Bat clopotele!
Bat clopotele mireselor în turla cu prea multe nunți
astăzi nu are rost să le mai recunosc biserica în care au zidit ultima Ană
fără să întrebe dacă sacrificiul
e mit sau un cutremur în ruine
Trâmbițele le vestesc plecarea din vara care nu rostește cuvinte
se aud doar pașii fluturilor care și-au strâns deja recuzita aripilor
Intră pe ușa din spatele destinului
pășind hotărât pe covorul roșu pătat cu prea multă uzură
(ce frumoase sunt clipele ce-și așteaptă fără să stie,
rândul la deșertăciune)
Peretele cu zâmbete afișate pe umbrele ferestrelor
dansează înmărmurit în palma ce atinge varul crăpat de frig
se spune că nu cred în iarnă
când florile de mucava le strâng degetele în iluzia unei primăveri
,,Isaie, dănțuiește!”
Bat din nou clopotele…
O altă nuntă își așteaptă mireasa de toamnă…
Labirint
Mi-am prins între amurgiri
înserarea zorilor care bat la ușa unor culori cu tușă de zori
sunt o nedefinită adiere de vânt
tematoare între nord și sud
fiorul primăverii tresare în indecizia
înfloririi în mugurii sau
adormire în reveria palmei tale
Zăresc poteca pe care pășești în insomnii de iarnă precară
te privesc lung și încerc să descopăr sensul verii care a încetat să trăiască
Mă redescopăr pe mine în reconstituiri de toamnă
sunt ploaie printre ramuri de copaci cu frunze ce adie din nou…
sunt tot eu
Am vrut să cunosc umbra care apare fără mine
în irișii ce-mi uită forma în conturul nopților albe
Dar,
m-am trezit cu același eu frământat
în trecere prin furcile caudine
care stăruie să îmi înțepe lumina
și slefuiesc timpul cu dalta acceptarii că sunt
fără să știu ceva despre mine
…
Deapăn în continuare firul încurcat
al unei file căzută din calendar
și mă întreb dacă firul Ariadnei a cunoscut labirintul fricii căutând lumina.
Mariana Grigore
Vezi?!
Simt ochiurile din plasa fără hotar
a navodului aruncat în apele defrișate…
copacii nopții nasc pentru zilele cu prea mult soare
rădăcini adâncite în palma unei mângâieri ce abundă în roșu
exces de tern în amintirea unui album care privește galben în foile volante
Rasare luna printre pagini albe,
cristal cu argint ce plânge în insomnii de absență și semne de exclamare
Trec printre rânduri cu fundal fără pași,
cozile de stele prinse în ușă semnelor de întrebare
și culeg din scaderea unei retorici
următoarea eclipsă din cele o mie fără noapte fecioarei cu plete lungi și inimă de iad
Mai țin un capăt de tăcere între cuvinte
apoi o arunc într-un perpetuu rai care cere îndurare memoriei uzate
Vezi?!
cred încă în lumea pe care nu o înțeleg
dar perfectul necompus îmi conjugă verbul
oamenilor flămânzi de prea multe sărbători fără alb.
—————————–
Mariana GRIGORE
4 aprilie 2019