***
Mă-ascund într-un albastru desculț
Alungată prin taine apuse-n trecut,
Împovărată-n vrăjite blesteme
Chip răvășit de-al dragostei chin,
Prin umbrele nopții ușor mă perind,
Fierbinte, călcând pe iubiri efemere!
Te-aștept înaripat, tăcut
Sub umbra stelei ce-a căzut
În praf de milioane licurici,
Doar eu, în infinitate de vise
Un dezertor prin ape lucii!
—————————
Daniela ENE
Mă rogi să plec…
Mă rogi să plec, să nu-ți văd lacrima
Când sufletul îți plânge în tăcere,
Nici eu, nici tu, nu am întrebat inima
Dacă și-a pus platoșă, pentru durere.
Mă rogi să plec, dar amintirile rămân
Incandescente, dureroase răni adânci,
Oricât de departe voi fi, nu pot s-amân
Ecoul dor … reverberând printre stânci.
Pe drumul plin de regrete când voi porni
Presăra-voi în urmă cenușă fierbinte,
Să recunoști cărarea … spre „a iubi”
Prin mistuitoare aduceri aminte …
Privirea-mi înapoi n-o voi întoarce
Voi pleca fără regret spre veșnicie.
Zâmbind cât timpul caierul și-l toarce
Un ultim bun rămas, atât a fost să fie…
Nu pot să spun adio, poate va urma,
Cărări de iarnă troienesc visarea.
Între noi, fluturi de iubire vor zbura,
Când în suflet va reveni primăvara.
—————————–—–
Sofia Doina GAVRILĂ
17 noiembrie 2019
Te-am iubit cu toată toamna
Motto: „Dragostea ne duce în iad sau în rai, dar ne duce mereu undeva !
Trebuie să acceptăm, pentru că asta ne hrănește existența.” Paulo Coelho
Te-am iubit cu toată toamna
și cu iarna ce urma să vină,
te-am iubit și întuneric și lumină !
Te-oi iubi cu toți cocorii care pleacă
și cu frunza galbenă
ce peste vise pică
și-ți mărturisesc că fără tine
sunt doar frică.
Cerul meu ,mai plouă împărțit la doi,
te iubesc cu toată vara
viselor din noi ,
te iubesc și cu gutuia
ce înnoptează pe pervaz
și cu lacrima ce sapă
riduri pe obraz.
Te iubesc cu depărtarea și tăcerea
plânsului cuminte
te iubesc in strigăt
și-n nespusele cuvinte
și cu clopotul ce cheamă-n mănăstiri ,
te iubesc mereu ,cea mai apocaliptică
dintre iubiri !
——————————–
Elena NEAGU
15 noiembrie 2019
Toamna rușinoasă
Înlemnesc în curtea vremii, fețe mari, sculpturi de gheață
Pas cu pas în urma nopții cântă ceuca pe alun,
Ulicioare dezgolite fumegând de dimineață
Înmulțesc pe palma-i roasă, rupte dansuri de tabun.
Vântul sclav, foind noblețea, paște turmele de picuri
Prin ogrăzile sălbatici cu ulcioare de mălin
Iar lăstarii de gorune, altoind din vale clicuri
Rup din crengile fragile doru-i copt de-un an străin.
Masca lumii de ieri goală, țes din coconi fluturi magici
Hărțuind din zborul liber, dogme noi cu-n port sălciu
Viermii mărului se scaldă, în cristalele pelagici
Când răsare dimineața, peste câmpul arămiu.
Zăpăcite toarnă codrul, foi uscate în rugină
Melci bătrâni cu casa veche, sparge cerul cu un corn
Oare știe tanti toamna: Cine noapte o alină?
De mereu se tânguiește cu un vânt cedat din horn.
Sfânta toamnă-n liturghie, sub o glugă se ascunde
Când o strig din depărtare, zburdă-n turma ei de nori
Eu pornesc cu brâul galben, peste bolfele-i rotunde
Ce folos? Că urma-i lină, s-a tocit în zări de zori!
–––––––––––-
Vladimir ROBU
1 noiembrie 2019
(Imagine internet)
Eternitate și singurătate…
Știi, noaptea asta-i o eternitate
Și simt intens, că-s în singurătate…
Aș vrea să evadez într-o poveste,
Pe-un colț de cer scăldat de mândra lună,
În lumea șoaptelor Suflărilor celeste,
Unde cântări de îngeri doar răsună.
Acolo unde sunt viteji și zâne,
Iar rău-i biruit de bunătate
Și enigmatică-i ziua de mâine,
Un curcubeu sculptând seninătate.
Unde copila cu un car de vise
E totu-n vastu-acesta Univers,
Iar mii de felinare toate-aprinse,
Un fel de călăuză-n al ei mers…
Știi, că povestea-și are-a sa putere?
Și când nu vezi ieșirea din tunel,
Iar sufletul strivit ți-e de durere,
Sclipiri de viață-ți scoate-n cale-astfel…
Eu, totuși, să mai cred vreau în poveste,
Chiar de-s matură și mi-e tâmpla ninsă,
Azi binecuvântare poate-mi este
Speranța veche-n suflet reaprinsă…
Și simt intens că-s în singurătate,
Iar noaptea-mi pare o eternitate…
——————————————-
Ala MUNTEAN
Republica Moldova
17 noiembrie 2019
Căutam negreșit doar o lumină,
Și-am deschis minții mele fereastra,
Dorindu – mi fără de nici o vină,
Să mă petrec prin lumea aceasta.
Încercam negreșit să mă ascund,
De-al tristeților sfâșietor amalgam,
Însă regretele amare toate pe rând,
Într-a mea umbră mereu le regăseam.
Mă feream să strâng aceleași dureri,
Ce sfârtecau crunt al meu suflet,
Negreșit alinarea o așteptam din mângâieri,
Doar ele-mi aduceau o urmă de zâmbet.
Mi-ascultam tăcută al minții gând,
Ce veghea clepsidra vieții mele care,
Își scurgea bob după bob pe rând,
În timp ce eu negreșit rămăsesem uitare.
Sfidând tot ce mă – ngenunchia doream,
Numai atât din lumină o rază doar,
Suferința în care de o vreme mă înecam,
Vroiam s-o alung și negreșit să renasc iar.
Mă luptam fără de tihnă și negreșit,
Știam că de undeva ea din nou va răsări,
Am deschis minții fereastra și am găsit,
Lumina mea ce dă viață versului în poezii,
Lumina dătătoare de liniște sufletului.
Leagă – ți inima de cer
La granița visurilor efemere,
Inima mea a devenit imună,
A încetat de tot să spere,
În raza dulce de lumină.
Înlănțuită strâns în catenele
Durerii, care o ucid încet,
A zăvorât într-însa temerile,
Devenind ca o piatră în piept.
Nemaivrând deloc să mai creadă,
În vise și-n speranțe fade,
Tăcută în sinea sa rabdă,
Doar atât i-a rămas să rabde.
Nu cere nimic nici nu vrea,
De mângâieri ca să mai știe,
A devenit precum o piatră grea,
Fără de viață goală și pustie.
Nu o mai cert, nimic nu sper,
Gândul, trupul imun la toate,
Mă-ndeamnă leagă-ți inima de cer,
Când doru- n foc nestins o arde.
La granița visurilor trecătoare,
Să sper de mult am încetat,
În cer găsi voi inimii mele alinare,
Acolo unde domnul este împărat,
El are mângâiere pentru fiecare
Suflet, de tristețe-ngenunchiat,
El este unica noastră dulce alinare,
Și ne iubește-n suferinți cu adevărat.
Continue reading „Elena TUDOSA: Negreșit de undeva (versuri)”
Gânduri duminicale
Rostogolite din gura ta
miruind geometria tăcerilor vacante,
cuvintele devin frunze uscate
la sfârșit de toamnă
fără parfumul gutuilor,
un exces de toacă
bate-n furca minții dimineți monahale
cu tine pe genunchiul inimii
infofolită în bruma dorului
de noi,
două clopote pe un singur stâlp
timpul,
corb înfometat cocoțat pe ardoarea umbrelor
ce ne trec pragul ochilor
a ne face clepsidre de fum învăluind
miraje dezbrăcate de iluzoriu,
rostogolite pe oftatul duminicii
de post la cer,
zborurile visurilor legate cu busuioc înflorit
se pierd ușor în plenitudinea aripilor
descălțate de plutire,
și tot ce-i ușor împietrește imponderal
in nimburi de serafimi
cu numele noastre întoarse pe dos…
La prima oră
Onomatopea nopții se pierde-n ochiul tău deschis pe trupul dimineții,
veghez statuie din moalele luminii
să-ți fie visu-n piatră răsărit
Continue reading „Simon JACK: Orientul ascunderii mele (poezii)”
MAI STAI TOAMNĂ, UN’ TE DUCI ?
Când eram copilă mică și mai hoinăream prin crâng,
Adunam frunzele toamnei, spulberate cu duiumul…
Mă ademeneau culori, ca-n buchete să le strâng
Din celea ce vântul smulge și vârtejurile le frâng,
Ca să le presez prin file, în ierbarul meu, albumul,
Păstrând toamnelor parfumul…
Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…
Mă mai văd iară ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…
Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?
NU TE DEZAMĂGI…
Ascultați voi de la mine, fraților, surori și-amici…
Prin viață, de-ai trecut ca trenul, fără să-nțelegi,
De pierdut-ai tinerețea, prin hățișuri și urzici,
De visele-s fărâme, nu poți căzut să te ridici,
Dacă din înțelepciunea lumii, nimica nu culegi,
Nu te dezamăgi, că mistere nu dezlegi…
Dacă mâna ai întins, după iubire-ai alergat,
De-ai rănit iubirea, chiar de frate sau de mumă,
Cu gura plină de minciuni, adevărul l-ai negat,
Dar durerea remușcării din urmă te-a strigat,
Nu te dezamăgi, vor fi-ncă nestemate-n humă,
Prinde speranța din zloată și din spumă…
Dacă simți durerea bolii cum curge prin suspine,
Oftatul maicii-ndurerate, vina, cuțit nemilos,
Cruce mare să te-apese, cu fața-n mătăcine,
Cerul să te scuipe-n mutră, pe sufletu-n ruine,
Nu te dezamăgi, spunând că destinu-i dușmănos,
Deschide brațele și poarta inimii, pios…
Privește-n zare, dezgolindu-ți pieptul de cămașă,
Cu ochi senini, caută s-asculți Sfânta Șoptire…
Gândește ce fac vulturii, când soarta li-e vrăjmașă,
Răniți leii cum ling rana, chiar privirea de-i trufașă,
Roagă-te adânc în tine, trezește-te din pervertire,
Nu te dezamăgi, simți-vei aripa de ocrotire…
Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Mai stai toamnă, un’ te duci ?”
SPRIJIN EXTREM
Mă simt stingherit și prin aspectul că
sufletul meu e doar unul…
Dacă aș putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau cu două din ele
să însuflețesc scaunul și cârja care
m-au sprijinit în singurătatea,
osteneala și durerea mea
ca astfel acestea (scaunul și cârja)
să simtă în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva …
ZODIE DE REZERVĂ PENTRU TOŢI
De această dată drumul meu în plan literar
se intersectează cu un melc
Nu ştiu dacă acesta merge, vine,
ori s-a oprit să mă întrebe
că unde mă grăbesc…
Aleg să-i răspund în surdină:
„Mă grăbesc să scriu o poezie !”
Prin mişcarea coarnelor sale ca un micro satelit,
deduc van că probabil vrea să-mi spună:
„Prin această grabă vrei să scrii versuri cu picioarele
sau cu mâinile……?
Mă opresc puţin fără să am timp de comunicare cu acesta,
şi scriu ceva …
şi scriu un poem mai lung decât lungimea melcului…
Eu scriu el merge…
Îl întreb:
„Unde te grăbeşti…?
Dă din cap de parcă îmi spune:
„Mă deplasez astfel ca să-ţi pot citi poezia
de la un capăt la altul…”
Eu continuu să scriu de parcă
implor melcul să se facă mai încolo
pe partea goală a paginii unde n-am apucat a scrie…
Scriu după cum merge melcul….
Acesta se întoarce de parcă vrea să mă abordeze astfel:
„Ce faci nu mai scrii?”
Îl „fugăresc” astfel
„Mişcă-te mai repede să am unde scrie…!”
Melcul dădea din cap cu gesturi dezaprobatoare de parcă
dorea să-mi spună:
„Poezia nu se scrie prin mişcare,
ci prin răbdare…
„Fie!” îi spun eu …
Şi scriu după cum merge melcul care
acum se mişcă ceva,ceva mai repede…
Într-un sfârşit melcul se întoarce de parcă vrea să-mi spună:
„De această dată m-ai întrecut,
nu mă refer la mişcare
ci la răbdare…!”
Mă poți ierta, Iisuse?
Mă poți ierta, Iisuse,
Pe mine o păgână
C-am rătăcit și uite,
Te vreau acum de mână?
Eu care am crezut
Că lumea e -o minune
Și mult am petrecut,
Fără de rugăciune
Umblând pe cale
Râzând de atâtea ori,
Fără a ști că doare
O clipă fără sori?
Lăsând flămând bătrânul
Și pe cel bolnav
Trecând, uitănd destinul
Nepărând că-i grav,
Timpul de iubire
Pe care l-am pierdut?
Mă poți ierta pe mine,
Un om atât de crud,
Acum când vin la Tine
Și urlu suspinând?
Nu-s vrednică măcar
Cureaua încălțămintei
Să-ți dezleg dar știu
Că am greșit și iar,
La Tine tot alerg
Văzând că nu găsesc
Acea lumină pură,
Nicăieri și-mi doresc,
O candelă divină
Să-mi dai Iisuse bun,
Pentru a-mi lumina calea
Pan’ la tine să ajung,
Că-i întunecată zarea!
Dreptate ai în toate,
Plecată recunosc,
Nu am știut de moarte,
Dar moartă eu am fost
Când n-am crezut că viața,
Are și un sfârșit
De se rupe ața
Atunci la asfințit!
Rău îmi pare Iisuse
Și cât aș regreta
Acuzele-mi aduse,
Nimic nu pot lua
Din faptele trecute,
Din tot ce am greșit!
Offf Doamne, Tu, Iisuse
Cât de mult mai iubit
Deschizând-mi ușa
Sfintei împărății,
Trimițând iubirea
Și sfaturi zeci și mii,
Pentru a mă îndrepta
Spre zarea cea divină!
Eu plâng, nu-mi vine a crede
Că pot păși din nou
În codrul acesta verde,
Aicea unde eu,
Nu am mai fost demult
De când în pribegie,
Am rătăcit visând
Viața far’ de simbrie.
Și totuși, îmi dai mie
Ultimul cuvânt
Frângând tăcut azima
În locul Tău cel sfânt
Care a fost ales de Tine
Când trist luat-ai cina
Și-ai plâns și pentru mine,
Că am uitat Lumina.
Valsul fericirii noastre
Petreceți mână tandră în palma de cais
Și lăsa-te condus spre valsul fericirii,
Nu privi la ploaia ce cade din abis
Mai bine vino aproape uite au înflorit zefirii.
Dunărea-și revarsă albastrul de smarald,
Iar unda-i de mătase ne învăluie-a plăcerii.
Pierduți în valuri fi-vom fără de păcat
Căci totul este dus la porțile visării.
Ascultă cum răzbate a inimii chemare,
Prin viaducte vii din sternul unui dor
Care dorește vieții o clipă de-ncântare,
Pentru un vis chiar dacă fi-va muritor.
Nu lăsa o rugă să se stingă în noapte,
Tu însăși ești lumina atâtor dimineți.
Dacă vrei ca viața să meargă mai departe,
Vino la valsul lunii așa ca alte dăți.
Teamă-mi e
Teamă-mi e că n-ai să vii dulcea mea copilărie,
Colo în dealul de la vii unde îmi zâmbeau doar mie,
Strugurii de ananas și Măicuța ca și-o floare,
Când strângem cu mare gaz strugurii în buzunare.
Teamă-mi e că n-am să pot aduna stelele toate
Să le păstrez într-un scrin pentru o eternitate,
C-a veni Tăicuța drag și m-a întreba de ele,
Eu zâmbind să i le arat, pe un șireag de mărgele.
Dar e trist, e greu și dor inima se zbate într-una
Că plecând, nu am știut a păstra în suflet luna
Și-am rămas cu amintirea anilor care s-au dus,
Când mă învelea Măicuța cu florile de cais.
Azi străbat întrega zare dorind anii ce-au trecut
Însă clipa asta doare simțind timpul risipit,
Că nu am știut păstra acel iz frumos de tei,
Din căsuța cu perdea unde-au rămas anii mei.