Nemărginirea mă ține de mână !
Iar nemurirea simt, mă recrutează.
– Iubirea … ce ți-a fost cândva păgână !
O simt în inima ce-o devastează.

– Un drum știut de tine … nu de alții !
(ești brațul drept ce mi-e plecat din umăr !).
– În minte fac diverse combinații !
Ca dragostea-ți sî îmi iasă la număr.

O viață-ntreagă ți-aș sta la picioare
Ca să-nțelegi ce mult eu te iubesc.
– Și nu-ți voi fi pasăre migratoare !
Așa de mult și tare te doresc !

Eu te-aș răpi pe continent pierdut !
– Așa cum Atlantida ne sfidează !
Din timpuri ce demult s-au petrecut
Dar unii chiar și azi o mai visează.

– Îmbrățișarea ta îmi pare surdă !
Ca și mirosul tău ce-i fantomatic.
Dar totuși cu Iubirea te faci rudă !
Chiar dacă visul simți că e tomnatic.

De ți se pare că ți-e greu cu mine
– Și că aceasta-ți este o povară !
Gândește-te că nu ți-ar fi mai bine
C-o dragoste … făcută de ocară.

Am sabotat discret destinul meu,
Punând senine semne de-ntrebare.
L-am concluzionat pe Dumnezeu!,
Credința sa punând-o la-ncercare.

În vorbe goale eu mi-am pus credința,
Plătind cinstit cu sănătatea mea.
Discuții ce sfidează suferința!,
Sau câți nebuni rămân în urma ta.

Chiar scopuri (păcălind) am deturnat,
(într-un final ce-a devenit chiar septic).
Cu neștiința eu m-am cununat!.
Și n-am crezut că voi ajunge sceptic.

Păcat că ne-ncărcăm de critici,
… ca impostori cu acte demnitare.
Adeseori, hulpavi, suntem chiar cinici,
Cu vorbe goale … sau rudimentare.

– Anatomia lor este pestriță!,
Căci sabotează iar destinul meu.
În dânsele mi-am pus cândva credință,
Uitând definitiv de Dumnzeu.