Simon JACK: Amprente lirice

Amprente

Blocați în imobiliare ne luăm nume
de piatră,
dac-ar visa azbestul
și toropeala ar fi om,
mai nou se vând aripi de bocanci
ce nu strivesc țărâna,
nu lasă dâre-n aer si n-au recensământ
doar șireturi
de spânzurat cuvânt,

nemișcat, trotuarul baloanelor
cu heliu păzește zborul dronelor
din ceruri picurate
pe rujul obscen al ielelor de cartier,
apăs cu degetul arătător
pe trăgaciul buzelor tale,

dar tu ești blocată
in rânjetul unui ascensor
condamnat la moarte.

Patrician

Deunăzi m-am scuzat sânului tău
că nu-i pot da izbândă
să frângă-n palma mea tot rodul
copacului din eden
Continue reading „Simon JACK: Amprente lirice” →

Gabriela RAUCĂ: Serenada Lunii

Serenada Lunii

Am întrebat aseară Luna

De ce-i atrasă de Pământ,

În juru-i, rătăcind într-una

Cu trup, dar și cu simțământ.

Mi-a spus, cu vocea ei șoptită,

Dintr-un crepuscul diafan,

Că e, mereu, îndrăgostită

De-un chip frumos, de pământean.

Îl urmarea, dorind să-i fie

Aproape-n tinerețea sa,

Când el, trăind în poezie,

În versuri calde o cânta.

Se regăsea în serenade,

Pe malul mării, azurii,

Deasupra-i revărsa arcade

În raze calde, sidefii.

Îi urmărea, din ochi, privirea

Când spre Înalt și-o îndrepta,

Simțind, tot mai adânc, iubirea

Pătrunsă în ființa sa.

Îi oferea clarul, în noapte,

Văzându-se regina lui

Și-i savura noian de șoapte,

Pan’ la ivirea Soarelui.

Dar într-o noapte-ntunecată,

Când printre ramuri a pătruns,

L-a regasit, lângă o fată

La poala codrului, ascuns.

Ea l-a dorit în nemurire

Și s-a crezut regina sa

Însă, mereu, a lui iubire

Era sortită alteia.

Și-atunci, plutind fără de viață,

Peste al Cerului abis

Și-a îndreptat priviri de gheață

Spre încetarea unui vis.

Ar vrea, dar nu se poate-ascunde,

Valsând, mereu, în amintiri

Și a plecat, încet, pe unde,

Urmându-și tristele sortiri.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Corina GEORGESCU: Poesis

***

încerc să schimb locul durerii

o pun în călcâi după urechi

ciorchine de cireșe amare

să nu mor de sete de dor

îmi adap lacrimile din izvorul cu apă vie

mă prefac că nu-mi pute nimic

dar și azi de spaimă sau…pur și simplu

mi-am vomitat (și) sufletul

când au ieșit din mine

valuri colorate de dor

se făcuse lună plină

și eu încă strângeam în brațe

fotografia cutiei mincinoase cu bomboane

ți-e silă sau ce?! mi-am zis

umărul drept are o linie roșie

care nu se mai vindecă

de la sufletul cărat cu saci de rafie, ros de gelozie și măcinat de mori de piatră seacă

înăuntru durerea e și mai grea

(ce bine!) că nu se vede

se joacă de-a-v-ați-ascunselea

cu luminile făcute praf

(să nu uit, să-mi amintesc, să-mi încălzesc liniștea

când mă mai intersectez cu ea pe aleea amintirilor)

de teamă să nu alunec

mi-am tras ciorapii curcubeu peste tălpile roase de spini

mi se netezesc gândurile de parcă

o palmă rece întinde cutele de carne blestemată

mai bine tac

șșt…șșt…

nu-mi pot cere cuvintele înapoi

afurisitele ies disprețuitoare

ca limbi de foc și stele-iele

e trei iunie

orașul din mine e mort

nu mai sărbătorește visele

***

frica se prelinge ca un plâns convulsiv

pe gâtul lung al sticlei de coniac

zbor se face din aripile strâmbe de fum

cu picioarele și capul în jos amețesc

delir de nori și cer invers

pământul fuge de sub cap

îmbată-te femeie și mai taci!

nu mai da din gură

nu vezi că scoți pe gura aia spurcată numai draci

ți s-a înnămolit sufletul de atâta ură

leapădă-ți cuvântul (ne)curat în nopți de uitare

lasă-te sedusă de privirile

care-ți netezesc carnea de mătase

culeasă dintre falduri grele de durere caldă

cu ochiul rece al minții depravate

mă analizezi

goală mă întorci pe toate părțile și mă cântărești din priviri

pe ici pe colo pielea se adună a durere mută

fericirea a fugit la mare

m-ai vândut pe un muc de lumânare

sau doar mi-ai luat sufletul în chirie?

ieftin…prea ieftin…

***

numele tău se rostogolește cald, rugător

pe note curtenitoare

Continue reading „Corina GEORGESCU: Poesis” →

Anatol COVALI: M-am liniştit

M-am liniştit

M-am liniştit. S-au dus orice frământuri.
Nu mai mă tem şi zâmbitor aştept
să nu se schimbe brizele în vânturi
şi-ultimul drum să fie cât mai drept.

I-am spus tristeţii bun rămas şi iată
că a venit speranţa-n locul ei
şi simt că viaţa-mi are dintr-odată
în ea mai multă forţă şi temei.

Nu mă-amăgesc. Sunt ferm convins că-n mine
s-a întâmplat ceva miraculos,
care a transformat răul în bine
şi m-a făcut să fiu mai curajos.

Am înţeles că mintea mea e-nstare
să îmi renască trupul obosit,
că doar credinţa e biruitoare
când miezul ei este desăvârşit.

Veţi fi uimiţi de ceeace urmează
să se întâmple cu destinul meu
pe care sunt convins că-l protejează
subconştientul meu şi Dumnezeu !

————————————–

Anatol COVALI

București

13 iunie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Între noi amândoi…

Între noi amândoi…

Între noi pereții minții sunt lipsiți de așteptări,

… cu oglinzile chiar sparte în cioburi de amânări.

… în apusul, răsăritul nopților noastre târzii,

văd cum disperarea-și face numeroase strategii.

Între noi lacrima seacă (de pe-obraz) îți stă să cadă,

… în oceanul de neliniști … unde și-a făcut o radă.

amintirile uitate îți pot fi … resentimemte,

iar în viața ta ratată, aroganțe permanente.

… piatra noastră de-ncercare este chiar sărutul tău,

(împărțit cu nimeni altul … decât bunul Dumnezeu!).

… care văd că pregătește pentru noi … eternitate,

fiindcă la scrutinul morții, am avut … imunitate.

Între noi pot fi de-asemeni ani cărunți de așteptare,

… pregătiți pe îndelete … poate pentru fiecare.

nu îi știm dezmodământul, fiindcă nu e afișat,

și n-am vrea, în consecință, ca să cadem în păcat.

Între mine și-ntre tine depărtarea se mărește,

… începutul neființei simt că ne tot putrezește.

sentimentele caline ce le-aveam la începuturi,

sunt cuvinte, vorbe goale … începutul unor nuduri.

– Între noi e azi (și-atât) chiar dacă rămânem treji!,

(nu mai poți cu ochii minții nici măcar să ne visezi)

… va rămâne între noi … ne-ntrecutul ieri de mâine,

veșnicia unui vis … și amprentele străine.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

13 iunie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Vino

VINO

Vino mai aproape…
Pajişti stelare-ntre noi…
Noapte de vară
Împărăţind, ancestrală.

Vino mai aproape…
Câmpuri cu maci şi-amintiri
Mângâie clipa…
Timpu-şi răsfrânge aripa.

Vino mai aproape…
Păduri de verde-aburind
Spre dimineaţă
Sărut de rouă-mi răsfaţă.

Vino mai aproape…
Stau licuricii covor…
A mea lumină
Să fii mereu, fără tihnă.

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Mircea Dorin ISTRATE: A fost atunci, odată…

A FOST ATUNCI, ODATĂ…

Mai ții minte? Veri cu soare, bucurii de nedescris,

Și iubiri nevinovate cu parfum de paradis,

Izvorâte din dorințe și simțirea noastră toată

De-a lua dulceața lumii, pe o gură sărutată.

N-aibă lume treaba noastră, dar nici noi pe-a dumneaei,

Lasă-ne în plata noastră că doar suntem tinerei

Și iubirea ne va spune ce și cum e de făcut,

Că mai toate ce-s pe lume au odată început.

Când gândesc la ceea vreme ce nu poate fi uitată,

Nici măcar o scurtă clipă n-aș schimba pe lumea toată,

Că atunci a fost dorință din a inimii pornire,

Preacurat-adevărată, rai visat, dumnezeire.

Dă-ne Doamne, doar o clipă din vecia-ți nesfârșită

Și ne lasă înc-odată în cea vreme poleită,

Cu ce-ai pus atunci în raiul dulcei noastre tinereți

Și cu-o boabă de iubire, ne-ai făcut să fim ca beți.

N-am știut că ea se gată și nu ține o vecie,

N-am știut că el, izvoul, dădător de apă vie

Întina-s-o mai pe urmă cu minciuni și cu păcate,

Cu atâtea dulci cuvinte ce n-or fi adevărate.

Nu ne-ai spus, Mărite Doamne, că-n scurtimea tinereți

Tu vei pune tot frumosul, toată miere-dulce-a vieții,

Simțul viu, dorinți nestinse, bucurie iertătoare,

Toate vii și-adevărate, pătimite-n lăcrimare.

Azi, aducerea aminte ne mai pune-ntr-un suspin

Gustu raiului de-atuncea, în pocal cu-amarul vin,

Ca să știm c-a fost odată într-un bob de veșnicie

Frumusețea unei vârste, ce nicicând n-o să mai fie.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

13 iunie 2019

Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Ne-am întrebat?

”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”

(La Fontaine, Despre oameni și valoare)

Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră

Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi grăunțele de aur al adevărului

Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere

Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară

Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării

Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina

Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească

Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea

Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit

Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală

Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?

Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor

Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele

Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute

Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe

Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate

Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile

De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem

De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru

Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început

Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început

Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite

Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput

Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire

Dor

Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul

Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima

Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos

Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate

Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule

Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor

Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo

Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta

Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura

Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?

Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde

Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit

Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om

Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna

Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața

Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare

Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme

Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat

Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit

Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă

Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!

Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții

Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde

Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat

Continue reading „Liana NICOLAE: Uimiri lirice” →

Florin-Cezar CĂLIN: Tabla de șah…

Tabla de șah…

O tablă de șah, mi-ai fost viața mereu,

(pioni, turnuri, regi, regine, nebuni!).

… grămadă din ele nici chiar Dumnezeu,

Nu va prevedea ce-au ca opțiuni.

O mutare greșită și jocu-i gătat!

… precum se întâmplă când viața dă-n greu.

Finalul de joc totdeauna e … mat,

Iar dânsa devine (pe loc) un muzeu.

Nebuni, cai de alb atacă regina,

Cu scopul vădit de-al înfrânge pe rege.

(neștiind că a fost, cândva … balerina),

Acestui satrap! Dictator (el) prin lege.

Rocadele-s dese … și fără vreo noimă,

Că-s mari sau că-s mici (nimic nu contează).

… așa e și-n viață, când totu-i o normă,

Ce lesne (pe dânsa) chiar mi-o afectează.

O trece-n ridicol sau în delăsare,

(precum piese mute dintr-un domino).

Finalul e totuși a dânsei salvare,

De parcă i-ar fi tras la indigo.

E periculos, că poate ucide!,

Speranțele puse … pe tabla de șah.

Pioni strămutați în locuri perfide,

… iar viața devine … doar un almanah.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

12 iunie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: Eu unde curg?

EU UNDE CURG ?

Pe lacul ispitit de dalbe neguri,
Curg enigmatice zări în metru antic
Ce împletesc icoane din eresuri
Și-n lacrimă arde hadesul semantic.

Pe lacul mic în care se scaldă zorii,
Ce cu un surâs fac luna să suspine
Într-un ultim lied pe strunele viorii
O rugă cerului vrea să mai închine.

Nici o pală de vânt, nici o adiere,
Nici soarele nu mai îmi curge-n psalmi
Nu-mi mai tămâie visul care piere
În bardoul de dincolo de vămi.

Eu curg în lac, și lacul curge în mine,
Îmi inundă trupul, neființa și abisul
Las harpa codrilor liturgic să se-nchine
În altare de foc să-mi curățească visul.

Voi curge încet și lin în mine,
Împreună cu lacul dintre neguri
Pe coli albe și în călimări pline
Să respire văzduhul doar în versuri.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

12 iunie 2019