
A fost… ieri…
Gândurile mele toate
le voi pune într-o carte
și când dorul vine-n noapte
cu o iubire între șoapte,
voi deschide la întâmplare
amintiri… printre sertare.
Și-o să vărs potop de lacrimi
despre adormite patimi,
o să scutur de rugină
un Hristos fără de vină,
o icoană – semn de carte,
dorul care mă desparte.
Și mă doare… tare doare
a icoanei supărare
și piroanele din suflet,
le voi alina în cântec.
Totul parcă a fost un vis,
în oglindă văd că-s nins,
parcă-s rupt din crucea Lui
și-s cioplit dintr-un gutui.
Și mă doare… tare doare
a icoanei supărare.
Azi, îngheț între tăceri…
Este iarnă… a fost… ieri!
14 ianuarie 2016, Ploiești
——————————–
Vasile COMAN
Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie, căzute peste coroanele copacilor Şireadei, plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea ! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Şi, într-o zi, adulmecând hoțeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit, incert, pe paşi nătângi, striviţi de 




Albă ninsoare