Apus de soare
Soarele scăldat în sânge, varsă peste noi lumini
Parcă vrea să cadă-n ape cât ființa să nu-l doară
Ori peste bătrânul munte vrea sa prindă rădăcini
Și dansează pe cer singur dintr-un cap în cap de țară.
Miezul zilei îl așteaptă, cât mai sus spre Dumnezeu
Și contemplă-n liniștire vechi și noile hotare
E stăpânul din înalturi sub corola unui zmeu
Dar când vine înserarea necăjit se stinge, moare.
Vine-n ziua următoare cu-n cojoc întors pe dos
Lacrime de ceruri sfinte ii sunt lui esențiale
Când strănută după ploaie, ori e tare mânios
Prinde șalul curcubeic… și-l aruncă peste șale.
Ori în alte răsărituri când cu drag, voios, învie
Este împăratul bolții când se lasă greu purtat,
Sufletul de vâlvătaie, curge-n sânge, carne vie,
Și păzește vara-n margini, prin păduri, neadunat.
Dar de-l prinde înserarea, iar s-ar trage la hodină
Iar își prinse munti-n brațe și își vrea valu-napoi
Strânge boabele de rouă, le dezmiardă în surdină
Și le varsă-n graba mare , când sunt tunete-n puhoi.
Unde v-ați dus
Unde v-ați dus, cine-mi va spune oare ?
Cum trece viața,peste viață, peste ani
Și unde-i școala ce-a zidit țărani ,
Ce-au îmblânzit și brazda prinsă-n soare.
Trec gânduri valuri, valuri, peste mine
Cum satele se-apleacă prin pustie
Au murit toți, și pana care-ar scrie,
Iar muntele, de cer, abia se ține.
Cum se desprinde lutul din pământ
Și cum sporește tina când bat ploi,
Unde plecat-au care, fără boi ,
Iar boii își dorm viețile-n mormânt ?
Ce putrede sunt bârnele bătrâne
Și nu mai e nimica-n bătătură,
Cade șindrila coaptă-n udătură
,, Se huruie cuptoarele de pâne….”
Dar unde-s mirii cei legați la spate
Se pare că o brazd-au îngrășat,
Îngroapă vremea, timpu-i îngropat…
Doar clopotu-n biserici vântu-l bate…
Pe un drum ce nu-i al meu
Pe un drum de țară și-o cărare grea
M-am trezit pe drumul ce nu-l cred al meu
Unde merg? Ce caut ? Știe Dumnezeu
Umbra de sub pasu-mi mă cam urmarea
Din păduri văd noaptea ce mă înconjoară
Lângă drum o apă ce-mi pare adâncă
Peste ea în cumpeni sta un colț de stâncă
Iar pe stâncă puntea, mă cam înfioară.
Învârt ochii roată, dar nu-s ochii mei
Drumul șerpuiește și parcă n-ajunge
Ziua curge toată și în nopți se strânge
Zic un Tatăl Nostru, spre toți sfinții, ce-i ?
Noaptea mă apucă și-mi pare un Iad
Troznește pădurea ca în genocid ,
Cad frunze sub cetini, ori se sinucid,
Umbra ca din smoală, mișcă de sub brad.
Îmi strâng frica-n mine și port glasul mic
Fac pătuc din vreascuri de păduri sfințite,
Pun cruci peste mine, multe, infinite,
Iar dacă vrea Domnul, mă trec de nimic.
Și orbecăi veacuri spre cărarea mea
Doru-n mine crește din greu, în prea greu,
Cine să m-ajute…de nu Dumnezeu ?
Ruga mea ajunge în Lumina Sa ?
Cerul se despică…tunetul : Ce ai ,
Poate de iubire îți mai este foame ?
Calea ți-e deschisă, Dumnezeu nu doarme
Și-l găsești în tine , nu stă doar în Rai !
Nu e importantă calea, precum pasul
Gândul tău să fie prin iubire dus
Ia capăt de viață, duce spre Iisus,
Uită- ți potecuța și iartă-ți impasul.
Viață
Viață, ține-mă la tine nu mai pot să rătăcesc
Mugurii se sparg pe ramuri , apostila primăverii,
Curg ușor zile de patimi din clepsidra invierii
Eu, pe calea grea a nopții,;gata, gata să plesnesc.
Viață, strange-mă în brațe n-am să știu ce-i nemurirea
Eu sunt pruncul primăverii, și-s uitat verde la sân
Sunt ca mărul, copt în grabă și uitat vara pe drum
De îl calcă toți în grabă când hrănește omenirea.
Viață, nu-ți închide ochii și mă rastigni prin gene
Eu sunt verdele pădurii ce se coace- n timp tarziu
Eu sunt colbul dus de vânturi, spulberat în alt pustiu
Lacrima,:furată ploii, pe când cerul greu, o cerne.
Viață, soarbe-mă năprasnic și mă ia ușor prin tine
Sunt pe buza fundăturii, sunt pe-o margine de Iad
Au crescut muguri prin mine din pădurile de jad
Și-am crescut salbăticită ca-ntr -un mijloc de ruine.
Viață, creste-mă-n grădină ori la porți lampaş, lumini
Buruienile din suflet mâ topesc in disperare ,
Și-au ieșit spinii din suflet și sunt gata să dea floare
Și-au înfipt prin mine lanțuri și m-au supt din radacini.
Viață, urcă-ma pe boltă și mă-ntoarce – n bob de rouă
Ori m-aprinde în scânteie și pe Soare mă imprimă
Fă-mă cuminecătură ,să mă izbăvești din vină ,
Ori prescura de la Paşte, ori prin coş, vopsite ouă.
Viață, strângemă-n buchete de prin gânduri neavute ,
Nu-s pasăre călătoare, când mă treci ușor uitării
Nu sunt valul plin de spume ce se pierde-n burta mării
Sunt un mugure din tine din primăveri nenăscute.
E vremea !
Am adunat tot drumul de sub tălpi
Și văile cascadei ce-i pletoasă,
Și munții, toți, în mine de-i îngropi
Îmi pare că durerea bate-n coasă.
Uitări am dat demultului, demult,
Și l-am pierdut pe drumul cu castani
Revolta-și crește multul, în prea mult,
Cine-o mai leagă sutelor din ani.
Și ne luăm speranțele-n spinare
Ulciorul e plecat iar după apă,
De-și crește pasu-n noile hotare
Mi-e teamă, că e vremea, de se crapă…
Că ne-am uitat să ne-aducă acasă,
Iar cei ce scriu , de scris letopisețe,
Cu pene tremurânde poate lasă
Scripturi, ce alții-i musai să le-nvețe.
———————————
Emilia POENARIU SERAFIN
Sibiu, martie 2019