Ioan Sabin POP: VINE CRĂCIUNUL, MAMĂ

DE AȘTEPTĂM CRĂCIUNUL…

De așteptăm Crăciunul,

doar cu decoruri fastuoase,

nu pe Isus Cristos îl vom putea găsi!

El, Izbăvitorul, e mai presus de luxul de prin case!

.

De așteptăm Crăciunul,

doar cu cadouri valoroase,

nu pe Isus Cristos îl vom putea găsi!

El, Izbăvitorul, sălășluiește în suflete pioase!

.

De așteptăm Crăciunul,

doar cu mesele îmbelșugate,

nu pe Isus Cristos îl vom putea găsi!

El, Izbăvitorul, nu se află în multele bucate!

.

De așteptăm Crăciunul,

fără compasiune și iertare,

nu pe Isus Cristos îl vom putea găsi,

El, Izbăvitorul, e pildă de iubire și-ndurare!

.

De așteptăm Crăciunul,

fără de pace și bunăvoință,

nu pe Isus Cristos îl vom putea găsi!

El, Izbăvitorul, ne cere bunătate și credință!

.

De așteptăm Crăciunul,

cu sufletul curat și pietate,

pe Isus Cristos, îl vom putea găsi!

El, Izbăvitorul, e calea și poarta spre eternitate!

.

VINE CRĂCIUNUL, MAMĂ

Zadarnic glasul meu încă te cheamă,

Zadarnice-s părerile de rău;

Te-ai strămutat pe veci la Domnul, mamă,

Să fii educatoare-n Cerul Său.

.

În cerul de azur, cu îngeri și cu sfinți,

La grădinița cu orar etern,

Pe toți copiii, plecați de la părinți,

Înveselește-i, cu instinct matern.

.

Pe tata roagă-l să le deslușească

Colindele cântate-n sărbători,

Iar tu, precum în lumea pământească,

Trimite-i la urat, până în zori.

.

La sărbătoarea asta luminată

Și tu, și tata, lipsi-veți amândoi,

Când Pruncul Sfânt se naște pentru noi,

Să nemurească omenirea toată.

.

Aici, în lumea peste care ninge,

Vom colinda cu suflet îndoit;

Un ochi ne-o râde, celălalt ne-o plânge,

Dar vrem să știți și-n cer că v-am iubit.

.

O, cât aș vrea-mpreună să mai fim,

Fie și-o zi, la vatra părintească;

Urări de slavă, din suflet să-I rostim,

Celui Născut să Ne mântuiască.

*

Vine Crăciunul, cerul se-ncunună

Cu strai de-argint, cu stele și cu nimb;

O cât aș vrea să fim iar împreună

Sub bradul de Crăciun măcar un timp.

.

Vine Crăciunul, fără tine, mamă…

Ioan Sabin Pop, Cluj, decembrie 2021

Dan TIPURIȚĂ: E ZIUA MEA!

E ZIUA MEA!

și asa ne naștem mereu și pe rand,

precum timpul din vreme,

cuvântul din cuvant,

sistola din diastola,

adesea, stand în uterul unei idei,

ne-am așteptat în tăcere sorocul.

apoi

o viata ne adunam în jurul unui ideal,

asa cum se strâng stelele la casa lunii

sa ia lumina pentru invierile zilei,

sau glas pentru ungerea cu mir

a vorbelor romantice.

altfel totul s-ar putea destrama

întocmai ca aerul necuvântător care

în tăria tăcerii s-ar sparge.

iar,

în nemasurabila ei transparenta,

tăcerea s-ar face de sticla.

Dan Tipuriță

Nicolae BĂCIUȚ: La taclale cu Dumnezeu

PARALELE INEGALE

Numai tu nu spui nimic,

numai tu spui totul,

numai tu eşti pleoapă,

numai eu sunt ochiul,

numai tu eşti iarnă,

fără de zăpezi –

eu sunt doar lucarnă

când doar ziduri vezi,

eu sunt trup de aer,

când tu eşti veşmânt,

.

eu sunt doar silabă,

când tu eşti cuvânt

.

CUM SĂ SPUI?

Cum să spui ierbii să nu mai fie

iarbă,

cum să spui pietrei să nu mai fie

piatră,

să spui florii să nu mai

înflorească,

râului să nu curgă,

fătului să nu se nască?

.

Cum să spui:

Doamne, îţi las ţie viaţa mea,

să i-o dai celui nenăscut,

să moară el în ea?

.

Cum să spui:

e dimineaţă, Doamne,

şi nu mă pot însera?

.

CÂNDVA

Cândva,

mă mai temeam de fluturi,

de fâlfâirile plăpânde,

căci printre flori

atâtea mâini flămânde

pe aripi le-ar fi pus cenuşă,

că-ţi vine de zăpezi

să-ţi scuturi

măcar un ultim anotimp

ce ţi-a rămas, de-o vreme,

ca mănuşă.

.

Cândva,

mă mai temeam de zbor,

să nu ajung prea sus,

să nu devin alcor,

să nu mai văd

cum dai în floare

în fiecare zi,

cu-o lăcrimare

ce-n ochii tăi s-ar limpezi.

.

Cândva,

mă mai temeam de mine,

când eu l-a cunoscut

pe eu,

când încă mă ţineai

între cuvinte,

să nu ne-audă Dumnezeu.

Nicolae BĂCIUȚ, poeme din vol. La taclale cu Dumnezeu,

Editura Vatra Veche, 2016

Marilena ION CRISTEA: Cum aș putea să fiu indiferent

De sărbători

De sărbători, iar cad ninsori,

s-albească drumul prea gri, uneori…

De sărbători, totul e alb,

drumul se pierde, din nou, sub un fald de puritate

și-atât de smerit, stă sub zăpadă

uitat de pacate, ca într-un mit…

De sărbători, vin alte ninsori,

cu fulgi de iubire si cu parfumul

de nemurire ascuns în scrisori…

.

Cum aș putea să fiu indiferent

Cum aș putea să fiu indiferent,

Când cerul-mi este și astăzi, prezent,

Când Dumnezeu mi-a dăruit iar, mie,

Minunea de-a-l slăvi în poezie?

.

Cum aș putea să trec peste culoare,

Când sus, pe cer, parc-aș vedea o mare

Albastră, caldă, vălurind întruna,

Iar printre valuri, se ascunde luna?

.

Când prima rază-mi intră pe fereastră,

Într-o tăcere a luminii, vastă,

Și, alungându-mi ceața din priviri,

Mă-ncătușează cu-ale ei iubiri?

.

Când printre case eu aud, plângând,

Sfioase, adierile de vânt,

Iar salcia pletoasă, nopți de-a rândul,

Se-ndoaie ritmic, atingând pământul?

.

Cum aș putea să fiu indiferent,

Când prind al dimineților moment,

Iar frumusețea mi se-așază-n palmă

Atât de caldă și atât de calmă?

Ion-Cristea Marilena, Sibiu

Nicolae NISTOR: BĂTRÂNEȚEA UITATĂ…

ZEIȚA NUDĂ

Când răscolite frunzele de tei

ne colorează viața, rătăcind pe alei,

aștepți să plece anii

când nu știai ce vrei,

aștepți iubiri nepetrecute,

trăiri ascunse și pierdute,

ce-ai fi dorit să fi și nu ai fi sperat,

ce-ai fi dorit să ai-distrat le-ai înșelat.

Călător nebun în lumea cea grăbită,

te vrei un zeu calare, iubit de-o zână nudă,

dar anii au plecat și știi acum ce vrei,

devii înțelepciunea ce-i mânie pe zei.

Ești omul ce sfidează nemurirea,

iubind ca pământeanul-croindu-și fericirea,

Ea este zeița nudă ce nu te-a părăsit,

când răscolite frunzele de tei,

trezește vise pe alei!

.

LACRIMI TÂRZII

și eu am lacrimi ca și tine

ascunse în perna nopții

și eu am vrut și am avut

călătorii ascunse

și eu am vise rătăcite

pe care le-am pierdut

năucitoarele iubiri

de nimeni neștiute

fentând destinul uneori

ca orice om cu suflet

am vârsta trupului secat

pierdut în anotimpuri

un munte greu de păcălit

îmi este existența

dar am trăit și am învins

năpasta și tristețea

și eu am lacrimi ca și tine

pe care să le vezi

sunt semnele de bucurie

pe care să le crezi

.

BĂTRÂNEȚEA UITATĂ…

nu vei putea explica nimănui

cum este bătrânețea

decât lui Dumnezeu

viața te-a uitat pe o câmpie

cu multe mori de vânt

aicea poți să nechezi

ca un cal alergând

vei deveni un nor

cu două aripi

și cine știe poate o mică bucurie

pentru un copil

care privește cerul plângând

și vrea să zboare cu tine

Nicolae Nistor

Lucian Victor BOTA: Mâine va fi altceva

mâine va fi altceva

mă tem că altceva mai bun

decât ceea ce sunt nu va fi

va fi doar o altă zi de mâine

rostită de buzele tale

sau poate rămasă

pe limbă

încă exist

fără să mă respiri

poți să treci peste ziua de mâine

neobservată

poți să treci

ca o amnezie

care șterge totul

*

a mai trecut un an

un an plin de obstacole

un an în care ne-am îndepărtat unii de alții

ca niște corăbii de țărm

fiecare cu traseul lui

în căutarea sinelui

dar unele n-au mai ieșit din furtună

vii

s-au scufundat

din cauza imunității slabe

am fost un an în care speranța

pentru unii n-a murit

e aprinsă undeva și arde ca o flacără olimpică

mai devreme s-au mai târziu

vom reuși să ne întoarcem din larg

din solitudinea noastră

Lucian Victor Bota

Dorina OMOTA: A mai trecut un an din viața mea

A mai trecut un an din viața mea

Am îmbătrânit măicuță

Și-n curând la tine vin

Anii-mi sunt într-o căruță

Care-mi lasă doar suspin

.

Și nu-nțeleg bucuria

De-a mai aduna un an

În buchetul bătrâneții

Când s-a dus clipa în van

.

Singurul motiv pe care

Să îl am, nu am putut,

N-a venit pe-a mea cărare

Și copii nu am avut

.

Nu prea am fost fericită

Dar de viață-mi pare rău

Și chiar de nu-i strălucită

Nu aș vrea să merg în hău

.

Însă timpul nu ma iartă

Clepsidra s-a cam golit

Deși sufletul mă ceartă:

– Ce-i cu tine? Te-ai tâmpit?

.

Bucură-te cât poți încă

De un zâmbet, de o floare

Și fii tare ca o stâncă

Cât ai razele de soare!

.

Autor: Dorina Omota

4.12.2021

Tatiana DABIJA: Minunea clipei

Minunea clipei

Magia cuvântului căzut în temniță

Se-nalță pe rafturile cunoașterii vechi

Și scripturile se grăbesc să rostească sentințe –

Ravagii ce vor schimba universul întreg.

Minunea clipei limpezește zarea –

Printre iluzii stăpânești orice,

Pe margini de prăpăstii arătarea

Privirea-ți poate amăgi.

Văzduhul speriat prin mreji tresare –

Te amețesc miresme-adânci,

De parcă totul e-n mișcare,

De parcă totul este sfânt.

Miracolul de-l vei putea străbate

Ajungi s-atingi minunea la-ntâmplare

Și-nțelepciunea pare-a fi eroare –

Când fericirea se destramă-n clipă.

Tatiana DABIJA

Alina NEAGOE: Zodia Crăciun

Cu fiecare iarnă ce se-aprinde

Ca o scânteie de fetiță cu chibrituri,

Nehotărâți între o lacrimă și-un zâmbet,

Îmbătrânim, chemați de începuturi.

.

Și-n timp ce un copil cu mâinile-nghețate

Ne poartă sufletele în trei versuri de colind,

O, Doamne, leru-i ler, florile-s dalbe,

Ne-am luat cu viața și-am uitat de noi, trăind!

.

Iertare, visuri, stele noi, beteală,

Atâta strălucire strânsă din Ajun!

Deci, binecuvântată fie pronia divină

Fiindcă renaștem toți în zodia Crăciun!

.

Tu știi prea bine, Doamne, carte-Ți sunt, deschisă,

Că-n fiecare an, împodobind alt brad,

În loc de globuri scumpe, masă-ntinsă,

Bunicii îi visez, covrigii din Ajun strânși în șirag.

.

Copilăria, ca o floare ne-ntinată,

În palme să-mi tresară, de Crăciun,

Căci vârful bradului atât așteaptă:

Lumină adevărată să-i adun.

Alina  Neagoe (ANNE)

Alexandra MIHALACHE: Jertfă

Jertfă

Nu-s lacrimi îndeajuns să ţi se-nchine,
Nici doină mai frumoasă şi mai tristă,
Iubirea de la Cer ţi se cuvine
Şi toate celelalte ce există.

Ai fost o mamă bună şi bogată
Şi te-ai jertfit, s-o ducă fiii bine,
Dar astăzi ţi-e mai greu ca niciodată
Şi doctorii întârzie la tine.

De fapt în noi e boala cea cumplită.
Noi ne-am lipsit de cinste şi onoare
Şi te-am lăsat în zdrenţe, umilită,
Şi n-am aprins măcar o lumânare.

Privirea ta mai caută lumina,
Dar noapte e în noi şi peste toate,
Păcatele s-au cununat cu vina,
Noi înşine am devenit păcate.

Tu stai în frig, în lacrimi şi durere,
Iar fiii tăi petrec şi se răsfaţă,
Când cerul îi priveşte în tăcere
S-a-mbolnăvit şi dreptul sfânt la Viaţă.

Nu-s lacrimi îndeajuns să ţi se-nchine,
Nici doină mai profundă şi mai vie,
Iubirea de la Cer ţi se cuvine
Icoana mea de doruri, Românie!

Alexandra Mihalache