Cu viața prinsă de cer
Cu ochii plecați în pământ,
Sap cu privirea o groapă
Și nu mi-e frică de vânt,
De cuvintele spuse în șoaptă.
Cu viața prinsă de cer,
Mă închin la icoană în noapte
Și nu mi-e frică să zbor,
Alungând umbrele-n moarte.
Cu privirea înfiptă-n stele,
Nu mi-e frică de vise,
Plutesc și valsez printre ele,
În liniștea clipelor sfinte.
Cu viața prinsă de cer
———————————-
Anca-Maria DAVID
11 noiembrie, 2018
Te caut prin timp
Sunt clipe ce dansează-n suflet,
Prin gările secundelor pierdute
Le simt curgând cu fiece răsuflet
Doresc să cuceresc a clipelor redute
S-a spart clepsidra timpului aiurea,
Risipind ca o tornadă tot nisipul,
M-am agățat de ceas cu o curea,
Să te caut prin timp să-ți văd chipul
Când liniştea mea şi-a luat zborul,
Cu sfertul academic spre alte zări,
Doar singură am rămas cu dorul,
Speranța mea suferind grele lezări
Timpule, întoarce-mi acum iubirea,
Topeşte înghețul din gândul călător
Alungă pustiul ce-mi usucă privirea
Luminează calea iubitului zburător
——————————–
Alexandra GĂLUȘCĂ
Brăila
9 noiembrie, 2018
Clipe dintre anotimpuri
Trece clipa ca o secundă,
Dar nimic nu stă în rundă:
Parcă timpu-a obosit,
De nimic n-a isprăvit.
Prin păduri, în miez de toamnă
Totul pare panoramă:
Tot soborul ei, sălbatic
E-n preludiul scurt, somatic:
Cică, după ceva, zile,
Depărtare de trei mile,
Se aude viscolind
Iarna, pe la noi suind.
Fiecare-n parte cerne
Gânduri, pe când ea s-aşterne:
Cum să facă, ce să dreagă,
Iarna să le fie dragă.
Cine ştie ce-o să fie?
Viscol, vuiet, vijelie?
Sau la sania cu reni
Moşul drag, mergând troieni?
…
Dacă timpul trece des,
Nu ştiu ce-i pe-aici de-ales.
Cine ştie ce-o să fie:
Soare blând, sau vijelie?
Norii să îşi cearnă clipa,
Noi, sorbindu-l, tragem pipa:
Sufletul, să-şi tragă firea,
După cum e-a fost menirea!
Să lăsăm departe-n zări,
Jivinele, umble-şi cărări!
Dincolo de raza-n timp,
Salutăm orice-anotimp!
Chiar de vremea ne petrece,
N-o lăsăm să judece;
Dumnezeu să ne păzească
Printre lumea lui, cerească!
Toamna pretutindeni fie,
Vară, vis şi armonie!
Fiecare frunză vie,
Robă gliei aurie!
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
11 noiembrie, 2018
STARE DE FAPT
Dau zorii în clocot și-amiezile fierb,
Pe asfalt se aude un tropot grăbit ca de cerb,
Lumea aleargă nebună să-și facă traiul mai blând
Dar viața nu-i cu nimic mai senină și ea-n alte țări se duce plângând,
Speră cu toți într-un trai mai dulce, mai uman, mai frumos,
De ce trăiesc unii ca-n rai iar alții se-afundă mai jos?
De ce alții, cocoțați de popor, mint, și înșeală, și fură,
Secând întruna al țării izvor și-n nimic nu mai știu de măsură?
Alții devenit-au slugi peste țări, peste mări, plini de tristețe și trudă,
Nu mai au speranțe în zări că țara pentru ei e prea surdă…
Ăst guvern nu aude, nu vede suspine, căderi și amar,
A ajuns la putere și crede că-i superdotat și cu har,
Se crede Mesia pe lume și uită de cine-i plătit,
Dacă zici ceva de el, face spume și cu forța mereu ești oprit!
Analfabeți, cu grămada în țară, aceasta este deja în genunchi,
Toți își caută echilibrul pe-afară, părăsindu-și case, părinți și chiar prunci…
E totul cu dosul în sus peste tot, valorile prioritate nu au,
Important e să fii cât mai prost și orb să devii când pielea ți-o iau,
Să nu crâcnești niciodată ori să te vaiți că nu ai,
Nici să te plângi vreodată că-n sărăcie și boli îți duci trai,
Să nu le declari că vrei să trăiești, că și tu ai dreptul la viață,
Că vrei în bine zilnic să crești și să nu ți se mai fure speranță,
Să nu te plângi că muncești pe afară și c-aici îți suferă părinți ori copii,
Că simți că nu-ți mai afli în țară niciun rost și-ai zorii pustii,
Îți vor spune ironici că tu ai decis să iei drumuri amare, străine,
Te-or privi cu greață, ca pe un învins și legi nu vor da decât pentru sine,
Așa a fost de când lumea e lume, cei mari să devină stăpâni,
Să uite de unde venit-au anume și să fie mereu mai haini,
Să fie mai lacomi, mai avari, mai calici, să nu mai aibă suflet în ei,
Să folosească pumnii și bici, să se creadă eterni și chiar zei!
Dau legi pentru binele lor, își pun la adăpost averi și hoții,
Dau pomeni doar atuncea când vor scaune să-și mențină târzii…
Și seara se lasă cu smoală peste clocote și fierberi din zile întregi,
Chipul țării capătă tendință de boală în timp ce intrușii sunt regi!
———————————–
Florentina SAVU
11 noiembrie, 2018
Rondel nostalgic
De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată
Cum lacrimi se transformă în rubine
Când luna se arată dantelată
Lângă fereastra ce obraz susține,
Brăzdat de gândurile-aprinse-odată.
Rebele raze-mi amintesc de tine…
De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată
Cum lacrimi se transformă în rubine.
Nostalgică, tresar îmbujorată.
Complice, luna mă întreabă: „cine,
Cu-o albă roză-ai vrea să te aline?”
Citise-un gând, de care-am fost furată…
De n-ai aflat, nici n-ai să știi vreodată.
—————————–
Olguța TRIFAN
11 noiembrie, 2018
FĂ-MĂ SA TE IUBESC
Fă-mă să te iubesc…
Așa…cum n-am iubit vreodată !
Fă-mă să te iubesc…
Pentru eternitate !
Fă-mă să uit…
Iubirile trecute ,
Fă-mă să-ți fiu
Și vis și vorbă dulce !
Fă-mă să sper,
Că totul va fi bine ,
Fă-mă să vin
Iubitul meu…
Cu drag in inimă la tine !
————————–
Mariana Zorița TURDA
Sarmato PC
10 .09 .2015
Hazard
Simt… norii negri joși
Cum plouă peste ochi frumoși.
Simt… ploaia cum îmi umple iar
Un suflet ce-i jucat la zar.
Simt… frunzele pe unde treci
Prin nesfârșitele poteci.
Simt… lacrimile ce-or să cadă
În urma pașilor pe stradă.
Simt… stelele ce ard – mister,
Cum după toamnă vine ger.
Te simt, iubito, când nu ești
În lumea noastră de povești.
Simt… pașii care au plecat…
Te știu la braț cu alt bărbat…
La mine-n zar tu ești… doar una
Și tot la mine este vina.
Simt… inima că-mi este plină
De atâta ploaie și rugină.
Iubindu-te… tu ai plecat.
Pe zarul meu scria „oftat”.
——————————–
Vasile COMAN
Ploiești
11 noiembrie, 2015
ÎN PRAG DE TOAMNĂ
Se lasă toamna încă aşteptată,
părerile de rău se-ntorc pe rând,
pe-o aripă de vânt întârziată
în gândurile mele vin dansând.
Şi mă cuprind regretele deodată,
fără să ştiu de am greşit cumva
când liniștea, rămasă nesetată,
visa adânc pe nori de mucava.
Iar rimele ajunse peste rânduri,
în versurile scrise prea târziu,
desfid poeme adormite-n gânduri
cu note-aduse dintr-un potpuriu.
Năvalnic vin în sera fără miză
cu vânturi reci sosite de la nord,
în prag de toamnă ultimă surpriză
pe amintiri rămase-n dezacord.
Prea lungile regrete se destramă
când vântul le întoarce spre trecut,
din sferele celeste, fără teamă,
s-aducă vraja visului pierdut,
să te revăd la început de toamnă
lumină sacră să-mi aduci în gând,
iubirea mea, tu neuitată doamnă,
eu te aștept să vii cât mai curând.
———————————————–
Corneliu NEAGU
11 noiembrie, 2018
Dincolo
(,,Sfârșitul nu-i aici…”)
Dincolo de vaierul
acestor palide,
sinucigase frunze,
cândva
vor colinda a primăvară muguri.
Dincolo de uscăciunea
acestei triste
despărțiri
sunt pluguri,
iar dincolo de dincolo,
în ale toamnei ploi
sunt cuiburi părăsite
si melancolici,
noi.
Lupta pentru unu
Într-o lume-ncare noi
suntem unu și cu unu,
eu voi fi mereu nebunu
ce nu vrea să facem doi.
Într-o lume unde loc
pentru zboruri nu există,
râzi iubito, nu fi tristă,
am să pun la noapte foc
și voi face, cum-necum,
altă zare mult mai largă
unde visele aleargă
precum pruncii blonzi pe drum.
Lupte voi purta prin ploi
ziduri năruind cu tunu,
dar vom face veșnic unu…
Doar în moarte fi-vom doi.
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Sunt robul poeziei (poeme)”
TREI TRISTEȚI
S-a zdruncinat de-atâtea spaimă cerul
Și-a lăcrimat spre-avântul unei vieți..
Tot suspinând, așa cum le e felul,
Mi-au biciut obrazul trei tristeți..
Prima tristețe-a fost și cea mai mare
Că m-am născut s-absorb din adevăr
N-am îndrăznit să fug de răzbunare
Și mi-am trasat destinul în răspăr…
A doua însă mi-a știrbit gândirea
Și deznădejdea mi-a intrat în trup
Nu mi-am înfrânt nicicum nedumerirea
Dar m-am decis de lume să mă rup..
A treia mea tristețe-ntârziată
Mi-a coborât pe glezne ca un nor
M-am amăgit că n-am să mor vreodată
Dar cum ar fi..tot în tristețe mor!…
—————————————
Oana Adriana ALEXANDRESCU
Focșani
10 noiembrie, 2017
Imagine: internet