Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii

ÎNAINTE ȘI DUPĂ „EU”

Înaintea mea
– nimeni,
după mine
– nimic.
Înaintea gândului meu
– tu,
după gândul meu
– numai tu.
Înaintea vorbei
niciun murmur,
după vorbă –
tunet și fulger.
Înaintea ploii
…câte dorințe,
după ploaie – doar EU:
cu gândul ,
cu vorba,
și cu tot războiul
din pacea absolută
în care
numai EU sunt… motivul.

POATE AZI, POATE MÂINE

Cerul a obosit
de-atâta înalt,
de-atâta zbucium
și clocot.
Stă neclintit
și dus pe gânduri
lăsând norii să plece,
să vina, să râdă,
să plângă…
Poate azi,
poate mâine
viața din el
se va scurge în ploi
peste pământu-nsetat.
Și-ntr-un târziu se hotărăște
fâstâcit de noapte…
să plouă…
Și a plouat mărunt,
timid și cuminte,
cu picături firave
care au străpuns
întunericul dinspre zori
lăsând soarele
să se scalde în flori.

PLOUĂ ÎN ȘOAPTĂ

A-ncremenit liniștea
din care mai fur
câte un foșnet
sau câte o șoaptă,
de care adâncului meu,
îi este foame și sete.
Continue reading „Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii” →

Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)

Mi-e sufletul iarbă și-n cânt
Amurgul coboară în mine,

Aroma acestui târziu
Cu gust tămâios mă îmbie.

Vioară de frunze foșnind
Mă-încântă vorbind despre mâine,

E toamnă în mine și simt
Cum iarna îmi scrie solie.

Cad frunze din ramuri gonind
Spre-un timp ce în lut le vor scrie,

Vis nou mă ajunge și știu
Că toamnă sunt eu și sunt vie.

Iubiri ce au ars suspinând
În suflul meu mai adie,

Pe aleea cea veche colind
Și-n urmă iubiri vor rămâne.

Mi-e toamnă în suflet de-acum
Cad frunze cu vise din mine,

Dansează cu pas ruginiu
Acest anotimp peste mine.

03.09.2020

Toamnă cu aromă de gutuie coaptă

Toamnă cu ochi de iarbă încolțită
Îți aud murgii tropăind prin clipă,
Cad nuci din nucul timpului când trec
De vara dragostei, să te întâlnesc.

Te-am așteptat în prag cu înțelepciune,
Știam că vei veni într-o zi la mine!
Ți-am pregătit simțind răcoare în noapte
Cămara inimii să-mi fii aproape.

N-am plâns când ai venit, înfiorată
De frumusețea ta, te-am sărutat pe față
Și am simțit că n-o să mă rănești
Pe suflet cât în mine o să locuiești.

Ca într-o mânăstire am intrat
În anotimpul tău când m-ai chemat
Și-n adieri de vânt m-ai lămurit
Că n-ai venit să-mi iei. Mi-ai dăruit

O clipă plină și înflăcărată,
Covor bogat cu frunza roș-brodată,
Emoție în piept și-un mic regret
Și mi-ai mai spus c-o să te-întorci, s-aștept!

Toamnă cu bob de strugure-în cercei,
Când vântul stingea-n flacără scântei,
Pe umerii ce tremurau în noapte
Mi-ai pus un șal de frunze îmbujorate.

Mi-ai stat aproape în piele furișată,
Toamnă cu-aromă de gutuie coaptă,
Mi-ai dat să beau din cupa ta cu vin
Și-n coajă, nuci cu gustul amărui.

Știu c-ai să pleci și frunzele vor plânge
În trupul tău și clipele s-or scurge
Din trupul meu dar astăzi îmi e bine
Pășind prin arămiul zilelor cu tine

Și nu știu dacă ne vom revedea
Pe pajiște când frunze vor cădea
Poate o să vii și n-o să fiu acasă
Toamnă cu aromă de gutuie coaptă!

07.09.2020

Țărmuri pustii

Pe țărmul-acestei lumi îmi odihnesc

Trupul rănit. Doamne, mă vezi?

Însângerate drumuri, văi adânci,

Pietre-aruncate, vânturi reci și stânci

Și-o noapte lungă… Suflet nevoiaș,

Te chem să mă ajuți, să-mi fii toiag!

Te simt vecin de cruce și îndrăznesc

Aproape al Tău, frate să Te numesc

Și-ți cer, deși mi-e jenă și mă doare,

Din crucea mea să scoți pironul mare!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Oxigenul sărutului

OXIGENUL SĂRUTULUI

Hematitul ce apare uneori pe conturul sufletului meu

îmi aduce aminte de sărutul inițial

primit la primul impact

al pătrunderii noastre astrale

Anotimpuri celeste s-au scurs în neant

și buzele mi-au ruginit a dorință neîmplinită

tot așteptând la umbra sânului imaginar

sărutul primordial

din care să se ivească planeta dragostei totalitare

Nu am stăpânit fuziunea

mi-ai zis

Și așteptarea a ruginit

lipsită de oxigenul sărutului

Fără atracție

niciun minereu nu își solidifică trecutul

și piatră prețioasă

devine doar rocă

ce s-a iubit cu alt minereu

fuzional.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)

Deși am retezat
lobul urechii stângi
a unui gând,
n-am reușit să pictez,
asemenea lui Van Gogh,
lanuri de grâu
sau mâncători de cartofi,
nici măcar
o floare a soarelui.
Gândurile mele suferă
de dromomanie:
se ascund atât de bine
încât, uneori, nici eu
nu le pot găsi.
Pe ale lui Balzac
le-ați găsit
ascunse în Comedia umană.
Montesquieu a lăsat
pe dalele din camera sa
urmele pașilor săi.
Și gândurile mele,
agitate fiind,
au lăsat urme pe dalele
din inima mea,
însă spiritul legilor
îi aparține lui,
nu mie.
Asemenea lui Mozart,
sunt bântuită de fantome,
însă niciuna
dintre fantomele mele
nu mă forțează
să- mi compun
propriul requiem de înmormântare.
Guy de Maupassant și-a descris
halucinațiile auditive
în nuvela „Pe apă”,
vedeniile în „Hora”.
Eu nu reușesc
să-mi descriu
halucinațiile și vedeniile.
De ce?
Pentru că Maupassant
și-a văzut „dublul”,
pe când eu
încă n-am văzut
dubla mea?
După cum poți vedea,
deși gândurile mele
au un sâmbure de nebunie,
mie îmi lipsește
genialitatea.
Poate fi și mai rău:
cineva să-mi fure
gândurile, de pildă.
Aș rămane doar o trestie.
Acum, chiar dacă nu-s geniu,
măcar gândesc.

Vanitate

Modelarea caracterulului,
a personalității mele,
trasarea conturului
la cele patru corpuri
(precis sunt mai multe)
pe care mi le știu,
se realizează cu măiestrie,
de-o mână invizibilă,
c-un șablon,
invizibil și acesta.
În cunoaşterea creştină,
cele patru corpuri sunt:
corp carnal, corp natural,
corp spiritual și corp divin.
Contururile nagâților
sunt trasate și fasonate
la perfecțiune
de aceeași mână invizibilă
și cu același șablon invizibil.
De ce mă simt superioară
unui nagâț?

Cinci mentosane

*Cer aburit. Răsuflare de mânză. Se iscălesc îngeri.
*În lacrima mea întinsă între două amurguri șchioapătă o mânză!
*Îmi voi trimite inima în spatele oglinzii! Va recunoaște intrusul?
*Melancolie- în adâncul din mine cade o frunză.
*Corbul păgubaș. Mi-a furat o lacrimă crezând-o perlă.

Dor

Ploaia dă sens sunetului.
Între doi stropi de ploaie
e atâta tăcere
încât mi-e dor
să ascult
simfonia a 9-a de Ludwig van Beethoven.
Continue reading „Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)” →

Maria FILIPOIU: NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

De creștini e prăznuită sărbătoare

La Începutul Anului Bisericesc,

Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare;

Precum e orânduit de Tatăl Ceresc.

Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus,

Slăvită-i pe pământ și-n Rai dumnezeiesc.

Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus,

Îi ajută pe cei ce-n Ea nădăjduiesc.

Sortită de-a mă naște la sărbătoare,

Când Maica Mântuitorului s-a născut,

Același nume purtându-l cu onoare,

Ocrotitoare mi-a fost în necunoscut.

Cu spiritul creștin m-a purtat prin lume,

Izbândă să aflu-n muncă, prin credință.

Pe Maică rugând-o, pașii să-mi îndrume,

Forță și tărie îmi dădea-n ființă.

Adeseori din rugă primind ajutor,

Cu ochii de recunoștință lăcrimând,

La prăznuire scriu mesaj înălțător,

Izbândă să-mi dea și-n gândul agonizând.

Din lăcaș de-nsingurare sufletească,

Cu năzuință sacră las mărturie

De obiceiuri din lumea creștinească,

Pe-a vieții cale din fragedă pruncie.

Cu smerenie duc în sufletul pribeag,

Soarta ce-am primit-o cu-a vieții menire.

La ces de rugă, scară gândului îi fac,

Să urce la Împărătească Zidire.

În zi aniversară, din suflet smerit

Duc rugă Preasfintei să-mi ia soartă crudă.

Puțin noroc să-mi dea cu-al vieții asfințit

Pe gând înălțător și-a slovelor trudă.

Iar de-mi alungă coșmar de neputință

Din calea vieții cu visuri efemere,

Nădăjduind în miracol de credință,

Aștept pacea din lumea fără durere.

Puțin câte puțin murind în orice zi,

Cu lacrimă de tuș las zestre de idei,

Cititorilor, pentru vremuri când voi fi

Mărturie din lumina ochilor mei.

Pe crucea hărăzită să amintească

De misiunea sufletului pe pământ,

Las neuitarea gândului, să grăiască

Despre moștenire lăsată în cuvânt.

––––––––

Maria FILIPOIU

8 Septembrie

Din volumul „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”

La mulți ani binecuvântați creștinilor cu numele Sfintei Fecioare Maria!

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri de toamnă (poeme)

ÎMI AMINTESC… ÎŢi AMINTEŞTI ?

De-amiaz-aceea, de toamnă, de-altădat’?

Era frig… spre-apus şi frunze-n parc cădeau…

Umbra ta, de-a mea s-a rupt, s-a destrămat,

Cu ea şi visele s-au spart, s-au sfărâmat,

Nici lacrimile să-mi ude ochii nu puteau!

Îmi amintesc…

De golul imens ce mă rodea în suflet…

În urmă-ţi, privirea-n hău parcă-ngheţase…

Glasul ? Mi se opintise-n gât c-un ruget !

Să te-ajung ? Paşii mă dureau în umblet !

Povestea noastră, cuţit înfipt în oase…

Îţi aminteşti?

De-mbrăţişările din nopţi întunecate,

De teamă, când la pieptu-ţi m-ascundeam?

Credeam c-acele simţăminte-s ferecate,

De nimeni şi nimic vreodată sfârtecate,

Nici gând n-aveam că le pierdeam…

Îmi amintesc…

Cum mintea-mi refuza să înţeleagă,

Că ţineam un pumn de cioburi sparte…

Paşii mă duceau pe drum, pribeagă,

Aiurea hoinărind, o umbră fără vlagă,

Cu fiecare pas, de tine mai departe…

Îţi aminteşti?

Ai uitat… sau chiar n-ai prins habar,

De dorul meu ce mi-a rămas mocnit !

În întunericul adânc şi fără felinar,

Nici gând în urmă n-ai trimis măcar,

Pe-al meu lăsându-l singur şi cernit …

Îmi amintesc…

Nesfârşitele nopţi, albe de insomnie,

Când mă prelingeam, fantasmă prin oglinzi…

Simţeam în mine, cum dorinţa mă sfâşie,

Voiam o noapte… una doar, ca o beţie,

Inima-ţi s-o mai ascult când mă cuprinzi…

Îţi aminteşti?

MÂINE-I ALTĂ ZI…

De simți în jurul tău că lumea-i rea și dușmănoasă,

Cuvintele urme-adânci săpând, de ură și de teamă

Și în spate, ca un crivăț, îi simți mâna nemiloasă,

Din baltă-n baltă împingându-te, rece și mâloasă,

Să nu-i dai satisfacție lăsând gura ta să geamă

Că, mâine-o altă zi te cheamă…

Dacă mâinile întinzi și-mbrățișarea-ți este goală,

Prinzând doar aerul și ploaia, cu lacrimile tale,

De cuvintele din rugă ți-au căzut, ca arse-n poală,

Din prea plinul lor, sărace azi, ca dup-o boală

Nu dispera, că-n roza sufletului sunt spini, metale,

Că, mâine-or crește iar petale…

De-ți va veni ecoul unei melodii demult apuse,

Ce răsuna-va-ți în urechi, ca-n biserici psalmodie,

De-or năvăli în gânduri amintirile, de ani răpuse,

Din vremi uitate, unde iubirea mare se pierduse,

Nu dispera, că s-or spulbera ca puf de păpădie

Că, mâine-i alt soare, vânt-adie…

De-auzi-vei plânsul bufului cum se împlântă-n suflet,

De-i zări-n oglindă bătrânețea cu pletele-i cărunte,

De visele s-au sfărâmat, negre-s gândurile-n cuget,

De gleznele-ți par înglodate, te-mpiedică la umblet

Nu dispera că pulsu-i slab și inima-i cât un grăunte,

Că, mâine-i altă zi și-o altă punte…

GÂNDURI DE TOAMNĂ

E toamnă-n cer şi pe pământ,

Pânza vremii se destramă

Şi ne pierdem în cuvânt,

Plătind cu el ultima vamă…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri de toamnă (poeme)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Fata primordială

Dacă m-ai fi luat sub aripa gândului tău

aș fi înflorit sămânța cuvântului în nuanțe de embrion celular

de cântec și vers pe piscuri alpine

castele de zâmbet presărate pe văi și câmpii întinse în diurne

promisiuni pentru zile de apoi

și

ca noi

puține vise ar fi putut

să zboare libere

pe unde astrale vibrând printre neantul stelar

în nesfârșitul decor al existenței cuantice

Pe creste de val cornean ne-am fi așezat

privirile întoarse în noi

și amândoi am fi rămas

unde de radio emise de un quasar

în spectacolul lumii celeste

văzut doar de cei ce cred în puterea seminței

purtată de vântul solar în amiezi

fată primordială

te-am văzut la cules de stele în univers

cum sub aripa gândului tău

purtai buchete de vise în plete

și o nanosecundă am crezut

că nu ești poveste

de vers uniform

ci particula

căutată de visători în abis

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)

ZBOR RĂTĂCIT

ai venit ca pasărea lovită

te-ai pus alături de gândul meu abătut

și smintit

privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită

de muchii albastre de cuțit

nu știu ce vedeai în zarea fierbinte

străbătută cândva de inorogi și de cai

poate

trecerea omului prin iad, peste punte

ori viitorul îl ghiceai în semnul meu

din frunte

bătând cu ghioaga la porțile din rai

ai venit cu penele spulberate

te-ai prins șchiopătând

de coiful meu de stejar

cu aripa și visele-ți sângerând

într-un sfârșit de cer, de hotar

ai apărut într-un zbor rătăcit

în gândul meu palid, bizar

te-a săgetat o umbră ascuțită

răstignindu-te,

în cântecul tău galben

de canar

ȘI TE-AM PIERDUT

eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi

când vara se mai târguia cu noi să mai rămână

și ochii îți păreau în zare tot mai verzi

când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

și te-am pierdut definitiv printre poteci

pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul

și nu știam de ce genunchii ți-s mai reci

când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul

CÂNTEC DE FLUIER

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga pădurii

să mă rătăcească

în veșnica-i noblețe

m-aș ruga femeii tinere

care m-a născut răcnind

din miezul crud al trupului

să mă zidească în țărâna udă

până nu mă mai văd

și m-aș ruga sălbăticiei

să mă urle

până nu mă mai aud

m-aș ruga vântului să mă prefacă în șuierat

de lună plină

și altarului să mă lase

să măsor brațele crucii

cu mâinile mele de copac

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga

poalelor munților să se răstoarne

peste abisul cerului

răstălmăcind cuvintele dintâi

apoi să mă uite

înviat într-un spic de grâu

ori

în cântecul unui fluier

INTENSITATE DE TOAMNĂ

nu-mi mai recunosc ramurile

parcă s-au rărit

și decojit de substanță

sau e doar o părere, o iluzie

fiindcă păsările tocmai au plecat

în cârduri organizate

deodată cu oamenii

de ce să mai stea pe un arbor bătrân

ca pe o planetă fără roade

care trosnește și se cutremură

enervant în atmosferă?

Continue reading „Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)” →

Maria Nivea Zagarella: Oameni

***

Oameni

Marea cea resemnată
ne înapoiază
morții:
surplus de paie
inutile
pe acest pământ.

Smintiți și rătăciți
se duc adulții disperați,
neîntinați copiii
rămân neputincioși,
cu mânuțele reci… în gerul nopții
aducător de moarte.

Hain e omul
cu propria-i carne,
hain cu pământul
din naștere alăptat.

I s-au isprăvit mării
panerele de adunat
strop după strop
amarul și necazul
acestor trupuri înecate.

Maria Nivea Zagarella (Sicilia)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Din “The Poetry of Maria Nivea Zagarella”, Ediție bilingvă siciliană-engleză, Mineola, NY: Legas, 2017.

(UOMINI: Ci torna/ il mare rassegnato/ i morti:/ Paglia sono in sovrappiù,/ inutile,/ su questa terra.// Folli sbandati/ partono/ disperati i grandi,/ innocenti i piccoli/ che non possono nulla,/le manine fredde… gelo/ della notte/ che gli porta la morte.// Caino l’uomo/ con la sua stessa carne/ Caino con la terra/ che allattò nascendo.// E più non ha/ il mare sporte/ a raccogliere stilla su stilla,/ piaghe a bramire/ di questo annegamento di Morte.

Mircea Dorin ISTRATE: Pașii tăi

PAȘII TĂI

Pașii care mângâiat-au tăinuita cea cărare,

Astăzi nu mai calcă dânși iarba-naltă, foșnitoare,

Ce-a fost martoră la toate îndulcitele păcate,

Ce-s știute și nespuse, bob cu bob, de sfânta noapte.

Alte drumuri îmi bat dânși, alte locuri azi îmi calcă,

Au uitat de cea cărare, de pletoasa noastră salcă,

De poiana adumbrită și de poala de pădure,

Ascunziș pentru săruturi la cules de fragi și mure.

Și de via arămită în amiaza unei toamne,

De pomiștea-mbietoare cu mirosul ei de poame

Și de toate ce călcat-au în a tinereții vreme

Când, el, ingerul iubirii, a dorit să ne însemne.

Cum aș vrea mai calce-odată pașii noștri urma care

Prin cotloanele vieții fost-a clipă trecătoare,

Aș opri-o și ne-am ține-o în uitare o vecie,

Restul da-vom cui dorește, facă-și mare bogăție.

Azi, cărarea vieții noastre e de-acuma îmbrumată,

Noaptea, în bătaia lunii pare toate înstelată,

Cum ar vrea s-onfioreze niște pași de-ndrăgostiți,

Ca s-o facă urcătoare către raiul plin cu sfinți.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

3 septembrie 2020