Suflet ciobit …
Sufletul meu ?! …
Ca o oglindă, … ciobit …
Din cauza rănilor nu-ți vezi chipul.
Înăuntru-i lumină,
dar calcă pe vârfuri,
când sunt ațipit! …
***
Serafic mă priveai,
dintr-un ochi fără pleoape,
de tren călător,
printr-un anotimp plutitor …
Tulburată de prezența-mi erai
și de eterna noastră necunoaștere …
Gând minunat lui Dumnezeu
A venit Dumnezeu la mine,
Era-ntr-o rece zi de luni,
Ca să-l ajut să scape Lumea,
De criminali și de nebuni.
Înmărmurit de fericire,
Nici nu știam ce, să mai spun,
Am îndrăznit să cer iertare,
Căci eu sunt cel mai cel, nebun.
Însă nebun frumos pe care,
Cred că-l iubește Dumnezeu,
Pentru iubirea sa de oameni
Și știința de-a nu face rău…
Am stat cu El, atunci, la masă,
Și-am plănuit și-am căutat,
Un mod să facem, iarăși omul,
Ca-n ziua când a fost creat.
Căci de atâta răutate,
S-a săturat și Dumnezeu,
Și astăzi pedepsește Lumea,
Cu toate ca îi pare rău.
Mi-a mulțumit căci eu, cu versul
Și dragostea ce-o-mpărtășesc,
Fac multă lume fericită,
Și-oi face cât o să trăiesc.
Venise Dumnezeu la mine,
Să-i dau o mână de-ajutor,
Și-am plâns de mila Lui și-a Lumii,
Sărmanul nostru Creator.
A făcut Cerul și Pământul
Și tot ce e și tot ce nu-i,
Dar i-a frânt inima chiar ființa,
Cea mai de preț creație-a Lui.
Eu m-am trezit și el plecase,
Lăsând aici miros de mir
Și bucuria nesfârșită,
Că l-am văzut și îl respir.
De-ai ști, sărmană Omenire,
Ce fericire trăiesc eu,
Să știu că-n planurile Sale,
Pot să mă regăsesc și eu!
Pentru o lume mult mai bună,
Contribuind, cât de puțin,
Oricare ființă omenească,
O știe Duhul cel Divin.
Venise Dumnezeu la mine,
Din depărtări de Paradis
Și va veni la fiecare,
Din cei ce ușa i-au deschis.
Nu contează deloc
Nu mai am aripi așa de lungi ca să ajung până la tine
Tu zbori prea departe și prea sus.
Eu o să mă așez pe toate vârfurile de munte, o să îmi fac case cu cerdac, de pe care voi admira, dimineața și seara, zborurile tale.
Nu mai am aripi și nici dorința de a mă rifdica până la tine.
Rămân să visez, visul nu mi-l poate lua nimeni.
Nici măcar tu, cea care, într-o zi, va vrea să aterizeze și o va face pe câmpie, pentru că toate vârfurile de munte vor fi ale mele!….
Percepție nefericită
Când eram copil, de opt ani, citisem ,,Marile legende ale lumii” de Alexandru Mitru, citisem povestirile și poveștile lui Ion Creangă, Frații Grimm…
Cam toate poveștile frumoase ale copilăriei, după doi ani de școală…
Aveam o lume a mea, cred că și alți copii o aveau, unde mă simțeam și eu, ca în poveștile citite.
Oricând putea apare un Făt Frumos, o Ileană Cosânzeană, păsări vorbitoare care fac minuni, zmei care vor fi învinși de fiecare dată…
Orășelul copiilor se construia în fiecare an, pe un platou deasupra casei mele în pădure și până acolo era un drum pietruit, din granit, construit de nemți în al doilea război mondial…
Pe marginea gardului de la grădina zoologică, până în parcul cu orășelul copiilor, se agățau panouri cu scene desenate din basme…
La fiecare mă opream și aveam mereu o senzație de bucurie, placere și încântare…
Când ajungeam în orășelul copiilor eram deja vrăjit…
Bradul de Crăciun, imens și luminat, era o splendoare, parcă era coborât direct din Laponia de către Moș Crăciun.
Toate construcțiile pentru joacă, labirintul extraordinar, ne făceau să ne simțim, așa, copii, într-un oraș minunat…
Nu era Luna Parc, nu erau chestii electronice sofisticate…
Noi, însă ne simțeam, ca în povești…
Acum, după ce am crescut, mergem cu copiii în orășelul lor, le admirăm uimirea și plăcerea din ochi, iar noi privim cu nostalgie și părere de rău…
Unde e vraja care făcea viața noastră să fie perfectă?
Să îmi spună cineva că și-a uitat copilăria!.. .
Eram săraci, ne era foame uneori, de multe ori, dar am trăit, cu spiritul nealterat, ca în povești…
Cum pot să-ți mulțumesc, Doamne, pentru copilăria mea?
Praf de stele
Am simțit, deodată, o răsuflare fierbinte, în ceafă.
M-am întors și m-am pomenit, față în față, cu ea.
Am deschis gura ca să spun ceva și atunci a intrat un mine, în sângele meu, răsuflarea aceea.
Am închis ochii,
Ți-am văzut chipul,
Am întins mana,
Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Praf de stele (poeme)”
Nevindecați
Prin tot acest război ce l-am trăit
Să nu mai răscolim, destul cât ne-am rănit,
Mai bine să-l rugăm pe Dumnezeu să ierte
Toate cuvintele ce-au devenit eterne!
Plutesc regretele în eter, din suflet înălțate
Parcă sunt ziduri ridicând, uitărilor palate.
Pe inimi de acum s-a întins o liniște ce apasă
La fel pe zări și în priviri, din cer se lasă ceață.
Nicio iertare n-ar putea să-întoarcă primăvara
Și de-ar putea e prea târziu, de acum se lasă seara.
Povara luptei ce s-a dus, pe suflete ne-apasă,
Rupte din gânduri amintiri, își caută o casă.
Se-ascund sub pleoape tânguit, privirile ce arme
Ne-au fost în lupte și-au rănit, lovind ca niște palme.
Stau rănile la noi în gând și viscolesc a iarnă,
Războiul acesta la sfârșit timpul sunând din goarnă.
Nevindecați ne-om mirui sperând într-o iertare,
Victorioși sau poate învinși, simți-vom fiecare!
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL
24 August 2020
LA STĂNA LUI SÂNU.
Ciobanului Chiorean Gherasim,
zis Sânu din com. Balda-jud,Mureş
La stâna lui Sânu, pe-un umăr de deal,
De roată privirea ţi-o-ntorci peste lume,
Vedea-ve-i icoane cu sfântul Ardeal
Rămas veşnicie, spre ziua de mâine.
Aici în mirosuri de fragă-ndulcită,
De ierburi sub coase cu fin cimbrişor,
Mereu umblătoare prin lumea grăbită
Îmi paşte o turmă, cu oi în ciopor.
Sub ploi ce înmoaie, sub soare ce uscă,
Sub vremuri vântoase cu gust de amar,
Sub stele în noapte şi-n frigul ce muşcă
Stă stâna lui Sânu, pe-ntinsul hotar.
Cu tot ce îmi mişcă în lung şi-n lăţimea
Cereştilor dealuri păscute cu greu,
E-n veci priponită, de-odată cu lumea,
Bătrâna lui stână, sub ceruri mereu.
Pe dealul acesta, din vremi de-nceputuri
Trecut-au cu turme strămoşii uitaţi,
Acuma cu toţi-s vecie în luturi,
Cărări însfinţite, cu urme de taţi.
***
Noi suntem nimicuri din lunga vecie,
Clipite pierdute pe-o vale şi-un deal,
Cel veşnic ce fi-va mereu măreţie
Rămâne doar Domnul şi sfântul Ardeal.
SMERITE ICOANE
Tot trec de milenii, veniţi din vecie
Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal
Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie
Smerite icoane-s pe-a timpului val.
Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce
Să-şi facă menirea şi cel împlinit,
În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce
O clipă ferice pe drumul sortit.
Mereu în rotire din timpuri străbune
Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,
Din slova-ndoinită făcut-au minune
Să fie rostită din tată în fii.
De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,
Cu stâna bătrână din vârful de deal,
Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,
Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.
Ei sunt începutul din vremuri uitate,
Răbojul durerii, speranţa, credinţa,
Pământul şi cerul şi sfânta dreptate
Şi jalea-ngânând Mioriţa.
De ele s-or duce pierind în uitare
Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,
De-aceea Mărite-n a Ta îndurare
Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.
PĂSTORUL MIORITIC
Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,
Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,
De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,
Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.
De mii de ori în veacuri urcat-a către munte
Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,
Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită
In fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.
La tânguiri de bucium a fost la datorie
Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,
De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,
De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.
Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău,
Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,
Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane
Că-i pulbere de stele, şi-apoi , e-un simplu IOANE.
*****
Din vremile bătrâne e cap la neamul tău
Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău,
Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele
Să-şi păstorească turma, prin pulbere de stele.
REPETABILA POVESTE
Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care
Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,
Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare
Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii închinate ciobanului român, purtător de veșnicie”
Ruga
După o croire in vechea haină neagră,
M-am dus în ipostaza Mariei ce se roagă,
Tu ni Te-ai înălţat la ceruri
Din afara Ta.
Peste trupul în genunchi
Și peste fiinţa mea îngenuncheată,
Doamne, lin a căzut haina albă a Ta.
2012
Mariei de Guadelupa
Ai chipul Căii Lactee.
Ai chipul abisului dumnezeesc.
Obrajii tăi par încărcați cu mâncare. Ca o dulce blândă oiță ce ne rumegă ești.
In buzele tale este oprită spuma mării,
Buzele tale spun doar plăcerea.
Sprâncenele tale sunt corzi de vioară prin care cântă singurătatea umană.
Ochii tăi, trup de vrabie , ce văd ideile.
Gândirea ta în sine este lăuntrică, o spune bărbia ta.
Gâtul tău este de căprioară.
Eul minții tale este în cer, în linie cu norii.
Părul tău negru ca din mlaștina plămădirii lui Adam.
Tărie ai după vorbă: cerul și pământul se unesc.
Fruntea ta are înțelegere pentru creație și înțelegere pentru gânduri.
Nisipul mării curge din înțelegerea gândului.
Vocea ta ne saltă la cer.
Chipul tău este cărbune.
Slăvire Maicii Sfinte
În Iuda trebuia să naști.
Tu ești toamna tuturora.
Ai legat Asia de respirația Europei.
Tu îți împlinești privirea de Dumnezeu.
Tu ai mângâiat cu bucuria pe Fiul.
Tu ești prima conștiință rugătoare
în Sfânta Sfintelor intrare.
În tine este ultima speranță umană.
Tu ai năzuit spre cer ca gândul neprihănit.
Tu îi ții pe toți laolaltă.
De multe ori ne-ai reapărut!
Îi simți, îi izbăvești pe credincioși și faci minuni
mai dinainte de nunta din Cana Galileei.
Ești poarta prin care trec oameni la Iisus,
precum la Tatăl trecem toți prin Fiul.
Raze de lumină vom avea și noi!
Tu apropii lumea de aici cu cea de dincolo.
Noi îți suntem mărgelele tale!
Sfintei Marii Platytera de la Catedrală
Toată lumina lunii e pe chipul tău.
Iar noi, privind cu ochii tăi
suntem semințe de credință.
În gândire cugetători,
în simțire luminați.
Continue reading „Adrian MOCANU: Slăvire Maicii Sfinte (versuri)”
Giacomo Manzù
*
Rămas bun în singurătate
acelora care, oriunde s-ar afla, sunt nevoiți să moară izolați
Cameră rece
pereți albi
se-aude doar ecoul
singurătății
s-au isprăvit cuvintele mângâietoare
și tandrele îmbrățișări
doar timpul, robinet defect,
picură neîncetat
scurgându-se
și nimeni nu-ți mai bate la ușă,
nu mai e om pe care să-l aștepți,
nu vine nimeni, decât moartea.
***
Speranță
Luni fără ploaie
suferă
dar tot sunt verzi
căci fără de speranță
nu pot trăi nici ei
─ copacii.
Germain Droogenbroodt
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
***
Giacomo Manzù
*
Eenzaam afscheid
voor hen die, waar ook, eenzaam moeten sterven
Kil de kamer
de witte muren
Hoorbaar alleen
de echo van eenzaamheid
Geen teder woord meer
geen warme omhelzing
Alleen de tijd
een lekke kraan
die aftikt
En niemand die aanklopt
niemand die je verwacht
niemand, behalve de dood.
Continue reading „Germain Droogenbroodt: Rămas bun în singurătate”
Speranțe sinucise
A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,
Izbindu-se de țărmul singurătății mele,
O liniște sprințară părea să facă nazuri
Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.
Venise cireșarul de la cules cireșe
Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,
Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,
Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.
Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,
Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,
Îți căutam privirea prin zarea albăstrie
Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.
A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul
Pe care îl pierdusem în nerostite vise,
Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,
Ținea între canaturi speranțe sinucise…
Sonet escaladat
Te chem grăbit când glasul meu ridică
O rugăciune goală de răspuns,
Deșarta mea trufie mi-a străpuns
Și sufletul, și liniștea, de frică.
Bucata mea de cer, cu miruri uns,
Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.
Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,
Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”
POVESTEA CELOR PATRU LUMÂNĂRI
Patru lumânări, în plină seară,
Discutau, arzând, într-o cămară.
Prima zise: ” Liniștea mă cheamă.
După câte văd și îmi dau seamă,
Chiar și dac-ar fi și fără voie,
Oamenii de mine n-au nevoie,
Cât de greu le-a fost și nu le-ar fi,
Ei și fără mine ar trăi!”
Apoi cea de-a doua le vorbește:
”Sunt Credința.Lumea mă iubește,
Însă știu că astăzi fără mine
Oamenii nu vor trăi mai bine !”
” Sunt iubirea”, cea de-a treia spune,
Și să știți că astăzi mi-i rușine:
Nu m-ai am putere să mai ard,
Ca și visul unui tânăr bard!”.
Atunci cea de-a patra lumânare
Celor trei surori le spuse tare:
”Nu uitați, surorilor pierdute,
Că Speranța-i ultima redută.
Dacă eu exist, voi. ca urmare,
Veți putea să ardeți bine iară!”
ELECTORALA DIN ORHEI
20 octombrie 2019
Noi de la mare pân’ la mic,
N-am înțeles încă nimic:
În cap avem alte ”valori”-
”Tușonkă”, hrișcă, cârnăciori,
Și pentru nimeni nu-i păcat,
Char dacă banul e furat !
Avem în țară mulți mancurți,
Cu minte slabă și desculți,
Ce vor spectacole și pâine,
Și duc un trai de azi pe mâine,
De aceea hoții fac ce vor,
Având ca reazem votul lor.
Da, am votat și am cules,
Însă cu ce noi ne-am ales ?
Cu mâna noastră ne băgăm
În sărăcie, vrem nu vrem,
Iar hoții stau în capul mesei,
Cum stau la nunți miri și mirese!
Ciudat, dar și de astă dată,
Din nou noi am făcut-o lată,
Am dovedit cu pietate,
Că n-avem pic de demnitate,
Încât și hoții râd de noi,
Că-i facem peste nopți eroi!
Noi am târât lupii de mână
Și i-am făcut stăpâni la stână,
Ca să ne dea câte-o bucată
Din orice oaie devorată,
S-avem și noi ceva mâncare
Măcar în zi de sărbătoare!
Ne facem neamul de ocară,
Iar hoții își bat joc de țară,
Ne vindem cinstea pe argint
Și nu avem nimica sfânt!
Ce poate fi mai rușinos:
Ne-am coborât atât de jos!
ZAMOLXE (ZALMOXIS)
O legendă veche ne divulgă,
Că i-a fost lui Pitagora slugă,
Și-a venit de-acolo om bogat,
Mult mai înțelept și învățat.
Devenind profet reformator,
I-a făcut pe daci nemuritori:
Ei râdeau de moarte cu mândrie,
Când plecau în marea bătălie.
Într-o bună zi, cu bună seamă,
Dispăruse într-o subterană,
Dacii, însă, vreo trei ani l-au plâns,
Tot cu jale și cu dor nestins.
Când s-a reîntors nevătămat,
Toți crezură că a înviat.
Astfel tuturor el dovedise,
Că și moartea poate fi învinsă.
Că deși murim în suferință,
Ne schimbăm doar numai locuința:
Trupul se întoace în țărână,
Sufletul se- ntoarce spre Lumină,
GRĂDINI TRĂDATE
s-a stins lumina din fereastra lumii
și s-au tras obloanele la toate speranțele
dincolo de spațiul acela obscur
până și clopotele își trimiteau sunetul
pe altarele unde rugăciunile rostite în taină
își așteptau întristate instanțele
pădurile se întețeau în liane legate
de norii târâți printre frunzișuri uscate
și șerpii ispitirii căutau în cuiburi de șoim
cele din urmă fărâme de vis
cele dintâi roade din grădina luminii
în care mai dormita lutul în om
și dintr-o dată s-a deschis o poartă
ca lacătul greu de pe luntrea din styx
care ținea legate țărâmurile unor lumi bănuite
și-n care luntrașul își aștepta orții
să poată naviga pe itinerare spre acropole
undeva în apropiere de eryx
acolo dansau fecioarele cu felinarele stinse
pentru că uleiul îl risipiseră demult
și din dansul lor toate uitările au căzut veștejite
peste itinerarele șarpelui
dar drumurile s-au ascuns în smochini blestemați
și din beția dansului cădeau istovite
ca un munte de foc din pompeiul pierit
s-a rupt o statuie ce-împărățea peste lume
și-n flăcările negre un plâns înăbușit
se ridica deasupra arzând vechi cutume
luminile-n oameni s-au crucificat
iar undeva
dintr-un colț de lună uitat
izbăvirea cânta psalmi răgușit
———————————
Umbre desculțe
Crești ca o tăcere din abisurile nopții
curgând fantomatic printre ziduri
ce-n arborescente glasuri ale plecării
despletesc coridoare dintr-un labirint
în care timpul rămâne doar un minotaur
sfârtecând povara dintr-un mit,
printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,
printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea
în ciulinii înghețați dintr-un psalm
când înserarea din noi e-un țărm respirând
ultimul zvâcnet din corăbii abandonate
ne întâlnim umbrele umblând desculțe
într-o duminică ciobită de-o ninsoare
ce-n lutul aspru al zeului din noi
scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.
Mirarea orei
ceva s-a pierdut printre primăveri
și-i aud culoarea crudă rătăcind
printr-un frunziș de lumină
ceva izbucnește-n umărul meu drept
ca o întoarcere într-o nebănuită clipă
în care plecarea din mine
arde-n altar uitări din alt tărâm
ceva-mi străpunge umărul stâng
ca un arbore ce-și face loc să iasă
din văzduhul cuvintelor
răstignindu-mă de primăvară
tăceri pătrund în sângele literei
și-aud arsura mugurilor cum izbucnește
în tâmpla unui înger ce m-a-nnodat
de-o enigmatică reînviere
odaia își dilată pupila
și mă absoarbe-n acest vârtej de spații
ce-și caută drum prin geamul atârnat
de galopul ierbii lacome
și-n necuprinsa sete de lumină
când mă întorc în zborul dintr-o floare
când mă pierd respirație într-un lan de stele
se-aude mirarea orei
în care primăvara e-un copil
care mă întreabă
ce e moartea …
Cerșetor de vise
Din rugăciunea unui amurg
încremenit în frunza oarbă
a unui cerșetor de vise
cresc primăveri descolăcite
de fumul îngânând pe deal
tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea
și-n curgerea letargică din miezul verde
ce dezvelește-n ramuri
durerea unui cer în căutarea formei
din pâinea de lut atinsă de cuvinte
se-aud pașii tăi rătăcind
printre atomii viscoliți
de oboseala materiei arse,