Uimită fereastra sufletului am deschis,
Căci mai simțeam zvâcnind un fir de viață,
Se-nfiripa iubirea dintr-un tăciune-aprins,
În care-întrezăream o urmă de speranță.
Crezând că din tăciune scânteia vă zvâcni,
Mă amăgeam tăcută în sufletu-mi stingher,
Și tot efortul meu din nou dar de a iubi,
Se răstignise mut în ochiul tău de cer.
O aripă de înger purtată de un vânt,
La fereastra sufletului meu trist se-oprise,
Lament mi-era iubirea, suna a jalnic cânt ,
Din trupul tău de înger, de unde ea căzuse.
Eu tristă o priveam,în deznădejdea mea,
În dorul meu amarnic, scânteie-s și mă sting,
Iubirea-n trup îmi este povara cea mai grea,
Mângâi sfios aripa,oftez și -ncep să plâng,
De dorul tău iau perna în brațe și o strâng!
Tăcerea ta iubite
Calc pe cărări pustii acum umbrite,
De frunze moarte ce se scutură pe rând ,
Înveșmântată în tăcerea ta iubite,
Care mă arde din călcâie până-n gând.
Precum un corb ce se rotește-n zbor,
În căutarea hranei sale necesare,
Mă chinui să îmi potolesc amarul dor,
Însă tăcerea ta, atât de crunt mă doare.
Ca o fantomă tu sufletul mi-l bântui,
Nu te arăți la față și îmi ești ireal,
În așteptări lungi astăzi tu mă mântui,
Iubirea ta nu-mi este decât coșmar fatal.
Din a toamnei grele melancolie,
De-as dispărea în zbor de corb înalt,
Tăcerea ta povară cruntă-mi este mie,
Apasă greu și mersul mi-atât de-ntortocheat.
Calc peste frunze moarte pe care le strivesc,
Aș vrea ca mersul meu deloc să nu le doară,
Mă cert în gând zicându-mi: de ce te mai iubesc,
Dacă tăcerea ta simt azi cum mă doboară .
Din ochi-mi triști iarăși îngândurată șterg
O lacrimă rebelă, ce pe-obraz se prelinge ,
Cât aș dori iubirea-ți nătângă să-nțeleg,
Când taci și-a ta tăcere mi-e jar aprins ce frige.
——————————-
Elena TUDOSA
Octombrie 2019