Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Niciodată un singur răspuns

 

 Frumuseţea este în noi,

chiar dacă nu vedem asta.

Oamenii vând doar iluzii,

noi şi noi iluzii, îndatorându-se,

nu realizează esenţa vieţii,

acel pur şi simplu, dar încă

mai putem avea momente de uimire!

 

Esenţa este separarea de materie.

Ai găsit ce căutai? – atingerea viselor –

Aminteşte-ţi, mereu aminteşte-ţi!

Niciodată nu este un singur răspuns,

niciodată nu vei găsi singur răspunsul!

 

Orice obiect luminos lasă o umbră,

un lup este în tine,

un lup ce poate devora mielul

în orice moment

– o viitoare gaură neagră –

o ordine care satură haosul

de aştri şi de ceruri reproduse.

Doar dansul îi menţine-n echilibru,

asemeni viorii în care

sunt închise

cântecele ce-şi aşteaptă trezirea.

 

Omul şi-a terminat zborul!

Dureros, şi totuşi,

de om depinde

reînvăţarea zborului!

Acolo unde timpul s-a oprit,

mereu un izvor va trudi din greu,

mereu un copil va visa lumea,

un cer dintr-un nor,

un munte dintr-o piatră,

o mare dintr-un ochi de apă,

grădini de aur dintr-o floare.

 

Prin fire invizibile, adevărul

ne leagă pe toţi

şi-o imensă suferinţă din iubire.

 

Să căutăm vapoarele înnămolite la mal

ce-şi aşteaptă ploile uitării noastre

spre-a reveni în larg

sau să aducem marea mai aproape de ele?

 

O lacrimă ce se deschide dulce-n noapte 

                          

 Totul se şterge prin balansul timpurilor.

Ce e în noi tainic, iubitule, în tine, în mine?

Adevărul nu-l ştie nimeni – un adevăr cenzurat –

 în noi este atât cât ni s-a-ngăduit,

 singurul adevăr:

 ştim că ne naştem  şi ştim că vom muri,

 rădăcinile sunt trecutul şi prezentul meu.

În adevărul unei iluzii, căci ce e viaţa sau clipa ei?

În sufletul lui. Viaţa, ca şi clipa, este un ideal, 

 o clipă cât o viaţă este un superlativ.

Da, momentul Acum,

esenţa vieţii mult dorită de om!

Accept neadevărul trăirilor impuse, 

                       închid ochii şi merg înainte. 

 Omul doreşte să-şi găsească 

 întâmplarea care să-i uşureze sufletul, 

 dar fericirea înseamnă atât de puţin,

 o pot atinge – o regăsire -,

 aş vrea să dureze. Este un vis!

Un vis, iubirea mea, un vis ce te-nsoţeşte

în veşnicie, în căutarea sufletului!

 

Te-am simţit în vis. Nâ lacrima

 ţzi dişhiclidi dulţzi tu noapti eşhţzâ! *

 Desprinderea de mine o simţi 

 ca pe o pierdere, ceva ce nu va reveni.

 Scufundă-te în visul nostru şi-mi dăruie

 trăirea nemuririi şi noua viaţă!

Dincolo de pleoapele închise-n noi,

comtemplăm o lume şi infinitu-l admirăm.

Să stăm în taina nopţii,

o stea îmi vei culege, dragul meu!

Inimile noastre îmbrăţişate

– ca doi copii – ar vrea s-adoarmă,

iar buzele, sărutul fierbinte şi-l doresc.

E-a ta sau e a mea bătaia inimii unite?

Să stăm în taina nopţii,

nu vom cunoaşte moartea de ne iubim acum!

Lucrurile deosebite nu vin atunci când vrem noi,

 vin ca ploile, când vor ele. Să nu uiţi să distingi

 ploile de vară de restul ploilor, iubito!

Fiecare ploaie îşi are farmecul ei,

doar ploile tăcute, din suflet, ne rănesc

ca şi durerea mugurilor înfloriţi.

___________________________

 O lacrimă ce se deschide dulce-n noapte eşti!

 (traducere din armână)

 

Un sabot în drumul visului

 

La marginea unei poieni,

care coboară-ntr-o pantă  lină,

mişună căprioarele cu puii.

Doi tei imenşi străjuie întinderea

– un sentiment puternic de contopire cu teii persistă -,

prin formele senzuale ale dealurilor,

parfumul florilor de tei urcă, imaterial, prin ceaţă.

 

O ciocârlie cântul spre soare-şi înalţă,

orbită de-apropierea lui prea tare,

îşi continuă drumul spre soare chiar dacă

nu va mai vedea nimic, căzând ranită.

 

Visezi la iubire, ca soarele ce scaldă

cu razele lui câmpul fundaţiei din care

se va naşte o vie pasiune.

O iubire liberă asemeni unui vânt nepotolit!

 

Un sabot în drumul visului e raţiunea,

Ne punem sufletele alături şi le învelim cu noi.

În noi surprindem ceea ce ascund ceilalţi,

în ceilalţi regăsim ceea ce ne ascundem nouă înşine.

În oglindă ne uităm  – nu pentru

a ne vedea imperfecţiunile – ca să ne vedem perfecţi.

În oceanul de gânduri înotăm

– undeva, acolo, adânc e cuibărită lacrima –

Zămislit din speranţă şi neuitare,

o ridici spre-naltul gândului fierbinte.

Acolo sufletul se reîntregeşte din jumătăţile perfecte!

 

În vis, în clipe, atingem culmi,

alergăm, zburăm, murim, înviem. Aici, pe pământ,

de câte clipe ai nevoie să spui:

“ Da, asta am vrut: să zbor, să alerg, să mor şi să învii

acolo unde am visat – în visul meu!”

Prin imensitatea cerului călătorim printre stele,

Modelăm visul în realitate, căldura

topeşte zăpada. O primavară e-n suflet!

 

Să ştii că cineva te-aşteaptă dincolo de întuneric,

cineva te ia de mână

să descoperi lumea şi lumina iubirii,

cineva trăieşte

dorindu-şi a te întâlni, traversând totul…

– două suflete unite în eternitate –

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

22 septembrie, 2018

 

Lasă un răspuns