Miriam Nadia DĂBĂU: E doar o părere

E doar o părere

 

Viața un joc frumos
în culori?
un amalgam de puzzle
într-o cutie de carton?
sau o tablă de șah,
în care jucătorii suntem
noi, oamenii…
Suntem prinți, prințese,
de toate câte puțin.
Uneori sărim calul,
alteori iubim nebunul,
un joc stupid?…
și de fiecare dată ieșim
învingători în lupta
pentru existență!
Sau…uneori moartea,
opusul vieții…nu iartă!
Dar mândria ne împinge
să avem o părere bună
despre noi și atunci
suntem eliminați…
Sau poate suntem prea
săraci și bolnavi
și nu putem trece de
caii și vasalii curților
domnești…
Ne luptăm între noi,
ne iubim și plângem…
Ce suntem noi?
Ce este viața?
O tablă de șah în care
noi suntem pionii!?

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

22 februarie 2019

Luminița BORCAEAS: Poeme

„Haide, lăutare, cântă-mi „

Clopotele bat afară, in clopotnița din vale,
Îngerii îmi stau aproape, spălându -mă de păcate.
Te rog stai la căpătâi, lăutare ca să- mi cânți,
Despre jale, despre dor, pân’ am să-nghet și-am să mor.

Haide, cântă-mi lăutare , căci trec dincolo de hotare,
Unde nu voi face nuntă, cu lăutari și lume multă.
Aduce-ti ulcica cu vin, paharul să fie plin,
Să mai închinăm odată , în cinstea sorții ce mi-e dată.

 

Soartă , vreau să te descânt, să dansez, să joc , să cânt,
Haide lăutare cântă, ! Soarta s-o batem în țintă.
Pune-mi pe al tău arcuș, cântece cu emoții dulci,
Să mă scap și să mă vindec, de trecuturi , fără umbre.

Vreau sufletul să mi se scalde, în speranțe și culoare,
Să alerge pe coline și în zări cerești divine.
Nu te opri lăutare, ceasul bate in continuare
Mă agăț de-un colț de lume, duhul -mi umblă printre umbre.

Cântă-mi și nu zăbovi, până ajung la cimitir,
Din crăpături să izvorească, strigoii speriați de viață.
Speriați viermii, fără cuvinte, zbatandu-se în morminte,
Să le-azvarlim poame acre, să-mi odihnesc oasele-n pace.

Soartă, bată-te-ar norocul,
Căci eu ți-am găsit sorocul,
O să-mi cânte lăutarul,
Până trec de veci hotarul.

 

Continue reading „Luminița BORCAEAS: Poeme”

Irina ALEXANDRESCU: Poesis

Fiecare primeşte o bucată din mine !

 

am plecat cu geamantanul plin de străzi .
linii de tramvai ruginite
îmi înoada gleznele şi le lovesc
cu sârmele lor conectate la înaltă tensiune
cât consumi? mă intreabă încet iubitul meu…
la joasă tensiune…am un recipient în care ordonez gândurile
şi fac economie de cuvinte .
în colţuri de străzi mă aşteaptă câini să-mi dezvelească gambele
până sus…
le arunc un cub de zahăr
ţinut între buze înainte…
acasă îmi pun dresurile negre
pe cărţi …clasice…
am avut câteva procese
de conştiinţă
azi
şi da! sunt un avocat
îngrozitor de rău
cu tot ce ţin
în mine, în tine, în vintrele ce mă iubesc noaptea,
în copilării duse…
la prânz îmi aprind lumânări transparente
la capătul sufletului
şi mă îndrăgostesc de tine, iar tu de el…
el ma iubeşte de atâţia ani
încât a uitat …
câţi suntem în patul acesta
al nesomnirii,
a strigatului gemut,
al sarutului
pe toate rozele…
mă împart la trei…fiecare trebuie sa primească o bucată din mine
Tu ce alegi?

 

De sus, Dumnezeu îşi acoperă un căscat !

 

stăteam pe marginea casei tale,
desculţă în botinele
cu glanţ…
îmi flutura părul
peste ochii negri .
croşetam două şoseste
pentru iernile în care-ţi
voi pleca
şi lăsam călcâiul neterminat,
pentru aduceri aminte
şi femei arcaş cu vigilenţă
pe coapse…
mâinile îmi oboseau sacadat
şi atunci
mă descatuşam de ele,
le desfăceam încheieturile
să stea libere
pe o bucată de frunză
de nuc…
mă privesc încet în rama unui tablou
pictat când
purtam rochia tivită cu iubire…
acum am riduri la colţul buzelor
sfârtecate de dinţi .
„să bei!
pofta să bei””
spunea Poe cand venea pe la mine, în vizite necordiale
cu sinele .
mă uit de-a lungul cimitirului Saint- Vincent
spre aceste meleaguri galante
unde morţii stau…
ca sardelele.
mă uit dezmembrată de gânduri .
într-un colţ, un înger îşi coase pene pe aripi ,
ramele ochelarilor i se aburesc
a batrâneţe.
zâmbesc în colţul gurii…
amar…
De sus, Dumnezeu îşi acoperă
căscatul cu mâna albă
a tuturor sfinţilor…acceptaţi …

 

Am nevoie de o reparație a figurii silogistice!

 

am nevoie de o figură silogistică…
de o reparație capitală a sufletului !
sufertașele sunt goale ,
unele au stinghii rupte,
dezmembrate…
Îmi iau mâna și o pun în dreptul inimii
o ascult…
Am cumpărat ieri o sacoșă
cu ceasuri deșteptătoare.
Am început să le aliniez
încet,
cu magneți :
Am nevoie să sune din când în când
deșteptarea
ochiului,
piciorului sub care pulsează aorta ,
urechii stângi …lovită şi cusută
cu pieliță de ou
de țară …
am nevoie poate și de o
figură silogistică
în tot acest proces…
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Poesis”

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Rondel în doi

Rondel în doi

 

Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori,
Ca două frunze vom dormi-n zăvoi
Să ne trezim iubindu-ne în zori.

Ne vom spăla cu apa de la ploi
Ori doar cu roua nopții de la flori.
Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori.

Uitând de griji, de tristele nevoi,
Vom zămisli în suflete comori,
Iubirea îmbrăcând-o în culori,
În verde crud și în cuvinte noi…

Pășind pe calea vieții amândoi.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

22 februarie 2019

 

Marin BEȘCUCĂ: Legământul din adânc de simțire

LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRE

                                                    Ciclul: Ceva dintr-un suspin

 

… treceam prin mine zbenguind pofta-mi de căutare,
erau atâtea hârtoape că 60 de primăveri nu mi-au ajuns
să-mi fac fertilul de-mi visam …
uneltele mele s-au fost dintr-ale naturii, luam cu lăcomie,
dedându-mă la atâtea netrebnicii … atâtea netrebnicii
ca să nu cumva să întrebați timpul …
ogorul meu avea mănos,
dar n-am știut lucrul la tarabă!
și atâta rod mi-a stins putere, însă mi-am păstrat flacără
în voință, pieptu-mi mi s-a cerut candelă
și-a ars acolo atâta eu,
că de m-ar fi-ntors cineva cu capul în jos,
spânzuratul meu n-ar fi curs picul de sânge …
și iar plecam,
și iar prinos,
și iară căutare …
vifornițele timpurilor s-au așezat în peste 20.000 de leghe,
povara însă, nu m-a trezit la timp!
iar timpul m-a urmărit la colț de parșiv …
Doamne, miluiește păcătosul din mine,
habar nu am cum l-am ajuns în strigăt,
dar cerurile adulmecau încâlcelile mele, astfel că, pus în
încurcătură, nu știu cum, dar de fiecare dată dintre zori,
măcar unul!
venea cu bărdaca plină de rouă,
numaidecât atât de limpede-n respir,
că ochii mi-au învins primii teama
și-atâtea câmpuri de temeri au căzut pradă secetei!
ploaia ce se va veni …
dar ploaia nu venea!
veneau torenți, cu fulgere și trăznet,
veneau atâta de usturătoare, viscolele …
un general al vremii,
mare cucernic și ridicător de troițe,
mare colecționar de carte veche, Lazăr!
îmi ceru,
treaz din beat fiind!
și cântând rusește,
100 de manuscrise …
dar în caligrafie!
deși simțisem treazul din beat, n-am dat importanță,
dar m-a trezit un telefon, venit desculț, prin noapte:
-vezi ce faci!
și i le-am dus…
și glas și și telefon de atunci i-au apus!
în fine, mi-am zis,
las timpul!
și-atâta timp s-a scurs prin căutări …
bâjbâiam peste pasul care călca totuși singur,
dar ostenisem de viață!
adusesem rugăciunea martor peste vremuri,
dar vremurile turburau mereu în lacrimă …
și din atâtea tăceri, pustia începuse să-mi întindă praguri!
…n-ați putea scrie cum scrieți fără curăția interioară,
dar mare atenție la lucirile diamantelor, nimic în putință
fără un minim grad de smerenie,
de aceea sunt bune insultele,
și cât mai multe!
totul e să ai CREDINȚA …
era un șuier
care începuse să-mi țină viu încordul,
chinul din noapte avea darul să învie toate câte trăinde, trăite,
tu treci printre ele cu gândurile care te trag după ele
și vezi că trebuie să te mulezi pe fiecare caznă!
și stărui, și stărui, și stărui…
ceea ce nu-mi era în strein!
și am învățat din spusa aceasta că gândul te trăiește
și trăiește odată cu tine, chinuindu-te în chinuindul lui,
iar Poemul ce se naște, iese-n lumină tulburător…!
ah,
te auzi…
și eu mă audeam în mine, străpungându-mă din ființă,
să-mi ies afară din mine Luminat …
ah-da, Luminat!!
trecusem prin noaptea în care se vede mai bine ca ziua …
eh Doamne, TU …!
și da, Doamne,
am simțit ce înseamnă să fiu ocărât pentru tine !
dar duceam lâna de aur prin ardul verii,
Soarele cobora să meargă alături de mine, și …
dintr-o dată,
lacrima mi se făcea izvor!
sorbi insulta, dar nu ierta blasfemia,
nu lăsa nimic ce te-ar putea îndepărta de DUMNEZEU,
ce lume mai frumoasă decât DUMNEZEU !?
și se venea Poemul și se venea, și se venea…
așa cum nu cauți nimic mofturos când tragi în piept
o viață de aer din aerul lui DUMNEZEU…
fără să-i plătești!
iar DUMNEZEU a știut asta dintr-nceput și n-a stat pe gânduri
când ne-a umplut aerul cu IUBIREA DE DUMNEZEU, ha-ha, zic, și-L iubești pe EL fără să-ți știi, uneori fără să vrei,
deși știi că ți-L tragi întru ființare …
biet om !
astea nu știi să le iei din apa de ploaie,
nu simți cum inundul chiar te umple cu DUMNEZEU,
dar cu binișorul, de afli,
„Fericiți veți fi când vă vor ocărî pentru mine!”
cât Adevăr în singura curăție pe care DUMNEZEU Și-a
lăsat-O murdărită de oameni,
care oameni n-au vrut să știe,
ATUNCI!
că omul era DUMNEZEU:
ecce hommo!
iată semnul mizerabilei neputințe dar …
cum să vadă omul pe DUMNEZEU în om ?
și, firesc,
omul s-a comportat în limitele lui,
biet om !
când ți-L știi pe DUMNEZEU,
oamenii n-ar trebui să te abată,
dacă dragoste nu, nimic altceva!
și ce să pui în loc, atâta vreme cât nu ți-ai însușit ca identitate:
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!
ce!?
apoi,
ceea ce credeam că n-a să mi-o spună cineva vreodată,
oricâte repere de raportare am căutat,
s-a-mpetrecut:
… aveți o lucrare de făcut!
important este să o faceți după cunoștința și conștința Dvs., restul sunt amănunte!…
și viața se turna tulburător din noaptea care-și amuțise stelele să nu piardă nimic din spusa lui…noaptea!
a, dar să nu uit adăuga, timp în care și cerul amuțise,
din același instinct!
să audă și el:
… ar trebui plecat de la ce sunteți!
un izolat care suferă durere și crede în Lumina,
sunt stări care nu se contrazic!
pe măsură ce lumea văzută se scufundă în nesemnificativ,
cei care stau de strajă vor suferi tot mai mult durere,
dar durerea îi ridică înspre Lumina,
unde va fi de mare ajutor să poți mărturisi că ai stat credincios de strajă în „postul uitat”…
atâta măreție în cuvinte atât de simple,
dar mai pline decât găurile negre ale universului …
dacă dragoste nu, nimic!
nu fă mofturi când respiri,
trage adânc în tine, cât mai adânc,
și CREDINȚA se va fi!
așa era el … Căpitanul Nemo, un om în abia-șoptit!
găurile negre se coborau și ele în ascult
și scrisul se pornea prin chinul în care toate se învie …
și mă simțeam atâta eu în Poem!
iar aceluia care s-ar apleca să citească,
îi va fi foarte greu să treacă mai departe…
oricine aceluia!
s-ar simți în noaptea în care se vede mai bine ca ziua…
chiar așa, Căpitane Nemo,
mă voi continua în lucrarea care neapărat se trebuie de făcut!

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

21 februarie 2019

Bertolt Brecht: Rugămințile copiilor

Rugămințile copiilor

„Casele să nu ardă.
Bombardiere neștiute să fie.
Noaptea să rămână a somnului.
Viața să nu fie pedeapsă.
Mamele să nu plângă.
Nimeni să nu mai ucidă.
Toți să construiască ceva.
Să te poți încrede-n oricine.
Cei tineri acolo s-ajungă.
Cei vârstnici la fel.“

Bertolt Brecht, (1898 –1956)

***

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

(DIE BITTEN DER KINDER: „Die Häuser sollen nicht brennen./ Bomber sollt man nicht kennen./ Die Nacht soll für den Schlaf sein./ Leben soll keine Strafe sein./ Die Mütter sollen nicht weinen./ Keiner sollt töten einen./ Alle sollen was bauen./ Da kann man allen trauen./ Die Jungen sollen’ s erreichen./ Die Alten desgleichen.“)

Alice PUIU: Un vers uitat de zei

Dincolo de fruntariile îndoielii
se preling pe frunzele umbrelor
amurguri din letania țărânei tăcute.
Atinși de-oglinda,
ce-n rotocoale stacojii de lună
ne-a cuprins,
ne toarce timpul,
iederă ferecându-ne
în oasele albei uitări.
Încolăciți de glezna cerului
ne-a-mbrățișat un vis iernatic,
zăpadă despletită-n nuferi de somn.
Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,
prin strigătul nisipului ne adâncim,
tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,
respirăm zborul,
aripi prinse-n joc himeric
de-un cer rotit în deșertul de ceară,
adieri ale vântului ce-nnoadă
și plânsul și râsul,
ne pierdem în lacrima unui vers
uitat de zei în cartea inimii.

—————————–

Alice PUIU

Februarie 2018

Imagine: LuAnn Ostergaard – „Iridescent Spirit”

Cristian Gabriel VULPOIU: De Dragobete

DE DRAGOBETE

 

Zorii mi-aduc primăvara peste sat,
Ne zâmbesc iar ghioceii de sub rouă
Săruta iubito acest val înmiresmat
De dragobete iubirea îmbracă haină nouă.

Ascult un dor nebun doinind pe vale,
O lacrimă căzu, se transformă în rază
Ca prin vis simt sărutarea dumitale
Și mângâierea-ți dulce care mă veghează.

De dragobete ești în strai de sărbătoare,
Te-ai prefăcut în vers și-n poezie
Cântec ai făcut din razele de soare
Din razele de lună, caldă nemurire.

Citesc iubirea ta pe cerul de azur,
Te regăsesc doar într-a florilor corole
Simt parfumul iubirii tale peste tot în jur
Te pictez în zori doar în divine acuarele.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

22 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Mama

Mama

 

Lângă vatră, mama toarce
Fir frumos de borangic,
Iar în inimă-i răzbate,
Dorul dinspre infinit
Căci, ai ei copii plecaseră
Colo-n zarea de cobalt
Și de atunci, nu este pace
Nici hodină de aflat.
Tristă e și noaptea parcă,
Doar prin geamuri mai zărește,
Cum luceafărul se lasă,
Peste lumea de poveste.
Vântul bate printre ramuri
Sunând rece a pustiu,
Iar din lampă scade gazul:
,, Doamne, s-a făcut târziu!”
Tresărind mirată spune
Luând cleștele de jos,
Ridicând cu dreapta cruce,
Spre icoana Lui Hristos.
Învelește bine focul
Punând portița încet:
,, Uite, ăsta ți-i cojocul
Ce-i cu tine jos pe, pled?”
Buchisind într-una plânge
Cu atâta înverșunare,
Parcă i-a venit sorocul
Și cerșește îndurare.
Lângă ușă stă păzind-o
Ursu, câinele isteț,
Privind curios să vadă,
Stelele la cabaret.
Întunericul se lasă
În căsuța cu cerdac,
Iar prin somn, Măicuța sfânta,
Cu, copiii stă la sfat.
Geana-i lăcrimează încă
Pe obrazul îmbătrânit
Și-n noapte, șăgalnic sună,
Orologiul răgușit.

———————————-

Ioana CONDURARU

21 februarie 2019

 

Anatol COVALI: Hai

Hai

 

Hai, inimă, să te îmbrăţişez,
să-ţi mulţumesc c-ai fost al vieţii miez
şi că atunci când soarta rea te-a nins
ai scuturat zăpada şi-ai învins.

Hai, suflete, să te sărut cu drag
c-ai stat de pază pe-al ursitei prag
şi n-ai lăsat să calce drumul meu
durerile ce m-au pândit mereu.

Hai, trupul meu, bolnav şi istovit,
să-ţi mângâi orice loc ce-a fost lovit
şi să-ţi aduc cel mai superb prinos
pentru că-ai fost tot timpul curajos.

Hai, mintea mea, ce toate le-ai condus,
să-ţi spun ce niciodată nu ţi-am spus,
că ţie-îţi datorez tot ce-am făcut
în viaţa-n care-ai fost şi arc şi scut.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 februarie 2019