RIME, LII
(Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io)
Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io
fossimo presi per incantamento
e messi in un vasel, ch’ad ogni vento
per mare andasse al voler vostro e mio;
sì che fortuna od altro tempo rio
non ci potesse dare impedimento,
anzi, vivendo sempre in un talento,
di stare insieme crescesse ’l disio.
E monna Vanna e monna Lagia poi
con quella ch’è sul numer de le trenta
con noi ponesse il buono incantatore:
e quivi ragionar sempre d’amore,
e ciascuna di lor fosse contenta,
sì come i’ credo che saremmo noi.
RIME 52
Guido, ce-ar fi, cu Lado împreună,
de-am fi răpiți așa, printr-un descânt,
și-am fi lăsați pe un barcaz, în vânt,
să rătăcim pe marea cea nebună;
desigur că nici ploaia, nici curenții
nu ne-ar putea împiedica să fim
tot mai legați, uniți de-acel destin
ce l-au decis talentele juneții.
Așa că doamna Vanna, ori Lagia, apoi,
sau cea de care zic că-i a treizecea,
de-o vrea și vrăjitorul să ni le dea-napoi:
aicea, pe bărcuță, despre-al iubirii soi
pălăvrăgind ferice și-ar râde tinerețea
și-alăturea de ele poate-am zâmbi și noi.
CAPITOLO XXXIX
(Lasso! per forza di molti sospiri)
Lasso! per forza di molti sospiri
che nascon de’ penser che son nel core,
li occhi son vinti, e non hanno valore
di riguardar persona che li miri.
E fatti son che paion due disiri
di lagrimare e di mostrar dolore,
e spesse volte piangon sì ch’Amore
li ‘ncerchia di corona di martìri.
Questi penseri, e li sospir ch’eo gitto,
diventan ne lo cor sì angosciosi,
ch’Amor vi tramortisce, sì glien dole;
però ch’elli hanno in lor, li dolorosi,
quel dolce nome di madonna scritto,
e de la morte sua molte parole.
CAPITOLUL 39
Amar și vai! fântâna de suspine
cată răspuns la ce-i ascuns în inimi,
când ochii și-au învins rostul privirii
și nu-l mai pot zări pe cel ce vine.
Ei, cei creați și destinați iubirii
când plâng, ca să-și arate fericirea,
sau prăznuiesc, cu Amor, pustiirea
încoronați cu spini, precum martirii.
Cuvintele ce dorul-l duc în lume
se dovedesc mereu ciudate, dureroase,
astfel că Amor, ce le știe, stă și tace:
dar dacă printre cele mai duioase,
cel al iubirii duse-i pregătit să sune,
va fi și-un nod pe firul tors de Parce.
CAPITOLO XL
(Deh! peregrini che pensosi andate)
Deh! peregrini che pensosi andate,
forse di cosa che non v’è presente,
venite voi da sì lontana gente,
com’a la vista voi ne dimostrate,
che non piangete quando voi passate
per lo suo mezzo la città dolente,
come quelle persone che neente
par che ‘ntendesser la sua gravitate.
Se voi restaste per volerlo audire,
certo lo cor de’ sospiri mi dice
che lagrimando n’uscireste pui.
Ell’ha perduta la sua beatrice;
e le parole ch’om di lei pò dire
hanno vertù di far piangere altrui.
CAPITOLUL 40
O! peregrini, ce gânditori purcedeți,
născuți adânc, în lumea de departe,
de ați ajuns aici, prin țări ciudate,
învederând o soartă-n care credeți,
voi, ce indiferenți puteți să treceți
prin vii cetăți, cuprinse de durere,
într-un convoi de suflete austere,
care ignoră tot, când tot pricepeți.
Azi, chiar și voi veți desluși, vecine,
suspinele pe care ziua le strunește,
și-n văz veți găzdui un lac de patimi.
Căci am pierdut pe cea ce te sfințește,
Florența mea, iar vorbele-s puține;
și-întreg e numai plânsul, ros de lacrimi.
CAPITOLO XXI
(Ne li occhi porta la mia donna Amore)
Ne li occhi porta la mia donna Amore,
per che si fa gentil ciò ch’ella mira;
ov’ella passa, ogn’om ver lei si gira,
e cui saluta fa tremar lo core,
sì che, bassando il viso, tutto smore,
e d’ogni suo difetto allor sospira:
fugge dinanzi a lei superbia ed ira.
Aiutatemi, donne, farle onore.
Ogne dolcezza, ogne pensero umile
nasce nel core a chi parlar la sente,
ond’è laudato chi prima la vide.
Quel ch’ella par quando un poco sorride,
non si pò dicer né tenere a mente,
sì è novo miracolo e gentile.
CAPITOLUL 21
Stăpâna mea are în ochi iubirea
și tot ce vede ea înnobilează;
pe unde trece toți se-ntorc s-o vază
și de-o saluți îți tulbură simțirea,
toți ochii-și pleacă, intuind prihana,
pentru că-n ea își văd neîmplinirea:
se-ascunde îngâmfarea, neiubirea,
de chiar femeile îi pot cânta osana.
Așa-i cuvântul ei, care ascunde
un farmec dulce, plin de umilință,
și-i fericit cine i-a prins sosirea.
Iar de e să-i admire și privirea,
nu este grai uitat, ori vreo știință,
care noblețea i-ar putea pătrunde.
CAPITOLO XXXVII
(L’amaro lagrimar che voi faceste)
«L’amaro lagrimar che voi faceste,
oi occhi miei, così lunga stagione,
facea lagrimar l’altre persone
de la pietate, come voi vedeste.
Ora mi par che voi l’obliereste,
s’io fosse dal mio lato sì fellone
ch’i’ non ven disturbasse ogne cagione,
membrandovi colei cui voi piangeste.
La vostra vanità mi fa pensare,
e spavèntami sì, ch’io temo forte
del viso d’una donna che vi mira.
Voi non dovreste mai, se non per morte,
la vostra donna, ch’è morta, obliare».
Così dice ‘l meo core, e poi sospira.
CAPITOLUL 37
«Amarul plans pe care-l dovedirăți,
voi, ochi ai mei, atât de multă vreme,
treziră lacrimi fără număr în mulțime,
de milă, evident, cum chiar simțirăți.
Acum îmi pare rău că, zău, uitarăți,
ori eu, din partea mea, fui neatentă,
sau nici n-am fost destul de exigentă,
să v-amintesc de chipul ce-l cinstirăți.
Dar vanitatea voastră-i fără pată
și mă-înspăimântă-atît, că rău mă tem
de chipul altei doamne ce v-admiră.
Că n-aveți drept și nici nu vă îndemn
pe cea ce e în cer să o lăsați uitată».
Așa grăi inima mea, și ochii o auziră.
CAPITOLO III
(A ciascun’alma presa e gentil core)
A ciascun’alma presa e gentil core
nel cui cospetto ven lo dir presente,
in ciò che mi rescrivan suo parvente,
salute in lor segnor, cioè Amore.
Già eran quasi che atterzate l’ore
del tempo che onne stella n’è lucente,
quando m’apparve Amor subitamente,
cui essenza membrar mi dà orrore.
Allegro mi sembrava Amor tenendo
meo core in mano, e ne le braccia avea
madonna involta in un drappo dormendo.
Poi la svegliava, e d’esto core ardendo
lei paventosa umilmente pascea:
appresso gir lo ne vedea piangendo.
CAPITOLUL 3
Salutul meu, la toți cei chinuiți,
îl dau acum, încă simțind prezența
durerilor fără de leac, care-s esența
a tot ce despre-Amor aș vrea să scriți.
Din noapte o treime doar trecuse
prin nepătrunsa taină dintre sfere
când zeul invocat, venind din ele,
pe negândite-n față îmi apăruse.
Ce vesel se-arăta, din hău sosind,
cu inima-mi pe braț și-acoperită
iubirea mea adusă-n văl, dormind.
Pe care a și trezit-o, îndemnând
din inima-mi să rupă ca din pită:
iar ea de noi se-ndepărtă, plângând.
CAPITOLO VIII
(Piangete, amanti, poi che piange Amore)
Piangete, amanti, poi che piange Amore,
udendo qual cagion lui fa plorare
Amor sente a Pietà donne chiamare,
mostrando amaro duol per li occhi fore,
perché villana Morte in gentil core
ha miso il suo crudele adoperare,
guastando ciò che al mondo è da laudare
in gentil donna sovra de l’onore.
Audite quanto Amor le fece orranza,
ch’io ‘l vidi lamentare in forma vera
sovra la morta imagine avenente;
e riguardava ver lo ciel sovente,
ove l’alma gentil già locata era,
che donna fu di sì gaia sembianza.
CAPITOLUL 8
Plângeți, amanți, dacă și Amor plânge,
ca s-auziți ce-l mână-n tulburare,
femeile invocă Mila spre iertare
și varsă împreună lacrime de sânge,
mârșava Moarte-n suflete precare
cată culcuș parșiv de stricăciune,
pierzând ce era dat spre-închinăciune
și s-a ivit dintr-un abis de îndurare.
Deci ascultați ce Amor chiar îmi spuse
când s-a întrupat, așa, printre ceilalți,
și lacrimi grele a vărsat iubirii moarte;
el, ce și ochii-și ridica spre acea parte
unde e ea, printre acei ce-s înălțați,
un suflet blând, ce dintre noi se rupse.
CAPITOLO XLI
(Oltre la spera che più larga gira)
Oltre la spera che più larga gira
passa ’l sospiro ch’esce del mio core:
intelligenza nova, che l’Amore
piangendo mette in lui, pur su lo tira.
Quand’elli è giunto là dove disira,
vede una donna, che riceve onore,
e luce sì, che per lo suo splendore
lo peregrino spirito la mira.
Vedela tal, che quando ’l mi ridice,
io no lo intendo, sì parla sottile
al cor dolente, che lo fa parlare.
So io che parla di quella gentile,
però che spesso ricorda Beatrice,
sì ch’io lo ’ntendo ben, donne mie care.
CAPITOLUL 41
Mai sus de cerul ce învârte sfera
cea mai înaltă-n ordine divină:
mă duce gândul nou, care aspiră,
spre altă lume, care-înalță era.
Și când ajunge-n culme, fără vină,
vede-o ființă atât de onorată
de zariștea luminii care-o cată,
că sufletul, pierdut, i se închină.
Dar cum e ea și ce ar vrea să zică,
nu pot să știu, atât e de subțire
veștmântul de iubire ce-o-îmbracă.
Cel ce, mai știu, vorbește de-o simțire
ce numele-i îngână dulce, fără frică,
și Beatrice zic cei ce nu pot să tacă.
––––––––
Traducere:
Ion ISTRATE
Cluj-Napoca
August 2020