CAPITOLO XX
(Amore e ‘l cor gentil sono una cosa)

 

Amore e ’l cor gentil sono una cosa,
sì come il saggio in suo dittare pone,
e così esser l’un sanza l’altro osa
com’alma razional sanza ragione.

Falli natura quand’è amorosa,
Amor per sire e ’l cor per sua magione,
dentro la qual dormendo si riposa
tal volta poca e tal lunga stagione.

Bieltate appare in saggia donna pui,
che piace a gli occhi sì, che dentro al core
nasce un disio de la cosa piacente;

e tanto dura talora in costui,
che fa svegliar lo spirito d’Amore.
E simil face in donna omo valente.

 

CAPITOLUL 20

 

Amor și sufletul gingaș sunt tot atâta,

cum înțeleptul nostru ne-o și spune,

căci unul fără altul nu au nume,

cum nu e cap, când nu-i înțelepciune.

 

Așa natura, care e înrobitoare,

își ia iubirea de stăpân, inima casă

și-n sânul său cu dragoste adastă

de nu un ceas, atunci amiezi cu soare.

 

Frumosul, dat oricui, în felul lui,

îi place-atât de mult privirii, că în suflet,

se-aprinde un eres ce n-are stare:

 

care durează, de în ochi îl pui,

cât ține doar jăraticul ce-n cuget

ți-l poate aprinde o iubire mare.

 

 

CAPITOLO XXI

(Ne li occhi porta la mia donna Amore)

 

Ne li occhi porta la mia donna Amore,
per che si fa gentil ciò ch’ella mira;
ov’ella passa, ogn’om ver lei si gira,
e cui saluta fa tremar lo core,

sì che, bassando il viso, tutto smore,
e d’ogni suo difetto allor sospira:
fugge dinanzi a lei superbia ed ira.
Aiutatemi, donne, farle onore.

Ogne dolcezza, ogne pensero umile
nasce nel core a chi parlar la sente,
ond’è laudato chi prima la vide.

Quel ch’ella par quando un poco sorride,
non si pò dicer né tenere a mente,
sì è novo miracolo e gentile.

 

CAPITOLUL 21

 

Stăpâna mea are în ochi iubirea

și tot ce vede ea înnobilează;

pe unde trece toți se-ntorc s-o vază

și de-o saluți îți tulbură simțirea,

 

toți ochii-și pleacă, intuind prihana,

pentru că-n ea își văd neîmplinirea:

se-ascunde îngâmfarea, neiubirea,

de chiar femeile îi pot cânta osana.

 

Așa-i cuvântul ei, care ascunde
un farmec dulce, plin de umilință,
și-i fericit cine i-a prins privirea.

 

Iar de e să-i admire și zâmbirea
nu este grai în lume, nici știință,
care noblețea i-ar putea pătrunde.

 

 

CAPITOLO XXIV

(Io mi sentí’ svegliar dentro a lo core)

 [Sonetto XIV]

 

Io mi sentí’ svegliar dentro a lo core

un spirito amoroso che dormía:

e poi vidi venir da lungi Amore

allegro sí, che appena il conoscía,

 

dicendo: «Or pensa pur di farmi onore»;

e ’n ciascuna parola sua ridía.

E, poco stando meco il mio segnore,

guardando in quella parte, onde venía,

 

io vidi monna Vanna e monna Bice

venire invêr lo loco là ov’ io era,

l’ una appresso de l’ altra maraviglia:

 

e sí come la mente mi ridice,

Amor mi disse: «Quell’ è Primavera,

e quell’ ha nome Amor, sí mi somiglia».

 

CAPITOLUL 24

 

În clipa-n care am simțit în cuget

trezindu-se iubirea dormitoare

îl și zării pe Amor, trup și suflet,

sosind cu chef, cât era el de mare,

 

care țipă: «Îți cer să-mi dai onoare»;

dar fiecare cuvințel părea să râdă.

Și-ar fi bârfit precum o servitoare,

de nu se arătau, pe-o vale blândă,

 

madonna Vanna și madonna Bice,

ce n-aveau cum să știe întâmplarea,

minunății ieșite-n lume s-o domine,

 

și-așa cum amintirea încă-mi zice,

Amor decise: «Se-întoarse Primăvara

și-Amor cu ea, că seamănă cu mine».

 

 

CAPITOLO XXVI

(Tanto gentile e tanto onesta pare)

Tanto gentile e tanto onesta pare
la donna mia quand’ella altrui saluta,
ch’ogne lingua devèn tremando muta,
e li occhi no l’ardiscon di guardare.

 

Ella si va, sentendosi laudare,
benignamente d’umiltà vestuta;
e par che sia una cosa venuta
da cielo in terra a miracol mostrare.

 

Mostrasi sì piacente a chi la mira,
che dà per li occhi una dolcezza al core
che ‘ntender no la può chi no la prova:

 

e par che de la sua labbia si mova
un spirito soave pien d’amore,
che va dicendo a l’anima: Sospira.

Continue reading „Dante ALIGHIERI – Vita Nova (2) – Sonete traduse în limba română de Ion Istrate” →

RIME, LII

(Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io)

 

Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io
fossimo presi per incantamento
e messi in un vasel, ch’ad ogni vento
per mare andasse al voler vostro e mio;

 

sì che fortuna od altro tempo rio
non ci potesse dare impedimento,
anzi, vivendo sempre in un talento,
di stare insieme crescesse ’l disio.

 

E monna Vanna e monna Lagia poi
con quella ch’è sul numer de le trenta
con noi ponesse il buono incantatore:

 

e quivi ragionar sempre d’amore,
e ciascuna di lor fosse contenta,
sì come i’ credo che saremmo noi.

 

RIME 52

 

Guido, ce-ar fi, cu Lado împreună,
de-am fi răpiți așa, printr-un descânt,
și-am fi lăsați pe un barcaz, în vânt,
să rătăcim pe marea cea nebună;

 

desigur că nici ploaia, nici curenții
nu ne-ar putea împiedica să fim
tot mai legați, uniți de-acel destin
ce l-au decis talentele juneții.

 

Așa că doamna Vanna, ori Lagia, apoi,
sau cea de care zic că-i a treizecea,
de-o vrea și vrăjitorul să ni le dea-napoi:

 

aicea, pe bărcuță, despre-al iubirii soi
pălăvrăgind ferice și-ar râde tinerețea
și-alăturea de ele poate-am zâmbi și noi.

 

 

CAPITOLO XXXIX

(Lasso! per forza di molti sospiri)

 

Lasso! per forza di molti sospiri
che nascon de’ penser che son nel core,
li occhi son vinti, e non hanno valore
di riguardar persona che li miri.

E fatti son che paion due disiri
di lagrimare e di mostrar dolore,
e spesse volte piangon sì ch’Amore
li ‘ncerchia di corona di martìri.

Questi penseri, e li sospir ch’eo gitto,
diventan ne lo cor sì angosciosi,
ch’Amor vi tramortisce, sì glien dole;

però ch’elli hanno in lor, li dolorosi,
quel dolce nome di madonna scritto,
e de la morte sua molte parole.

 

CAPITOLUL  39

 

Amar și vai! fântâna de suspine

cată răspuns la ce-i ascuns în inimi,

când ochii și-au învins rostul privirii

și nu-l mai pot zări pe cel ce vine.

 

Ei, cei creați și destinați iubirii

când plâng, ca să-și arate fericirea,

sau prăznuiesc, cu Amor, pustiirea

încoronați cu spini, precum martirii.

 

Cuvintele ce dorul-l duc în lume

se dovedesc mereu ciudate, dureroase,

astfel că Amor, ce le știe, stă și tace:

 

dar dacă printre cele mai duioase,

cel al iubirii duse-i pregătit să sune,

va fi și-un nod pe firul tors de Parce.

 

 

CAPITOLO XL

(Deh! peregrini che pensosi andate)

 

Deh! peregrini che pensosi andate,
forse di cosa che non v’è presente,
venite voi da sì lontana gente,
com’a la vista voi ne dimostrate,

che non piangete quando voi passate
per lo suo mezzo la città dolente,
come quelle persone che neente
par che ‘ntendesser la sua gravitate.

Se voi restaste per volerlo audire,
certo lo cor de’ sospiri mi dice
che lagrimando n’uscireste pui.

Ell’ha perduta la sua beatrice;

e le parole ch’om di lei pò dire
hanno vertù di far piangere altrui.

 

CAPITOLUL  40

                                 

O! peregrini, ce gânditori purcedeți,

născuți adânc, în lumea de departe,

de ați ajuns aici, prin țări ciudate,

învederând o soartă-n care credeți,

 

voi, ce indiferenți puteți să treceți

prin vii cetăți, cuprinse de durere,

într-un convoi de suflete austere,

care ignoră tot, când tot pricepeți.

 

Azi, chiar și voi veți desluși, vecine,

suspinele pe care ziua le strunește,

și-n văz veți găzdui un lac de patimi.

 

Căci am pierdut pe cea ce te sfințește,

Florența mea, iar vorbele-s puține;

și-întreg e numai plânsul, ros de lacrimi.

 

 

CAPITOLO XXI

(Ne li occhi porta la mia donna Amore)

Continue reading „Dante ALIGHIERI – Vita Nova (1) – Sonete traduse în limba română de Ion Istrate” →