii
în râuri
se-afundă,
când trăiește
în clipa
eternei
uitări.

—————————

Silvia URLIH

22 septembrie, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Dincolo de …când?

Dincolo de …când?

 

Când ne voi plânge,
Să mă întreci în lacrimi,
Căci prin ele șlefuiesc
Anii până la încă o …clipă!

 

Când ne voi copilări,
Să mă întreci în rugăciune,
Căci prin ea frământ
Tăcerea până la încă un vid…

 

Când ne voi mântui
Să mă întreci în imponderabilitate,
Căci prin ea dezinfectez
Subsolul până la încă un …când…

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia

22 septembrie, 2018

 

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Niciodată un singur răspuns

 

 Frumuseţea este în noi,

chiar dacă nu vedem asta.

Oamenii vând doar iluzii,

noi şi noi iluzii, îndatorându-se,

nu realizează esenţa vieţii,

acel pur şi simplu, dar încă

mai putem avea momente de uimire!

 

Esenţa este separarea de materie.

Ai găsit ce căutai? – atingerea viselor –

Aminteşte-ţi, mereu aminteşte-ţi!

Niciodată nu este un singur răspuns,

niciodată nu vei găsi singur răspunsul!

 

Orice obiect luminos lasă o umbră,

un lup este în tine,

un lup ce poate devora mielul

în orice moment

– o viitoare gaură neagră –

o ordine care satură haosul

de aştri şi de ceruri reproduse.

Doar dansul îi menţine-n echilibru,

asemeni viorii în care

sunt închise

cântecele ce-şi aşteaptă trezirea.

 

Omul şi-a terminat zborul!

Dureros, şi totuşi,

de om depinde

reînvăţarea zborului!

Acolo unde timpul s-a oprit,

mereu un izvor va trudi din greu,

mereu un copil va visa lumea,

un cer dintr-un nor,

un munte dintr-o piatră,

o mare dintr-un ochi de apă,

grădini de aur dintr-o floare.

 

Prin fire invizibile, adevărul

ne leagă pe toţi

şi-o imensă suferinţă din iubire.

 

Să căutăm vapoarele înnămolite la mal

ce-şi aşteaptă ploile uitării noastre

spre-a reveni în larg

sau să aducem marea mai aproape de ele?

 

O lacrimă ce se deschide dulce-n noapte 

                          

 Totul se şterge prin balansul timpurilor.

Ce e în noi tainic, iubitule, în tine, în mine?

Adevărul nu-l ştie nimeni – un adevăr cenzurat –

 în noi este atât cât ni s-a-ngăduit,

 singurul adevăr: Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Joc de copil

Joc de copil

 

Din mine se detaşau părţi
de către un copil cu imaginaţie
ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi
până am ieşit cum sunt.

 

Uneori se enerva de nereuşită
se uita la mine, râdea în hohote
părea să se gândească altundeva
şi tresărea vinovat
deşi nu-l urmărea nimeni
în meticuloasa lui preocupare.

 

A înţeles repede
cum se compun şi se descompun părţile
până capătă forma din memoria lui
unde orice noutate îşi face loc.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

21 septembrie, 2018

Florentina SAVU: Comemorare și aniversare

COMEMORARE ȘI ANIVERSARE

( 22 SEPTEMBRIE…)

 

De un deceniu, mamă, pe-aicea nu mai ești
De-acolo, dintre stele, cu dor de noi lucești,
Te simt mereu aproape, cu zâmbetul tău blând,
De chipu-ți cel sublim mi-e sufletul flămând…

 

Te-ai dus, frumoasă mamă, în chinuri de Hristos,
În brațele-mi te-ai stins atât de dureros,
Te-am îngrijit, măicuță și te-am privit cum pieri,
Nu voi uita nicicând acea zi de trist ieri…

 

Să mai rămâi o zi, o mamă, m-am rugat
Să-mi lași aniversarea copiilor regat,
Să nu ne-ntuneci râsul din cupa cea cu vin,
Să nu simt ziua asta cu-amar greu de pelin

 

Dar…nu a fost să fie! Mă-ndrept spre cimitir
Și-o lacrimă pe cruce ți-o leg cu negru fir,
Și-aprind și o candelă, și-un braț de flori ți-aduc,
Prin fumul de tămâie tot dorul spre cer urc

 

Și îți trimit, o mamă, iubirea noastră toată,
Prin jurul nostru, știu, sufletul tău dă roată,
Picur din cupă vin în amintirea ta
Și-apoi noroc, măicuță, pentru lumina mea,

 

Pentru ai mei copii ce astăzi s-au născut
Pe care tu mereu atâta i-ai iubit,
Să-ți fie mamă cerul fereastră către noi
Și ochii tăi, măicuță, să nu devină ploi

 

Iar vouă, dragi copii, vă spun că vă iubesc
Și că pe lumea asta eu pentru voi trăiesc.
Odihnă în lumină și-n pace, mamă dragă
Și La mulți ani, copii, din inima mea largă!

 

Domnul să-ți primească măicuță tot ce-ți dăm,
În gândurile noastre tot timpul te purtăm…
Noroc, copiii mei, Domnul vă
ocrotească
Și…nu uitați cărarea spre casa părintească!

———————————–

Florentina SAVU

22 septembrie, 2018

– Imagine internet –

Silvia URLIH: Și îngerii mai plâng

ȘI ÎNGERII MAI PLÂNG

 

Tu ai gustat o lacrimă de înger? Tu știi că și îngerii mai plâng ?
Tu ai spălat cu lacrimi chipul, ce și-a lăsat trecutul într-un crâng ??

 

Tu știi ce-nseamnă îngerul când plânge? Tu știi că aripa îl doare uneori?
Ai încercat să îi pătrunzi în suflet, să-i afli dorul ,nesomnul, din ninsori ?

 

Tu știi că îngerul mai plânge și strigă în tăcere … ajutor,
că rana lui îl arde , privirea îi orbește și se topește ca ceara pe ulcior ?

 

Tu știi că îngerul nu plânge niciodată dar lacrimile curg șuvoi
căci vede, simte, aude și oftează, când îl alungi și nu privești ‘napoi?

 

Nu mai privi la îngerul ce plânge
și cheamă
uitarea peste amintiri,
nu mai lăsa răscoptul
să te-apese ,
nu mai lăsa trecutul
să-și facă noi
clădiri.

 

Cuprinde îngerul în brațe
și șterge-i lacrima
căci rău îl doare,
spune-i
că îl iubești ,
spune-i că viața,
viața lui,
nu este
de vânzare.

—————————

Silvia URLIH

21 septembrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Metamorfoză

Metamorfoză

 

Testamentar vei primi un soare şi-o lună
Amândouă îngemănate sub o aripă păgână.
Sentimental într-o zi, dintr-o stea,
Va coborî la tine în palmă, inima mea.
Cuvintele vor amuţi între două piane.
Vom fi amândoi, mesteceni, păduri bântuite de fiare.
În dansul lupilor ne vom învârti
Până soarele, luna îngemănate,
Ne vor schimba iar in copii.
Copii plângând de dorul copilăriei pierdute
Vânând greselile tinereții trecute.
Şi tineri cuprinşi de farmec si dor
Ajunşii maturi, sorbind din al vieții izvor.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

21 septembrie, 2018

Anatol Covali: A fost o vreme care se repetă

A fost o vreme care se repetă

 

A fost o vreme când toţi patrioţii
erau făcuţi bandiţi, tâlhari, pramatii,
când ca să iasă-n faţă idioţii
pe erudiţi îi ferecau sub gratii.

 

A fost o vreme crudă, de urgie,
ce-a pângărit atâtea caractere
ce şi-au plecat genunchii sub prostie
ca să trăiască sau să facă-avere.

 

A fost o vreme a nefericirii
care-a vârât în noi cu biciul frica,
o vreme-n care se-nmulţeau martirii
fiindcă domneau invidia şi pica.

 

A fost o vreme de sălbăticie,
când ne-am trezit direct în evul mediu,
într-o nemărginită sărăcie,
lipsiţi de-orice speranţă şi remediu.

 

A fost o vreme care se repetă,
puţin fardată , dar la fel de-absurdă,
fiindcă aceiaşi mafie procletă
şi azi la cârma ţării noastre zburdă !

1992

————————————–

Anatol COVALI

București