CAPITOLO XX
(Amore e ‘l cor gentil sono una cosa)
Amore e ’l cor gentil sono una cosa,
sì come il saggio in suo dittare pone,
e così esser l’un sanza l’altro osa
com’alma razional sanza ragione.
Falli natura quand’è amorosa,
Amor per sire e ’l cor per sua magione,
dentro la qual dormendo si riposa
tal volta poca e tal lunga stagione.
Bieltate appare in saggia donna pui,
che piace a gli occhi sì, che dentro al core
nasce un disio de la cosa piacente;
e tanto dura talora in costui,
che fa svegliar lo spirito d’Amore.
E simil face in donna omo valente.
CAPITOLUL 20
Amor și sufletul gingaș sunt tot atâta,
cum înțeleptul nostru ne-o și spune,
căci unul fără altul nu au nume,
cum nu e cap, când nu-i înțelepciune.
Așa natura, care e înrobitoare,
își ia iubirea de stăpân, inima casă
și-n sânul său cu dragoste adastă
de nu un ceas, atunci amiezi cu soare.
Frumosul, dat oricui, în felul lui,
îi place-atât de mult privirii, că în suflet,
se-aprinde un eres ce n-are stare:
care durează, de în ochi îl pui,
cât ține doar jăraticul ce-n cuget
ți-l poate aprinde o iubire mare.
CAPITOLO XXI
(Ne li occhi porta la mia donna Amore)
Ne li occhi porta la mia donna Amore,
per che si fa gentil ciò ch’ella mira;
ov’ella passa, ogn’om ver lei si gira,
e cui saluta fa tremar lo core,
sì che, bassando il viso, tutto smore,
e d’ogni suo difetto allor sospira:
fugge dinanzi a lei superbia ed ira.
Aiutatemi, donne, farle onore.
Ogne dolcezza, ogne pensero umile
nasce nel core a chi parlar la sente,
ond’è laudato chi prima la vide.
Quel ch’ella par quando un poco sorride,
non si pò dicer né tenere a mente,
sì è novo miracolo e gentile.
CAPITOLUL 21
Stăpâna mea are în ochi iubirea
și tot ce vede ea înnobilează;
pe unde trece toți se-ntorc s-o vază
și de-o saluți îți tulbură simțirea,
toți ochii-și pleacă, intuind prihana,
pentru că-n ea își văd neîmplinirea:
se-ascunde îngâmfarea, neiubirea,
de chiar femeile îi pot cânta osana.
Așa-i cuvântul ei, care ascunde
un farmec dulce, plin de umilință,
și-i fericit cine i-a prins privirea.
Iar de e să-i admire și zâmbirea
nu este grai în lume, nici știință,
care noblețea i-ar putea pătrunde.
CAPITOLO XXIV
(Io mi sentí’ svegliar dentro a lo core)
[Sonetto XIV]
Io mi sentí’ svegliar dentro a lo core
un spirito amoroso che dormía:
e poi vidi venir da lungi Amore
allegro sí, che appena il conoscía,
dicendo: «Or pensa pur di farmi onore»;
e ’n ciascuna parola sua ridía.
E, poco stando meco il mio segnore,
guardando in quella parte, onde venía,
io vidi monna Vanna e monna Bice
venire invêr lo loco là ov’ io era,
l’ una appresso de l’ altra maraviglia:
e sí come la mente mi ridice,
Amor mi disse: «Quell’ è Primavera,
e quell’ ha nome Amor, sí mi somiglia».
CAPITOLUL 24
În clipa-n care am simțit în cuget
trezindu-se iubirea dormitoare
îl și zării pe Amor, trup și suflet,
sosind cu chef, cât era el de mare,
care țipă: «Îți cer să-mi dai onoare»;
dar fiecare cuvințel părea să râdă.
Și-ar fi bârfit precum o servitoare,
de nu se arătau, pe-o vale blândă,
madonna Vanna și madonna Bice,
ce n-aveau cum să știe întâmplarea,
minunății ieșite-n lume s-o domine,
și-așa cum amintirea încă-mi zice,
Amor decise: «Se-întoarse Primăvara
și-Amor cu ea, că seamănă cu mine».
CAPITOLO XXVI
(Tanto gentile e tanto onesta pare)
Tanto gentile e tanto onesta pare
la donna mia quand’ella altrui saluta,
ch’ogne lingua devèn tremando muta,
e li occhi no l’ardiscon di guardare.
Ella si va, sentendosi laudare,
benignamente d’umiltà vestuta;
e par che sia una cosa venuta
da cielo in terra a miracol mostrare.
Mostrasi sì piacente a chi la mira,
che dà per li occhi una dolcezza al core
che ‘ntender no la può chi no la prova:
e par che de la sua labbia si mova
un spirito soave pien d’amore,
che va dicendo a l’anima: Sospira.
CAPITOLUL 26
Atât de nobilă când o aștept să treacă
pare stăpâna mea, ce vă salută,
că limba, tremurând, rămâne mută
iar ochii, la vederea ei, se pleacă.
Ea vine dar, simţindu-se-admirată,
în straie atât de demne și modeste,
că pare că din cer aici sosește
de noi minuni spre-a fi înconjurată.
Se-arată atât de blândă, fără pată,
că ochii minții-n suflete deșteaptă
o bucurie fără chip, nemaitrăită,
Cu care gura-i dulce e-adumbrită
ca de un duh de dragoste-nțeleaptă,
care îi spune înseși inimii – „să bată!”
CAPITOLO XXXII
(Venite a intender li sospiri miei)
Venite a ’ntender li sospiri miei,
oi cor gentili, ché pietà ’l disía:
li quai disconsolati vanno via,
e s’ e’ non fosser, di dolor morrei;
però che gli occhi mi sarebber rei
molte fïate più ch’ io non vorría,
lasso di pianger sí la donna mia,
che sfogasser lo cor, piangendo lei.
Voi udirete lor chiamar sovente
la mia donna gentil, che si n’ è gita
al secol degno de la sua vertute;
e dispregiar talora questa vita,
in persona de l’anima dolente,
abbandonata de la sua salute.
CAPITOLUL 32
Veniți aproape, lângă gândul meu,
voi inimi, dacă mila vă îneacă:
neconsolat e dorul ce mă-ncearcă
și doar plângând pot rezista la greu;
iar ochii, ce mi s-a părut că-s răi,
când s-au silit durerea să-mi aline,
m-au chinuit, e drept, dorind cu bine
să pot salva, în amintire, chipul ei.
Și-așa vor auzi și alții cât de des
am numele-i pe buze, că-i plecată
în alt răstimp, mai bun și cu temei;
adesea cu dispreț de lumea toată,
că am ajuns și-n ceasul ce-a ales
să mă usuc pieziş și sterp, de dorul ei.
CAPITOLO XXXIV
(Era venuta ne la mente mia)
Era venuta ne la mente mia
la gentil donna che per suo valore
fu posta da l’altissimo signore
nel ciel de l’umiltate, ov’è Maria.
Amor, che ne la mente la sentia,
s’era svegliato nel destrutto core,
e diceva a’ sospiri: „Andate fore”;
per che ciascun dolente si partia.
Piangendo uscivan for de lo mio petto
con una voce che sovente mena
le lagrime dogliose a li occhi tristi.
Ma quei che n’uscian for con maggior pena,
venian dicendo: „Oi nobile intelletto,
oggi fa l’anno che nel ciel salisti”.
CAPITOLUL 34
Mi s-a întors în inimă solia
spre sufletul gingaș, pe care somnul
l-a ridicat de lângă noi, la domnul,
unde stăpână blândă e Maria.
Iubirea, care i-a jelit plecarea,
s-a retrezit în inima mea rece;
dar a cerut durerilor să plece
la toate cunoscându-le purtarea.
Cu plânsete și jale m-ascultară,
dar și cu vaiete, așa cum fac mereu,
când dorul pe pământ e fără țel.
Iar cele ce plecară mai cu greu
se tânguiau: „Câtă Noblețe rară
a luat-o clipa ce-a suit-o-n cer”.
CAPITOLO XXXVIII
(Gentil pensero, che parla di vui)
Gentil pensero, che parla di vui,
sen vene a dimorar meco sovente,
e ragiona d’ amor sí dolcemente,
che face consentir lo core in lui.
L’anima dice al cor: «Chi è costui,
che vene a consolar la nostra mente;
ed è la sua vertù tanto possente,
ch’ altro penser no lascia star con nui?»
E’ le risponde: «Oi anima pensosa,
questi è uno spiritel novo d’amore,
che reca innanzi me li suoi desiri:
e la sua vita, e tutto ’l suo valore,
mosse de li occhi di quella pietosa,
che si turbava de’ nostri martíri».
CAPITOLUL 38
Gândul gingaș, ce vine de la voi,
așa de des în casă îmi poposește
și-atât de dulce de iubire glăsuiește
că inima îmi bate iarăși mai vioi.
Când sufletul întreabă: «Cine e acel
ce poate să mângâie așa fierbinte,
de parcă nimeni ieri ori mai-nainte
nu a știut a ne vrăji așa ca el? »
Tot inima-i răspunde: «Aer gânditor,
e-un spiriduș abia ivit, fiu al iubirii,
cel ce-ți arată apriat care ți-e firea:
prin viața sa ori prin arcanele trăirii,
ce s-au clădit din faguri fără zbor
și-au stins, în ochii plânși, nefericirea.»
––––––––
Traducere:
Ion ISTRATE
Cluj-Napoca
Noiembrie 2020