MAI    MULT    ÎN    NENOROC

 

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc

Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,

Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc

Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

 

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată

De  daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,

Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată

De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

 

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă

Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,

Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă

Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

 

Am frământat istorii, să ţinem bine minte

Că suntem străvechime din daci nemuritori,

Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte

Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

*

În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria

Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,

Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia

Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.

 

 

ZEII    LUMII   NOI

 

Noi eram aici când lumea era vis de început,

Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,

Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,

S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.

 

***

Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,

Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,

Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare

Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.

 

În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,

Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,

Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte

Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.

 

Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute

Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,

Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,

Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.

 

Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,

Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,

Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi

Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.

 

Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,

Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,

Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată

Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.

 

****

Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,

Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,

Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,

Până cănd  aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.

 

 

ŢARA   DE    SUB    ŢARĂ

 

Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,

Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,

Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi

De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.

 

Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,

’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,

Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,

Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.

 

Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,

Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,

Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,

Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.

 

Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine

Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,

Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători

Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.

.

Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,

Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,

Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,

În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.

 

Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,

Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,

Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,

Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.

 

 

ODĂ    PLUGULUI

 

Din străvechimea noastră, din cela început

Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,

Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,

Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.

 

De veacuri truditorul cu mâna pe corman

În brazde lungi întors-a hotarul an de an,

Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă

Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.

 

Din timpuri învechite spre cele viitoare

Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,

Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,

Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.

 

***

Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate

Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,

De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,

Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.

 

 

COMORI    DIN   PODUL    CASEI

 

Mă  urc în podul casei, ca hoţul pe furiş

Să căt copilăria sub streaşină lăsată,

Aici am pus-odată în tainic ascunziş,

S-o am în vreme lungă, minune preacurată.

 

Sub pânză de paianjen, de vremi în colţuri roasă,

Îmi doarme în uitare  o lume ce-i apusă,

Clipită veşnicită din viaţa cea întoarsă,

Pruncie dezmierdată, în puf de vise pusă

*

Întorc cheiţa-n broască şi lada fermecată

Îmi dă napoi comoara ce-n drept mi se cuvine,

Să-mi bucure simţirea, s-o facă-nfiorată

Că am găsit acolo,  fărâma mea din mine.

 

Mărgeaua colorată, briceagul ruginit,

Bănuţii puşi de-oparte, câştig la colindat,

Medalia lui moşu, căluţul meu iubit,

Sunt lăcrimate clipe, rămase-n neuitat.

 

Atinge-le-oi cu mâna, cum mângâi o icoană

Şi m-oi ruga la Domnul întoarcă-mi timp trecut,

Să-mi ia din astă viaţă, la schimb, cât vrea ca vamă,

Dar lasă-mi doar o ziuă, acolo să mă mut.

 

Să merg desculţ prin ploaie, să caut cuib de ciori,

Să lenevesc în soare pe margini de Târnavă,

Să-mi umplu pălăria cu fragi dulcii şi moi,

Să fur culoarea toamnei din codrii de aramă.

 

La stâna cea bătrână să căt ciuperci prin iarbă,

Cireşe la vecina să-i fur, măcar de-un sân,

Să sperii pui de grauri, prin colilii şi nalbă,

Îar noaptea bolta-ntreagă s-o număr stând în fân.

 

***

Dar taote-mi sunt făcute să-mi stea în legea firii,

Iar ce-i trecut odată ‚’napoi  nicicând nu vine,

Degeaba-ncerc acuma la porţile măriri,

Trecut,  trecut rămâne, cu tot ce-i rău şi bine.

 

 

ICOANA   MAICII   CARE   PLÂNGE

 

Pe chipul Născătoarei se cerne-n tremurat

O boabă de lumină din candela de taină,

Punându-i stropi de umbe pe mâneca la haină,

Iar pe obrazu-n plânset, culori de înserat,

 

Durerea celui suflet în toate să se vadă,

S-o simtă privitorul, ş-apoi să se-nfioare,

Cea inimă e una cu jalea care doare

Şi întristează Maica, sub crucea care rabdă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Praf de stele (poeme)” →