LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRE

                                                    Ciclul: Ceva dintr-un suspin

… treceam prin mine zbenguind pofta-mi de căutare,
erau atâtea hârtoape că 60 de primăveri nu mi-au ajuns
să-mi fac fertilul de-mi visam …
uneltele mele s-au fost dintr-ale naturii, luam cu lăcomie,
dedându-mă la atâtea netrebnicii … atâtea netrebnicii
ca să nu cumva să întrebați timpul …
ogorul meu avea mănos,
dar n-am știut lucrul la tarabă!
și atâta rod mi-a stins putere, însă mi-am păstrat flacără
în voință, pieptu-mi mi s-a cerut candelă
și-a ars acolo atâta eu,
că de m-ar fi-ntors cineva cu capul în jos,
spânzuratul meu n-ar fi curs picul de sânge …
și iar plecam,
și iar prinos,
și iară căutare …
vifornițele timpurilor s-au așezat în peste 20.000 de leghe,
povara însă, nu m-a trezit la timp!
iar timpul m-a urmărit la colț de parșiv …
Doamne, miluiește păcătosul din mine,
habar nu am cum l-am ajuns în strigăt,
dar cerurile adulmecau încâlcelile mele, astfel că, pus în
încurcătură, nu știu cum, dar de fiecare dată dintre zori,
măcar unul!
venea cu bărdaca plină de rouă,
numaidecât atât de limpede-n respir,
că ochii mi-au învins primii teama
și-atâtea câmpuri de temeri au căzut pradă secetei!
ploaia ce se va veni …
dar ploaia nu venea!
veneau torenți, cu fulgere și trăznet,
veneau atâta de usturătoare, viscolele …
un general al vremii,
mare cucernic și ridicător de troițe,
mare colecționar de carte veche, Lazăr!
îmi ceru,
treaz din beat fiind!
și cântând rusește,
100 de manuscrise …
dar în caligrafie!
deși simțisem treazul din beat, n-am dat importanță,
dar m-a trezit un telefon, venit desculț, prin noapte:
-vezi ce faci!
și i le-am dus…
și glas și și telefon de atunci i-au apus!
în fine, mi-am zis,
las timpul!
și-atâta timp s-a scurs prin căutări …
bâjbâiam peste pasul care călca totuși singur,
dar ostenisem de viață!
adusesem rugăciunea martor peste vremuri,
dar vremurile turburau mereu în lacrimă …
și din atâtea tăceri, pustia începuse să-mi întindă praguri!
…n-ați putea scrie cum scrieți fără curăția interioară,
dar mare atenție la lucirile diamantelor, nimic în putință
fără un minim grad de smerenie,
de aceea sunt bune insultele,
și cât mai multe!
totul e să ai CREDINȚA …
era un șuier
care începuse să-mi țină viu încordul,
chinul din noapte avea darul să învie toate câte trăinde, trăite,
tu treci printre ele cu gândurile care te trag după ele
și vezi că trebuie să te mulezi pe fiecare caznă!
și stărui, și stărui, și stărui…
ceea ce nu-mi era în strein!
și am învățat din spusa aceasta că gândul te trăiește
și trăiește odată cu tine, chinuindu-te în chinuindul lui,
iar Poemul ce se naște, iese-n lumină tulburător…!
ah,
te auzi…
și eu mă audeam în mine, străpungându-mă din ființă,
să-mi ies afară din mine Luminat …
ah-da, Luminat!!
trecusem prin noaptea în care se vede mai bine ca ziua …
eh Doamne, TU …!
și da, Doamne,
am simțit ce înseamnă să fiu ocărât pentru tine !
dar duceam lâna de aur prin ardul verii,
Soarele cobora să meargă alături de mine, și …
dintr-o dată,
lacrima mi se făcea izvor!
sorbi insulta, dar nu ierta blasfemia,
nu lăsa nimic ce te-ar putea îndepărta de DUMNEZEU,
ce lume mai frumoasă decât DUMNEZEU !?
și se venea Poemul și se venea, și se venea…
așa cum nu cauți nimic mofturos când tragi în piept
o viață de aer din aerul lui DUMNEZEU…
fără să-i plătești!
iar DUMNEZEU a știut asta dintr-nceput și n-a stat pe gânduri
când ne-a umplut aerul cu IUBIREA DE DUMNEZEU, ha-ha, zic, și-L iubești pe EL fără să-ți știi, uneori fără să vrei,
deși știi că ți-L tragi întru ființare …
biet om !
astea nu știi să le iei din apa de ploaie,
nu simți cum inundul chiar te umple cu DUMNEZEU,
dar cu binișorul, de afli,
„Fericiți veți fi când vă vor ocărî pentru mine!”
cât Adevăr în singura curăție pe care DUMNEZEU Și-a
lăsat-O murdărită de oameni,
care oameni n-au vrut să știe,
ATUNCI!
că omul era DUMNEZEU:
ecce hommo!
iată semnul mizerabilei neputințe dar …
cum să vadă omul pe DUMNEZEU în om ?
și, firesc,
omul s-a comportat în limitele lui,
biet om !
când ți-L știi pe DUMNEZEU,
oamenii n-ar trebui să te abată,
dacă dragoste nu, nimic altceva!
și ce să pui în loc, atâta vreme cât nu ți-ai însușit ca identitate:
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!
ce!?
apoi,
ceea ce credeam că n-a să mi-o spună cineva vreodată,
oricâte repere de raportare am căutat,
s-a-mpetrecut:
… aveți o lucrare de făcut!
important este să o faceți după cunoștința și conștința Dvs., restul sunt amănunte!…
și viața se turna tulburător din noaptea care-și amuțise stelele să nu piardă nimic din spusa lui…noaptea!
a, dar să nu uit adăuga, timp în care și cerul amuțise,
din același instinct!
să audă și el:
… ar trebui plecat de la ce sunteți!
un izolat care suferă durere și crede în Lumina,
sunt stări care nu se contrazic!
pe măsură ce lumea văzută se scufundă în nesemnificativ,
cei care stau de strajă vor suferi tot mai mult durere,
dar durerea îi ridică înspre Lumina,
unde va fi de mare ajutor să poți mărturisi că ai stat credincios de strajă în „postul uitat”…
atâta măreție în cuvinte atât de simple,
dar mai pline decât găurile negre ale universului …
dacă dragoste nu, nimic!
nu fă mofturi când respiri,
trage adânc în tine, cât mai adânc,
și CREDINȚA se va fi!
așa era el … Căpitanul Nemo, un om în abia-șoptit!
găurile negre se coborau și ele în ascult
și scrisul se pornea prin chinul în care toate se învie …
și mă simțeam atâta eu în Poem!
iar aceluia care s-ar apleca să citească,
îi va fi foarte greu să treacă mai departe…
oricine aceluia!
s-ar simți în noaptea în care se vede mai bine ca ziua…
chiar așa, Căpitane Nemo,
mă voi continua în lucrarea care neapărat se trebuie de făcut!

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

21 februarie 2019