Dincolo de ape
Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.
Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.
Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.
Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.
Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?
De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!
Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.
Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…
Epifanie
– Îmi trebuie doar o picătură ca cineva
să-mi tulbure existenţa, să-mi coloreze apa.
– îmi spui, acum, că m-ai văzut,
la ceas de seară, printre atâţia trecători
– ecou reverberat a unor imagini fulguite -,
pe o străduţă întortocheată din Praga,
o siluetă străvezie, cu o eşarfă sângerie,
într-o rochie de culoarea speranţei,
la pas, când domol, când repede,
captivată de strălucirea vitrinelor
şi miresmele oraşului.
Prin ninsoarea de frunze aurii şi verde catifelat
în care timpul
părea că-şi pierduse orice sens
m-ai urmat hipnotizat,
dar când să m-atingi
am dispărut subit, coborând,
prin spirala unei oglinzi fumegânde,
în abisul unui alt vis.
Tocmai sunase grav ceasul astronomic
din turnul pieţii vechiului oraş.
Călător în timp m-ai regăsit, la câţiva paşi,
pe faleza mării, în Constanţa,
acolo unde,
ca pe-o perdea cu falduri,
ai ridicat, din calea mea, marea agitată.
În zare pluteau legănate corăbii de foc,
prin aer treceau şi staţionau
maşini purtătoare de gânduri multicolore,
iar arborii se-aplecau să ne ridice-n cer
cu braţele larg desfăcute,
dar pe măsură ce te-apropiai,
mereu prezentă, suflarea-mi tremurândă,
mereu nevăzută,
mereu risipită-ntr-un nou vis,
univers suspendat
între o inspiraţie şi expiraţie.
La graniţa uitării dintre lumi străbăteam necuprinsul,
asemeni unui cub Rubick cu multiple faţete,
( dezvăluit în „Pistis Sofia”* )
în care porneai şi tu
pe urmele acestui labirint.
– S-a mai dus un vis! suspinai,
alergând în viteză, spre culoarul de trecere.
M-ai revăzut, apoi, sub umbra pânzei unui nor,
– aşezată pe-o bancă, în faţa unui rond
din centrul Bucureştiului secund,
zâmbind inocent în direcţia ta,
aceeaşi privire tainică pentru care
nu-ţi ajungeau cuvintele s-o defineşti –
o umbră-frontieră prin care-am trecut,
ca un abur albastru,
lăsând, pe retina inimii,
durerea gravată
de rubinul chipului pierdut
– pasăre prefăcută în arbore,
arbore înălţat în cântec tânguitor – ,
străfund izvor care se zbate-n mirajul iubirii.
Ceea ce nu-ţi aminteşti – de ce continuai
să mă urmezi, adânc tulburat,
în fiecare vis ţesut
prin cărările de vise pictate împreună.
În noaptea întunecată a sufletului,
prins într-o buclă fără ieşire,
suspendat între realităţi paralele,
rătăceşti singuratic
pe drumuri îngheţate,
înaintezi printre arbori de ceaţă,
obrajii îţi ard
prin lacrima fiecărei oglinzi.
Ca o mână nevăzută, un vânt puternic
ţi-a risipit întristarea în cercul iubirii,
unda aceea de-mbrăţişare neştiută
prin care
ai simţit atingerea veşniciei
– o pierdere şi-o contopire -,
eliberând în lumină
toate firele literelor care te sufocau
sub azurul privirii Inannei, Stăpâna Cerurilor.
______________________
* „Pistis Sofia” (Sufletul uman) – „Înţelepciunea credinţei”
sau „Cartea sacră a gnosticilor din Egipt”
Izvorul nesecat de lumină
În noi sunt toate, şi soare, şi nori, şi furtună,
acum plouă, plouă torenţial!
– Te simt în ploaie, frumoasă femeie,
eşti cu mine, aici, în inima mea!
Plouă cu iubire pe pământ.
Eu sunt pământul,
din pământ am fost luaţi!
Ce e pământul şi ce e ploaia, iubitule?
– O parte din noi! Ne-ntâlnim mereu,
în stele, în cerul senin, în fulger,
în clipa de dincolo de timp,
ştiam că eşti acolo, te aşteptam,
ştiam că te voi întâlni odată şi-odată.
În tine se dă o luptă imensă,
cu fluctuaţii mari de cald şi rece,
în foişorul inimii ne completăm
şi inversăm polii,
un fir roşu al destinului ne leagă.
Ne reflectăm esenţa vieţii în oglindă,
un diamant a cărui lumină
străbate adânc eteruri.
Privim atent fiecare dar divin.
În noi e adevărul, în profunzimea noastră!
Ce-nsemn pentru tine?
– Împlinirea mea, saturaţia unui suflet
însetat de tine, omul, sufletul, tu fiinţată.
Te iubesc, omule! Izvorul din tine iubesc!
Unde-i calea către izvor?
– Caută izvorul şi vei găsi calea,
un fir de apă suntem, un fir de apă vie
care se varsă-n izvor!
Nu seacă izvorul lor! Le simţi durerea?
– N-o poţi simţi
dacă nu te-a durut cel puţin
la fel de mult
aşa cum ceri să simt, iubita mea!
Ştim, au un izvor,
nu se vede, dar împreună curg!
– Totul e posibil cât încă nu ai ales.
Într-o plăcere nebună pasiunea ne va topi,
vreau să urci cu mine,
odată căzută-n braţele mele
clepsidra va curge în sus, hoya mea!
Am visat mereu un om ca tine,
aici, pe pământul amintirilor
unde totul este doar ideea unui paradis.
Pătruns sunt de-acel vis,
trupul tău mi-e cunoscut, îl recunosc.
Ca boabele de rouă, lacrimă de lacrimă,
te voi culege cu mare atenţie.
Te sărut acolo unde se-aprinde focul sacru,
acolo unde-ţi place,
la capătul râului ne-aşteaptă lumina.
Cu inima mi-ai desenat un câmp de flori,
florile inimii, florile simţirii.
Am întors fila timpului, ca pe-o roată,
ameţitor te urcă, te coboară,
un spectru larg de lumini, de emoţii.
Prin petalele macilor
te-ai jucat cu gravitaţia mea,
nucleele ni s-au întâlnit, contopindu-se.
Primeşte această cheie a nemuririi.
Simţi dansul, mereu dansul în lumea noastră?
Un mare mister rotirea spiritelor şi contopirea lor!
Cu lumina adunată-n palmele inimii
ne cheamă tânguirea sufletului.
– Lasă, iubito, chinul pentru mine,
am ajuns nepotrivit de târziu în sângele tău,
am adus prea mult oxigen,
fii liberă ca îngerul
care se ridică prin dansul aripilor,
mereu sunt în lăcaşurile spiritelor,
acolo cred că te-am întâlnit.
Dumnezeu ne-a unit pe veci,
dă-mi jumătatea, dă-mi noua viaţă!
Îmi amintesc de ziua când ţi-am cules flori
de pe câmpia paradisului revărsat
în zorii trăirilor mele…
Acum sunt şi trup, aici şi-acum exist,
într-un trup de bărbat.
În palme ai primit lumina noastră.
Ai grijă de ea!
O rază ce vine-n goană, din apus,
şi-adună aripile, şi-apoi se lasă,
tremurând, pe-o frunză…
– Mă fascinezi, omule din cer senin,
coborât pentru viaţa din mine,
iau foc din focurile tale,
te cunosc demult,
din veşnicii, de acolo te cunosc,
azi mai mult ca ieri şi vreau un veşnic azi…
Aduc inima mea
înaintea ta, atât, nimic mai mult!
O veşnicie să stăm împreună,
să ne deschidem unul faţă de celălalt,
şi-amândoi faţă de lumea noastră,
ca să primim mereu pecetea cerului!
– Fii binecuvântată,
inimă aleasă a iubirii divine!
– Liniştea dinaintea furtunii; refac decorul,
îl restrâng… dincolo de timp şi spaţiu,
stau pe o stâncă, mă gândesc la tine,
trebuie să găsesc răspunsul.
De ce vezi ziduri
în oglinda împrumută pentru o viaţă?
Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru,
acolo unde nu mai este nicio limită.
Nimic e totul şi totul e nimic.
Vioara din oglinda mea te poartă
pe aripi neştiute,
acolo unde gândul e viaţa veşnică…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
7 ianuarie 2019