Maria HOTEA: Să simt iarna cum mă ninge

Să simt iarna cum mă ninge

Când coboară inserarea
adun străluciri de stele,
Cu privirea le petrec
și mă pierd în vis cu ele
Chiar de-i iarnă și ninsoarea
pentru-o clipă s-a oprit,
Este ger dar gându-mi zboară
și se pierde-n infinit.

Doar în vis pot să mai caut
urma timpului trecut,
Revăd clipe ce îmi par
că-n zadar le-am petrecut
Iau un petic de hârtie
și în versul meu le scriu,
Simt un dor de tot ce-a fost
iar în suflet mi-e pustiu.

Bir i-am dat vieții mele
și-am plătit-o cu iubire,
Căutând să pun în clipe
câte-un stop de fericire
Chiar când greul l-am simțit
cu un zâmbit l-am trecut,
Am luptat cu înverșunare
și-n speranță am crezut.

De-aș putea pentru o clipă
timpul să-l opresc pe loc,
Aș uită ce înseamnă dorul,
să nu întru-n al lui joc
Să simt iarna cum mă ninge
cu fulgi dalbi și cu iubire,
Iar în suflet să-mi pătrundă
cu imensa-i strălucire!

——————————-

Maria HOTEA

7 ianuarie, 2019

Anna-Nora ROTARU: Poesis

FLORILE DEZAMĂGIRII…

Arde focul în cămin, făcând umbre pe cortine…
Geme viscolul afară, rupe frunze, crengi și stuh…
Înserarea a căzut și gândurile-mi fug spre tine,
Pe-atunci când ni se juca, soarta de-a destine,
Luând zborul fiecare, ca păsările prin văzduh,
Sub aripa Sfântului Duh…

Din cafeaua rece sorb, câte-o mică-nghititură…
Focul îl mai întețesc, punând în el ceva surcele…
Cu dosul palmei șterg, zâmbetul amar pe gură,
Privindu-te în minte, ca o veche de-ani gravură,
De timpuri ștearsă, palidă și scursă de vopsele,
Crăpată-n zeci de bucățele…

Privesc pe geamul gol, cum noaptea s-a prelins…
Surâde luna enigmatic, stelele din ochi clipesc…
Din noapte o faptură, parcă văd cum s-a desprins,
Cu pieptul desfăcut și brațul larg spre mine-ntins,
C-un buchet de dalbe flori, de gheață ce sclipesc,
La sânu-mi cald să le strivesc…

Și-mi pari așa frumos, în întuneric cum lucești…
Ca nu știu d-ești iluzie, a nopții, ori fantasmă…
În ce colț de lume oare, pierdut mai rătăcești,
Atâta vreme scursă, de când tot îmi lipsești ?
Sau, bântui doar în minte, a-nchipuirii plasmă,
Cu miros de mir și-aghiasmă…

Și totuși îmi răsari, din marama noptii-albastră !
Îți văd parcă făptura, suflarea aburindă-n geam !
Să plâng, să râd, aievea apărut-ai la fereastră ?
Mi-e teamă, că visul s-o destrăma și eu sihastră,
M-oi întoarce în alcovul, de ani unde strângeam,
Florile dezamăgirii și plângeam…

ZACE ORAȘUL CA-N MORMÂNT…

O noapte neagră s-așterne peste-orașul adormit,
Se prelinge, ca smoală, de pe-un alt parcă tărâm…
Alene, ca panteră languroasă și-o privesc uimit,
Cum se-apropie de mine, dar nu stau la tocmit,
Mai departe imi port pașii fugind pe caldarâm,
Tăcerea nopții s-o sfărâm…

Mă pierd printre clădiri, sub lumini de felinar,
Suflarea să mi-o trag, bătăile inimii s-ascund…
Departe mă avânt, singur sufletu-mi hoinar,
Al nopții vagabond, ca prin talazuri marinar,
În liniștea orașului, mai mult să mă afund,
Simțindu-i pulsul muribund…

Că-i ora cea târzie, plină de misterul anumit,
Când la ferestre, una câte una, luminile se sting…
Când, oamenii adorm, unii cu suflet mulțumit,
Alții, cu vinovatul gând, că poate-au pătimit,
Simțind aripile coșmarului, cum mințile le-ating
Și-n somn mistuitor îi-mping…

Și-i grea tăcerea, tare, ca o lespede de piatră,
Te-apăsa pe suflet, ca zale-n locu-i de veșmânt…
Un buf mai plânge câteodată, speriat câinele lătră,
Treziți din somnu-adânc, de hohotul de idolatră,
Al vreunei sărmane, ce se tânguie cu legământ,
Că n-o mai călca vreun jurământ…
(… zace-orașul ca-n mormânt… )

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

7 ianuarie, 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis” →

Irina Lucia MIHALCA: Spirala gândurilor

Spirala gândurilor

Timpul există sub semnul întrebării.

Sentimentele pentru ea

te-au ridicat, în vârtejuri,

la înălţimi alarmante.

Nimic nu s-a schimbat.

Cel mai adânc ocean

este aici lângă tine,

amintindu-ţi

de dragostea ta.

Ai nevoie de căldura ei

aşa cum ai nevoie

de aripile îngerilor.

Vântul îi poartă departe şoaptele,

plângi, o mie de lacrimi în praf,

dorul te sugrumă,

trebuie vărsate,

aşa se curăţă sufletul.

Un vis nedescifrat, un vis

încremenit într-o buclă

ţi se tot repetă,

uneori ea e acolo

şi atunci nu o poţi găsi,

ca, în final, să se topească

printre stele, odată cu muzica,

în tăcere totală,

în ritmul bătăilor inimii.

Gândurile tale pentru ea

sunt întotdeauna neîntrerupte.

Gândul, o tranziţie de sentimente

între două inimi!

Mori de dragoste pentru ea.

Nu lăsa sa se întâmple asta! îi spui.

Timpul înfăşurat între umbre fugare

şi raze diafane de lumină

plimbă visele întrepătrunse,

în floare de amurg îndepărtat,

pe un cer înstelat, străbătându-l.

Pierdut în emoţie,

îmbrăţişezi speranţele,

binecuvântându-le din zbor,

şoapte calde ţi se presară în inimă,

le-aprinde şi le stinge-n ecou,

ca un far

ce-ţi luminează gândurile.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

8 ianuarie 2019

Prelucrare grafică: Irina Lucia Mihalca

Silvia URLIH: Un simplu dacă

UN SIMPLU DACĂ

Dacă ar fi să semeni într-o palmă
un bob de întuneric
și unul de lumină ,
dacă ar fi să semeni
în cealaltă palmă
un bob uscat
și unul roditor,
ce ți-ar șopti
simțirea,
ce livadă ai alege ?

Dacă în palma dreaptă
sufletul mi-ai ține
și în cea stângă
iubirea de mine ,
în care dintre zările
ființei
te-ai urca,
să mă-nțelegi puțin
dar
să mă ştii mai mult ?

Dacă în ambele palme
mi-ai cuprinde trupul,
dacă în ambele palme
mi-ai simți freamătul,
cum mi-ai percepe
plânsul
și râsul laolaltă
când ți-aș spune
simplu

te iubesc ?

—————————

Silvia URLIH

7 ianuarie, 2019

Anatol COVALI: Nu mă-ndoiesc

Nu mă-ndoiesc

Nu mă-ndoiesc şi ştiu că niciodată
n-am să renunţ să cred că viaţa mea,
mi-a fost cu dărnicie sfântă dată,
ca până la sfârşit să pot crea.

Nu mă-ndoiesc, căci sufletul îmi spune
că n-am să calc pe-alăturea nicicând
şi am să-ndeplinesc ce-mi voi propune
pentru că el e-n fiecare gând.

Nu mă-ndoiesc. Eu cred clipă de clipă
că prin regrete n-am să rătăcesc
fiindcă de tot ce am nu fac risipă
şi dau cu bucurie şi firesc.

Nu mă-ndoiesc. Simt că numai iubire
e-n inima ce bate-n al meu piept,
convins fiind că în a ei gândire
se află tot ce-aştept şi nu aştept.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 ianuarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Figurina

Figurina

n-aveam cum, n-aveam ce
ploua cu dureri
strivit de pereți
mai priveam pe geam, uneori
a visare
cai liberi în ploaie
cădeau întrebări
eu plecam spre ziua de ieri
căutam cuvântul rătăcit în noroi
era târziu, era noapte seculară în noi
încă plângeam al meu neam
tu plecai, eu vegheam, mă vegheam
se întorceau sturzii acasă
căutând zadarnic a lor casă
eu încă visam prin șiroaie de ani
ploua în spitale
spitale urâte, spitale bolnave
sângele curgea pe pereți
printre linii venoase centrale
era greu, mi-era rău, dar cine eram eu
n-aveam cum să mai plec
eram o aripă ruptă într-o tragică lume
vioara plângea într-un colț
lumina uitase să cadă, se izbea ireal de un geam
nu’i nevoie acum la plecare de mine
dar unde e ea
ningea cu tăceri
eu zăceam, așteptând să mă chemi
vroiam să plec de aici și nu mai veneam
renunțasem la tot
obosit într-un spital pentru toți
eram mai bătrân decât data trecută
treceam și plecam dintr-o stare în altă poveste
la final, o figurină sângerândă de lut, mai eram

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

8 ianuarie, 2019

Diana CIUGUREANU: Iarna sufletului (poeme)

CÂT MAI E CLIPA?

Cum mă auzi când nu mă auzi

Când te strig de nu te mai strig?

Ce îmi răspunzi prin atâta liniște

La o clipă de… până la cuvinte?

Nasc fantome prin peștera înghețată,

În perindarea unghiurilor de vis.

Ai apucat să îmi dilați celulele

Prin descântec vrăjind vene spre rod.

Cum mă respiri în pulsul sufocării,

Când perfectul necompus rătăcește fără ,,avoire”?

Verbul leant din prezumtiv-potențial

Este interogat între gerunziu și participiu.

ABSENȚĂ LA… ESENȚĂ

Frică imbecilă, nu-mi alungi credința!

Poate lași din clește, robii lăcomiei!

Să mă rog la Ceruri, să-mi călesc ființa?

Poate spăl cu lacrimi, sabia mândriei?

Câte lighioaie, scoate lăcomoasă,

Jalnica Pandora, ghips rămas ruine,

Cum nu se îndură, în comuna casă,

Poate vrea o halcă de carne din mine?

Am ales nefrica, am cules trăirea,

Poate demoni tainici, împletesc îndemnul?

În zadar încearcă să îmi sape firea,

În acest spectacol, respingând infernul…

Profesorul geamăt cu-a durerii carte,

S-a zgârcit la note, obosit de-absențe,

Nu mai are parte, cel ce scuipă-n frate:

Pacea de integru, naște din esențe…

RĂSPUNSURI LA NEÎNTREBĂRI

Număr de la unu, la 12,

Cât tu uiți a-ți aminti să procesezi

Naturalețea tăcerii tale

Are aroma chimiei cu glasu-ți timid.

Laurii clipei scutură ecoul liniștii

În ritmul pașilor neschițați pe harta viselor.

Înflorește în resemnare, piatra din zidul fricilor,

Mai înspumată de frământarea cu pumni somnolenți.

Cade o literă din țesătura empatiei

Și aruncăm la coș frază cu frază,

Context cu context al halucinantei poveri,

Pe fundalul răspunsurilor din aceleași roluri.

DOAR TU DIN DOAR EU

Unde ai fi doar tu și unde aș ființa doar eu?

Litere spre mântuire

Doamne, m-ai poleit cu flori în pomi

Și pasul mi l-ai făcut treaptă.

Continue reading „Diana CIUGUREANU: Iarna sufletului (poeme)” →

Anatol COVALI: Rugăciune către Sfântul prooroc Ioan Botezătorul

Rugăciune către Sfântul
prooroc Ioan Botezătorul

Viaţa ta Sfinte Ioane
a avut un singur crez,
să cureţe prin Botez
decăderile umane.

Viaţa ta a fost făclia
care-arzând a luminat
drumul drept şi-adevărat
pe care-a venit Mesia.

Viaţa ta, de jertfă plină,
a avut un singur sens:
întunericul imens
să îl spele cu lumină.

Viaţa ta mă luminează
preamărite prooroc
şi-al iubirii tale foc
îmi ţine credinţa trează.

Viaţă dă-mi din a ta viaţă,
strigă în al meu pustiu
şi învaţă-mă să fiu
demn de-a te privi în faţă.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 ianuarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Din când în când

Din când în când

(în memoria lui Emil Brumaru)

Din când în când se stinge un poet
Pășind spre nemurire trist, discret
Vâslind cu-aripa printre crengi de duzi…

În zorii zilei șoapta le-o auzi
În glas de vânt ori de privighetori…
Poeții, singurii nemuritori.

Din când în când ei înfloresc în maci
Iar noi de îngeri devenim săraci.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Poeme

Dincolo de ape

Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.

Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.

Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.

Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.

Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?

De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!

Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.

Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…

Epifanie

– Îmi trebuie doar o picătură ca cineva

să-mi tulbure existenţa, să-mi coloreze apa.

– îmi spui, acum, că m-ai văzut,

la ceas de seară, printre atâţia trecători

– ecou reverberat a unor imagini fulguite -,

pe o străduţă întortocheată din Praga,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme” →