Constanța Doina SPILCA: Lacrimi de stele în prag aniversar…

Doina de dor de dragul ce-i stea

 

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

 

Îmi apăr visul – speranță

 

Binețe arămie

de toamnă văratică

în nuanțe de inimi ruginii

cu lacrimi de puf de păpădie!

Mă-nfioară

picurii de frunze căzătoare

în nostalgia petrecerii spre amurguri

de adio.

Nu tulbur taina,

las misterul atârnat în ramuri

ce vor prinde flori și foșnet

de frunze-n primăvară…

… timid,

îmi apăr visul – speranță

ce va să-nmugurească!

 

Cine sunt?

 

Sunt un pământean efemer

în echilibru

între adolescență și matusalemic,

între fata verde cu părul pădure

și muma pădurii,

între Bach și Rammstein,

între senin și negură.

De regulă,

sunt un echilibru de antonime.

Urăsc doar Patul lui Procust.

 

Martie de toamnă

 

E martie
de toamnă,
seninul se zgribulește
înnegurând o rază,
încremenind un zâmbet,
cernind tot orizontul.

Iartă-mi amintirea
ce nu poate uita,
iartă-mi iubirea
de dincolo
de lacrimă,
iartă-mi șoapta
stinsă în suspin,
iartă-mi toamna
din șnur
de mărțișor.

 

E iarnă-n april

 

Se-nfrigurează nădejdea

primăvăratic tremurândă

în cocon mașter

de alb glacial.

——————————-

Constanța Doina SPILCA

Timișoara

6 aprilie 2019

La mulți ani, Doina Constanța SPILCA!

Redacția Logos&Agape

6 aprilie 2019

Simon JACK: Reflux alb

Reflux alb

 

Nu mi s-aștern cuvinte în ierni
neîntâmplate pe gura aceea a mâinii
ce-i forfotă luxată pe glezna
unui picior de vânt,

buze primăvăratice,
conspirații tăcute printre stâlpi orfani
de umbră,
pe greabănul luminii, împovărate
alizee schinjuiesc condamnați
la armura sufixului floral,
orhideea silabei sufocate sub aripi
de rotund,
botează
armaghedonul parfumului înnobilat
sub gând,

reflux alb,
tot ce pleacă coral
de pe fundul unui ocean ce-a respirat
in mine,
tălăzuind țărmuri frigide! …

————————–

Simon JACK

5 aprilie 2019

Mariana GRIGORE: Poeme

Bat clopotele!

 

Bat clopotele mireselor în turla cu prea multe nunți
astăzi nu are rost să le mai recunosc biserica în care au zidit ultima Ană
fără să întrebe dacă sacrificiul
e mit sau un cutremur în ruine

Trâmbițele le vestesc plecarea din vara care nu rostește cuvinte
se aud doar pașii fluturilor care și-au strâns deja recuzita aripilor

Intră pe ușa din spatele destinului
pășind hotărât pe covorul roșu pătat cu prea multă uzură
(ce frumoase sunt clipele ce-și așteaptă fără să stie,
rândul la deșertăciune)

Peretele cu zâmbete afișate pe umbrele ferestrelor
dansează înmărmurit în palma ce atinge varul crăpat de frig
se spune că nu cred în iarnă
când florile de mucava le strâng degetele în iluzia unei primăveri

,,Isaie, dănțuiește!”
Bat din nou clopotele…
O altă nuntă își așteaptă mireasa de toamnă…

 

 

Labirint

 

Mi-am prins între amurgiri
înserarea zorilor care bat la ușa unor culori cu tușă de zori
sunt o nedefinită adiere de vânt
tematoare între nord și sud
fiorul primăverii tresare în indecizia
înfloririi în mugurii sau
adormire în reveria palmei tale

Zăresc poteca pe care pășești în insomnii de iarnă precară
te privesc lung și încerc să descopăr sensul verii care a încetat să trăiască

Mă redescopăr pe mine în reconstituiri de toamnă
sunt ploaie printre ramuri de copaci cu frunze ce adie din nou…

sunt tot eu

Am vrut să cunosc umbra care apare fără mine
în irișii ce-mi uită forma în conturul nopților albe
Dar,
m-am trezit cu același eu frământat
în trecere prin furcile caudine
care stăruie să îmi înțepe lumina
și slefuiesc timpul cu dalta acceptarii că sunt
fără să știu ceva despre mine

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poeme”

Cristian Gabriel VULPOIU: Privesc lumina

PRIVESC LUMINA

Privesc lumina,
spălat de valuri diafane
văd lumina
apropiindu-se pe ai vântului pilaștrii
ating un pescăruș al cărui țipăt
a moarte
ajunge până la aștrii
tălpile mele nu au curajul
să îngâne lumina
care sărută nisipul ce mă arde
și marea ce mă cheamă
până la marele abis
i-am spus că voi veni
când mă voi trezi din etericul vis
între pereții luminii …
mai am o pergolă de atins
a zborului spre marginile clipei
unui infinit pretins
de un strop de soare dinadins
ce dispare când pleoapa mi-am închis
penelul plânge-n chihlimbare
departe de filele străvechiului zapis
nici un crâmpei din moarte nu mi-a fost promis
caut deșertul unde cândva a nins
și nu pot să nu mă întreb …
oare de ce drumul meu spre iad este din nou închis ?

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

4 aprilie 2019

 

 

Ana PLEȘA: Amalgam

Amalgam

 

E mintea toată amalgam

De fandosite

Ciufulite

 

Cuvinte dragi ce sunt gândite

Şi niciodată nerostite.

E mintea mea un amalgam,

Dar eu pe tine doar te am

Din dorul meu.

Din mintea mea,

Bărbatul meu n-am să te scot…

Ciudate gânduri adunate

Sunt strânse-n cap

E-a minţii artă, însă eu pot să reunesc

Cuvinte-n dor și să pornesc.

E amalgan

De zeci şi sute

De gânduri mii nerostuite.

–––––––––

Ana PLEȘA

5 APRILIE 2019

 

Anatol COVALI: Clipe

Nu mai este clipa cum a fost odată
de când prin risipă trece spulberată

mustind de regrete
ce vin doar în cete

ca să tot repete noaptea mea damnată.

Clipa care vine
dorind ca în mine

să zburde in fine, e-o clipă ciudată,

nu mai este plină
de dulcea lumină,

ci e de rugină mâzgălită toată.

Clipa de acuma
e rece ca bruma

uşoară ca spuma, moale ca o vată,

iar încinsu-i aer
este tors din caer

de suspin şi vaier şi plâns câteodată.

Clipă după clipă,
fâlfâit de-arìpă

în a mea risipă neînaripată.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 aprilie 2019

Elena NEAGU: Să-mi rămâi cireș cu flori

Să-mi rămâi cireș cu flori

 

,,Dragostea ne duce în iad sau în rai, dar ne duce întotdeauna undeva.
                                      Trebuie să acceptăm, pentru că asta ne hrănește existența”. (Paulo Coelho)

 

N-am să-mi uit ziditul nume
dintr-o toamnă cu gutui
și-am să-mi strig iubirea-n tulnic,
de m’ascultă… orișicui.
N-am să neg că mi te-aș lua
drept ofrandă de la soartă
și te-aș duce într-un rai,
neștiut de muritori,
adăpost , viața ți-aș pune
și-ntr-un hău aș arunca,
singura cheie din poartă,
să-mi rămâi cireș cu flori …

————————-

Elena NEAGU

Elena VOLCINSCHI: Încrustată osândă

ÎNCRUSTATĂ OSÂNDĂ

 

Pe vremea mea de-acum frunze-destramă,
S-aștern pe suflet, îl umplu de tristețe,
Rafale de vânt zburdă în noaptea de aramă
Acoperindu-mi visul care a-nceput să-nghețe.

O amintire veche ivită de neunde
Vremea-mi încurcă; jucându-se-n destin.
Oglinda fântânii cu calmele-i unde,
Mi-adulmecă chipul ce-i galben de chin.

Un car de durere-i bătrâna mea viață
Ce-amurgul își frânge la final de izbândă,
Trecute fantome îmi aleargă prin față
Ieșind dintre riduri; încrustată-osândă…

Salt gândul care-mi zace în a minții ruină
Și-l urc plină de speranță pe treptele de astru
Și fruntea mi–o ridic spre-o rază de lumină,
Privesc cu demnitate la Cer senin albastru.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Ala MUNTEAN: Stăpânul zării

STĂPÂNUL ZĂRII

Îmi bandajai aripile și-ncerc din nou să zbor
Spre-nalturi…Sufletul prin dragoste mă cheamă…
Făcui popas de-o clipă pe fruntea unui nor,
Privesc în jur și simt… că-mi este puțin teamă…

Din ceruri se desprinse o rază de lumina,
În grabă se oprise la capătul de nor.
Unde trecu, sculptase o urmă fină-fină,
O urmă luminoasă-e dorul călător…

Îmbrățișându-l dulce, îl întrebai ce-l doare,
În bunătatea-aceasta porni a se topi…
Îmi spuse-atunci că tare…tare-i dor de soare
Și se prelinse-n aer, din ochi cât ai clipi…

Îmi scuturai aripile, pornii din nou să zbor,
Alunecând pe culmi de pace și credință…
Rămas-a-n urmă norul, doar dorul călător
Azi stăpânește zarea și-ntreagă mea ființă…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

4 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Tristețea mea

Prin fire de iarbă pășesc agale,
Și tălpile-mi ard ca-n jăratec,
‘N val de mireasă curg petalele albe,
Purtate în aer de vântul primavaratec.

Respir al florilor suav parfum,
Coarda inimii taciturn vibrează,
Privesc spre neant, gânduri mi-adun,
Și-mi mângâi sufletul trist ce oftează.

Raza de soare prin plete-mi dansează,
De-undeva se aude un cânt de păsărea,
Natura – n freamăt iată e trează,
Dar nu-mi înțelege tristețea mea.

As fi vrut dragul meu să îmi fii cărare,
Să – mi port pe ea pașii desperecheati,
Să – mi fii firul de iarbă, eu gingasa-ți floare,
Și-n zorii zilei să ne trezim îmbrățișați,

Dar ocean de tristețe în dor zidită,
Mă arde în suflet cumplit cu foc de jar,
Mi-ești draga primăvară, când ești înflorita,
Dar sufletul meu e un noian de amar,

Și curg petale dalbe de flori în rânduri,
Pe-o rază de soare coboară din neantul ceresc,
Doar tristețea-mi colindă prin gânduri,
E primăvară, de dorul tău mă prăpădesc.

——————————-

Elena TUDOSA

4 aprilie 2019