VISUL

 

În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt

Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt

Vom face din iubire cărare urcătoare

Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.

 

Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,

Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,

Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire

Să semănăm planete, răsară fericire.

 

Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,

Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee

De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,

De toate cât la urmă s-ar face întinate.

 

Cuibare cu iubire vom face-n universuri

Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,

Vor umple infinitul cu dulce fericire,

Să crească peste toate, doar ceruri de iubire.

*

-Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,

Te-aşteat-o nouă ziuă şi şcoala ce-a-nceput

Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,

Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!

 

Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,

Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,

Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte

Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte

 

Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc

Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,

Că glod e lumea astă parşivă şi meschină

Şi visul doar te scapă, din lipicioasa tină.

**

Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,

Doar visul ne înalţă şi din nimic crează

Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire

Şi-n urma lui îmi lasă, frumosul şi iubire.

 

 

INFINITUL

 

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini,  lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mintea noastră de atâta  preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

*

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce  pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim  cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE,  au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la  ceruri, cât acolo vieţuiesc?

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)” →

CUPRINDEMĂ-N  VISARE

 

Cuprindemă-n visare în noaptea care vine

Și hai cu mine-alături să ne întoarcem iar,

În vraja tinereții, unde-i atât de bine

Și unde-am stat o clipă din timpul milenar.

 

Îmi uită astă lume perversă, mincinoasă

Și hai în vremea ceea curată și smerită,

Să ne trăim clipita aceea norocoasă

Cum ale noastre simțuri, îmi  vor a fi trăită.

 

Vom fi Adamii lumii în vremuri de-nceputuri,

Doar noi în Raiul care cu grijă l-am făcut,

Iubire doară fi-va pe aste-ntinse luturi,

În care-atunci o vreme și noi am încăput.

*

Te-aștept iubire veche, de-apururi neuitată,

Să mă îmbii în noapte cu-al tinereții timp,

Ne vom lua de mână și-om merge înc-odată

În Raiul clipei care, ți-a pus pe frunte nimb.

 

Sub umbră de-ntuneric, în noaptea nedormită,

Cea lună maiestoasă va trece peste lume,

Bătăile de inimi și vorba-abia șoptită

Ne îndulci-va vraja clipitelor nebune.

**

În vatră, spuza vremii va mai luci odată

Înfiorându-mi noaptea în scânteieri divine,

In candelă feștilă, va tremura smerită,

Așa  cum mai făcut-a în vremile de bine.

 

Și ce dacă el, timpul, ne-a-mpovărat de-acuma

Cu anii care-n spate s-au adunat prea mulți,

Închide dară ochii și roagă-te ca luna

Să mi te ducă-n taină, în anii ceia vruți.

 

Mereu acolo fi-voim în legănări de vise,

Ca-n strânsă-mbrățișare să fim ca-n paradis,

Ne vom petrece noapte, iar zorile prelinse

Ne vor găsi de-acuma cu visul iară stins.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

24 iulie 2020

 

VIAŢA    NOASTRĂ.

 

Cântăreţi de operetă, măscărici cu ştaif şi stiluri,

Plus paiaţe care-mi joacă nesfârşite vodeviluri,

Ne tot umplu viaţa-ntoarsă ca soioase cabarete,

Şi de-un pol ne dau spectacol cu-ndoielnice vedete.

 

Tot privim şi ne încântă mincinoasele-apariţii

Şi-n aplauze mai cerem generoase repetiţii,

Comedia să ne-ncânte şi-ncă mult să ne desfete

Leac să ţină cât s-o poate şi de foame şi de sete.

 

Circ să fie pentru suflet chiar de e de mântuială,

El ne-aţâţă voioşia, nu spectacolul de gală,

Iar aceia ce-l prezintă, chiar de n-au nici o valoare

Toţi sunt idoli ce ne-mbată cu-a lor vorbe, o scursoare.

 

Merităm această soartă şi cu vârf şi îndesat

Că nu ştim s-alegem încă drumul bun şi luminat,

Preferăm mocirla neagră, lipicioasă, puturoasă,

Nu o floare, ori izvorul cel cu apă sănătoasă.

 

Aşadară să trăiască circul, ura şi minciuna,

Să ne umple ziua, noaptea şi-ncă toată săptămâna,

Să trăim întreaga viaţă, de s-o poate dezbinaţi,

Dezuniţi, fără putere  şi uitând  că suntem fraţi.

 

Viaţa-i ciurul ce ne-alege când cea pronie cerească

Ne încearcă vrednicia din mizeria lumească,

Doar aceia ce s-or rupe din trăirea-nşelătoare

Vor fi demni ca să-mi urmeze, cea cărare suitoare.

 

 

UITAT  DE  LUME

 

Ce cauţi moşnege prin lumea beteagă

Ce viaţa ţi-o trece prin chin şi nevoi,

Nu ştii că ce-a lumea ce fostu-ţi-a dragă

În veci nu s-o-ntoarce de-acuma ’napoi.

 

E fum şi visare ce-a lume trăită

De-acum tăinuită în boabe de gând,

Din care tu picuri tot iei ca ispită

Să-ţi mângâi simţirea în nopţi lăcrimând.

 

Uitat-a şi timpul şi Domnul de tine

Ţinându-te martor din veacul trecut,

Să ştie nepoţii că ziua ce vine

Va fi pentru dânşii un  nou început.

 

***

Acuma e noapte şi-n ruga-ţi fierbinte

Tot ceri la Măritul te urce la cer,

Că viaţa de-acuma te-nşeală, te minte,

Îţi fură din zile clipite ce pier.

 

 

VEŞNICITUL   TIMP

 

Mai mic decât fărâma atomului ştiut

Se spune că NIMICUL a fost la început,

Eu cred că mai ’nainte a fost din totdeauna

MĂSURA la NIMICUL, ce strânsu-s-a într-una.

 

Şi mai ’nainte încă de ele fost-a TIMPUL,

El ce-a născut  MĂSURA la toate  şi NIMICUL,

Dar încă mai ’nainte de el ce fost-a oare?

Cine făcut-a astea la rând, pe fiecare?

 

***

Bătrânul TIMP îmi creşte lungindu-se-n neştire

Tot renăscând din clipa ce-a veşnic muritoare,

Nicicând făcând popasuri din ziua de pornire

Pe şerpuita cale în cercuri urcătoare.

 

În toţi care s-or naşte, trăiesc şi mor la urmă

El pus-a din averea-i fărâme de vecie,

Să facă măsurată cărarea lor pe humă

Şi cât din ce-a trăire a fost din el să fie.

 

El, nevăzutul martor pe toţi ne însoţeşte

Find început şi capăt la sfânta vieţuire,

În toate se ascunde şi-apoi ne ia hoţeşte

Vecia ce ne-a dat-o, ne facă amăgire.

 

Pe rând scăpăm de toate ce–n viaţă le-am avut

Şi-apoi, la urma urmei, în drumul spre uitare

Va fi , din tot ce fost-a, doar singurul avut

În care îneca-ne-o, vecia curgătoare.

 

 

ÎMBIETOARE  TIMPURI,

SMERIT  VĂ  CER  IERTARE

 

Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,

                  Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă lasă.

                  Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,

                  Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’

 

Ca să scurtez spre casă las pasul să să-mi apuce

Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,

Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’

Scobor pe după garduri pe urmele de care.

 

Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă

Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,

Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă

Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.

 

Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată

De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună

Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată

Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.

 

Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare

În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,

Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare

Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.

*

În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă

Copil în raiul lumii cu toate preacurate

Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă

Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.

 

Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă

Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,

Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă

De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.

 

În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate

Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,

Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte

Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită.

*

Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă

Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,

Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă

Cu cei ce-s azi un nume pe cruci făr’ de noroc.

 

Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide

Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,

Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde

Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.

 

Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,

Fântâna-i nămolită iar cumpăna-ntr-o parte,

S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,

Ferestele orbite au ochiurile sparte.

 

Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale

Şi nimeni nu îmi zice de-acum un  bun venit,

Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,

Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.

 

E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană

Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,

În ler aşteaptă încă să facă o tocană

Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.

 

Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată

Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,

Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă

Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.

 

*

Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie

Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,

Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie

Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.

 

Acum, aceia lumea ce-i fum şi e visare

O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,

Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare

Cât inima mai poate, să-ndure şi să bată.

 

 

PÂRÂIAŞUL

 

În luciri diamantine

Scăpărând sub bolţi de stele,

Îndrăzneţe şi rebele

Bat în maluri tinerele

Ape-n valuri cristaliene.

 

Apoi curg mergând la vale

Peste prunduri argintate

Şi-n plăceri înfiorate

De-ndulcitele păcate

Îngâna-vor scuta-i cale.

 

Lîngă salca plângătoare

Îşi smereşte mersu-i lin,

Şi-ntro clipă de pelin

Înfrânându-se puţin

Nalţă  rugă de iertare.

 

Iar când unda-i tremurată

Săruta-va lacu-n grabă,

Maluri îmbrăcate-n iarbă

Înălţa-vor imn de slavă

Lunci-n rouă lăcrimată.

 

Peste toate, mândra lună

Luminoasă se petrece

Şi-n clipita care trece

Raza ei fugară, rece

Spune-o lumii, noapte bună.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Îmbietoare timpuri (versuri)” →