Ioana CONDURARU: Poeme

Mă poți ierta, Iisuse?

 

Mă poți ierta, Iisuse,
Pe mine o păgână
C-am rătăcit și uite,
Te vreau acum de mână?
Eu care am crezut
Că lumea e -o minune
Și mult am petrecut,
Fără de rugăciune
Umblând pe cale
Râzând de atâtea ori,
Fără a ști că doare
O clipă fără sori?
Lăsând flămând bătrânul
Și pe cel bolnav
Trecând, uitănd destinul
Nepărând că-i grav,
Timpul de iubire
Pe care l-am pierdut?
Mă poți ierta pe mine,
Un om atât de crud,
Acum când vin la Tine
Și urlu suspinând?
Nu-s vrednică măcar
Cureaua încălțămintei
Să-ți dezleg dar știu
Că am greșit și iar,
La Tine tot alerg
Văzând că nu găsesc
Acea lumină pură,
Nicăieri și-mi doresc,
O candelă divină
Să-mi dai Iisuse bun,
Pentru a-mi lumina calea
Pan’ la tine să ajung,
Că-i întunecată zarea!
Dreptate ai în toate,
Plecată recunosc,
Nu am știut de moarte,
Dar moartă eu am fost
Când n-am crezut că viața,
Are și un sfârșit
De se rupe ața
Atunci la asfințit!
Rău îmi pare Iisuse
Și cât aș regreta
Acuzele-mi aduse,
Nimic nu pot lua
Din faptele trecute,
Din tot ce am greșit!
Offf Doamne, Tu, Iisuse
Cât de mult mai iubit
Deschizând-mi ușa
Sfintei împărății,
Trimițând iubirea
Și sfaturi zeci și mii,
Pentru a mă îndrepta
Spre zarea cea divină!
Eu plâng, nu-mi vine a crede
Că pot păși din nou
În codrul acesta verde,
Aicea unde eu,
Nu am mai fost demult
De când în pribegie,
Am rătăcit visând
Viața far’ de simbrie.
Și totuși, îmi dai mie
Ultimul cuvânt
Frângând tăcut azima
În locul Tău cel sfânt
Care a fost ales de Tine
Când trist luat-ai cina
Și-ai plâns și pentru mine,
Că am uitat Lumina.

 

 

Valsul fericirii noastre

 

Petreceți mână tandră în palma de cais
Și lăsa-te condus spre valsul fericirii,
Nu privi la ploaia ce cade din abis
Mai bine vino aproape uite au înflorit zefirii.

Dunărea-și revarsă albastrul de smarald,
Iar unda-i de mătase ne învăluie-a plăcerii.
Pierduți în valuri fi-vom fără de păcat
Căci totul este dus la porțile visării.

Ascultă cum răzbate a inimii chemare,
Prin viaducte vii din sternul unui dor
Care dorește vieții o clipă de-ncântare,
Pentru un vis chiar dacă fi-va muritor.

Nu lăsa o rugă să se stingă în noapte,
Tu însăși ești lumina atâtor dimineți.
Dacă vrei ca viața să meargă mai departe,
Vino la valsul lunii așa ca alte dăți.

 

 

Teamă-mi e

 

Teamă-mi e că n-ai să vii dulcea mea copilărie,
Colo în dealul de la vii unde îmi zâmbeau doar mie,
Strugurii de ananas și Măicuța ca și-o floare,
Când strângem cu mare gaz strugurii în buzunare.

Teamă-mi e că n-am să pot aduna stelele toate
Să le păstrez într-un scrin pentru o eternitate,
C-a veni Tăicuța drag și m-a întreba de ele,
Eu zâmbind să i le arat, pe un șireag de mărgele.

Dar e trist, e greu și dor inima se zbate într-una
Că plecând, nu am știut a păstra în suflet luna
Și-am rămas cu amintirea anilor care s-au dus,
Când mă învelea Măicuța cu florile de cais.

Azi străbat întrega zare dorind anii ce-au trecut
Însă clipa asta doare simțind timpul risipit,
Că nu am știut păstra acel iz frumos de tei,
Din căsuța cu perdea unde-au rămas anii mei.

 

 

Ninge peste Moldova

 

Ninge iar peste Moldova
Într-un mod impertinent,
Și îmi plânge-n carte slova
C-am rămas iar repetent
La iubire și dreptate,
La frumos și adevăr,
Uitând câte nestemate
Are Țară mea de fel.
Zimbrii au tăcut demult
Și pădurile sunt goale,
Doar un urs mai vezi plângând
După casa mamei sale.
Caprioare speriate
Privesc către răsărit
Auzind cum mai răzbate,
Zgomotul puștii de-argint.
Munții-mi plâng și se apleacă
Către veșnice visări
Când aveau pe cap căciulă,
Din a brazilor comori.
Rătăcesc prin crângul tainic
Lăcrimând cu mare jale:
– ,, Doamne, unde e poporul dărnic
Ce-i cânta Mâriei Sale?’
Doar tăcerea din mormânt
O aud răzbind prin veacuri:
-,, Nu mai plânge căutând
A dreptății aluaturi.
S-au dus toți vitejii bravi.
Au rămas doar interese
Folosite de cei slabi,
Când servesc fripturi la mese.”
Mă aplec în Sfânta rugă
Bătând pieptul cu durere :
-,, Doamne, lasă-mi iar în tundră,
Frumuseți din praf de stele.
Să îmi lumineze Țara
Și pe toții care iubesc,
Nația Sfântă Română
Într-un mod gospodăresc”

 

 

Dacă

 

Dacă lumea asta mare
Ar iubi un pic mai mult,
Nu ar fi lacrimi amare
Și tristețe pe pământ,

N-am găsi atâtea patimi,
Pumni în masă aruncați,
De acei ce vor din datini
Să le taie pentr-un sfanț.

Credeți că străinul care
Ne învrăjbește-i pare rău?
Vă înșelați! În suflet are,
Ura pentru Dumnezeu

Osândindu-l cu dispreț,
Știind că El ne învață,
A iubi punând un preț,
Pe fiecare speranță.

Rănesc îngerii și sfinții
Cu ale lor cuvinte goale,
Lăsând să plîngă părinții,
Fără bani în buzunare.

De fapt dacă îi priviți
Câtă eleganță pune
Pe ce au, veți fi doriți
Pentru încă o minune!

Ei vorbesc de jurăminte?
De dreptate și fer plai
Din limuzinele scumpe
Aruncându-ne doi lei?

Sincer că, m-am săturat
De atâta vorbă goală
Și-mi doresc un alt citat,
Fără umbră de îndoială,

Unde lumea e onestă,
Și directă-n felul său,
Depunând acea depeșă
De iubire nu de hău.

Dacă lumea și-ar dori
Acea tainică iubire,
Sigur o va dobândi
Dăruind din a lor pâine.

———————————-

Ioana CONDURARU

Noiembrie 2019

Lasă un răspuns