Alexandru NEMOIANU: O restituire excepțională, Preot Vasile Popovici – ,,Monografia comunei Pătaș”

În anii imediat anteriori izbucnirii Primului Război Mondial, Preotul Vasile Popovici publica,pe spese proprii, „Monografia Comunei Pătaș”.

În 2007 , „Societatea culturală ȚARĂ ALMĂJULUI” a republicat această lucrare, în editura Worldpress din Timișoara, sub îngrijirea lui Ileana Crasovan.

Această apariție publicistică are o valoare excepțională nu numai pentru Țară Almăjului ci pentru afirmarea mișcării de afirmare a identității locale românești, a „specificului” românesc, în general.

Părintele Vasile Popovici, autorul monografiei, a păstorit în satul Pătaș din ultimul sfert al veacului al XIX-lea și până în 1929. El era coborâtor dintr-un șir de preoți „grăniceri” și a fost tată și bunic de preot și învățător.

Pătașul este un sat așezat în Valea Almăjului, din Banatul muntos, care nu este altă decât o „țară” românească, „un cnezat de vale”, al cărui început nu poate fi așezat altundeva decât în vremea imediat post edenică. De altfel autorul arată limpede că satul, pomenit în documente încă în veacul al XV-lea, s-a alcătuit din așezări anterioare care au „roit”, după modelul satelor românești. Urmele acelor așezări anterioare erau vizibile la dată când părintele Vasile Popovici își alcătuia monografia.

Lucrarea adresează aspecte diverse; istorie, statistică, viață economică, viață socială, viață culturală. Numeroasele statistici, informație exactă (nume de familii, de locuri), informațiile despre port, obiceiuri culinare, etc., fac din această lucrare un document istoric cu valoare și semnificație cărturărească veșnică. Fără îndoială că cele mai emoționante sunt paginile care cuprind descrierea obiceiurilor locale: la naștere, nuntă, moarte și la diferite ocazii: Crăciun, An Nou, Paște, Sfântul Gheorghe, Sânziene, etc.

„Monografia comunei Pătaș” este un document istoric excepțional. Ea este de fapt o cronică de sat scrisă cu smerenie și cu o dragoste și înțelegere a vieții românești pe care puțini o mai au azi. Împrejurarea că monografia a fost scrisă în superbă și eroică limba a intelectualității ardealo-banatice de dinainte de „Marea Unire” îi conferă o dimensiune specială. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O restituire excepțională, Preot Vasile Popovici – ,,Monografia comunei Pătaș”” →

Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu

Cenaclul literar „Radu Theodoru” din Sibiu a găzduit vineri, 28 februarie 2020, un eveniment cultural dedicat lansării volumului „Anca Sîrghie în lumina slovei”. Eseu monografic, semnat de Ada Stuparu. Alături de autoarea şi protagonista cărţii au fost prezenți la reuniune colegi de breaslă literară, între care profesoara Maria Daniela Pănăzan de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, absolvenți din câteva promoții ai ilustrei instituții de învățământ, alături de un public numeros, pasionat de literatura şi cultura română, dar și universitari ca Ion Dur, Doina Maria Simion, Dan Smarandache și alții.

În spațioasa și moderna sală a cenaclului, găzduit prin tradiție de Cercul militar Sibiu, atmosfera era încălzită de mărțișoarele care se ofereau participantelor, de buchetele de frezii și ghiocei care au colorat masa de prezidiu. Flori de primăvară și cărți proaspete, care sunt și ele flori, dar ale spiritului. În public, ca pe șnurul mărțișorului, emoția revederii se împletea cu bucuria presimțitei primăveri. În calitatea sa de consilier literar al Cenaclului „Radu Theodoru”, scriitoarea Anca Sîrghie a anunțat că această reuniune este închinată tradiției sibiene a unui învățământ de bună calitate. Într-o acoladă simbolică în timp, de la memorandistul Nicolae Cristea, a cărui operă publicistică urma să fie prezentată, se ajunge la borna 1962, a promoției reprezentate în reuniune de Anca Sîrghie și de colegii invitați, până la alumnii clasei XII-a A 1970, rămași prietenii de-o viață ai Adei Stuparu, așezați pe un rând întreg. Nu erau singurii L.G.L-iști din sală, dar în ochii lor se citea cea mai sinceră emoție, de-a asista la rodirea unui dialog dintre o colegă a lor și profesoara care-i îndrumase cândva.

Reuniunea a fost moderată de scriitorul Mihai Posada, care a remarcat în recenzia prezentată că „lucrarea Anca Sîrghie în lumina slovei. Eseu monografic are o poveste a ei, aşa cum o au toate cărţile. (…) Volumul fusese conceput cu un an înainte ca un dar al generaţiei Adei Stuparu pentru Anca Sîrghie, doamna lor profesoară, la împlinire a 75 de viaţă. Un eveniment unic pentru absolvenții liceului sibian de acum 50 de ani și pentru profesoara lor, de care ei se simt și acum aproape atât spiritual cât și sufletește. Monografia a fost lansată în octombrie 2019 la Salonul de carte hunedoreană de la Deva și în noiembrie 2019 la Târgul de carte Gaudeamus din capitală. Despre ea s-a vorbit la Festivalul internațional “Liviu Rebreanu” de la Bistrița, într-o ediție dedicată filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Era timpul ca monografia-eseu să fie adusă și în fața publicului sibian. Nu mă îndoiesc că, așa cum s-a întâmplat cu cele mai multe cărți ale scriitoarei Anca Sîrghie, chiar în acest an și această carte va trece peste Atlantic, dar nu înainte ca despre ea să se vorbească chiar în primăvara aceasta la Paris.”

Aflată într-o ipostază cu totul inedită, ca personaj principal al volumului, Anca Sîrghie s-a arătat emoţionată şi a dorit să facă o mărturisire: „Trăiesc o mare bucurie, acum când Ada Stuparu vine de la Craiova şi ne prezintă rezultatele creaţiei şi muncii sale de un întreg an. Sunt impresionată, pentru că am găsit în volumul de 528 pagini o sinteză a roadelor cercetării mele de o viață, într-o carte bine structurată, scrisă într-un stil clar și expresiv. Sunt uimită și încântată de această realizare a Adei Stuparu, mai ales că nu am găsit în noul ei volum nimic encomiastic, ci o analiză punctuală, la obiect, pe toate laturile cercetării mele literare, așa cum se găsesc ele în cărțile publicate și în studiile și articolele apărute în presă. Obiectivitatea este, fără îndoială, una dintre calitățile acestei cărți și ea îi poate certifica valoarea.”

Invitată la cuvânt, autoarea Ada Stuparu a vorbit despre travaliul pe care l-a impus o asemenea realizare: „Materialul care a trebuit să fie înregistrat şi comentat a fost foarte bogat şi stufos. Texte din aproape 30 de volume publicate, peste 500 de articole, care în bibliografia noastră ajung până la anii 2018-2019. Suntem alături de o personalitate creatoare, înzestrată cu multă energie şi inspiraţie şi, fără îndoială, vom avea încă multe lucruri de spus despre activitatea prezentă și viitoare a scriitoarei Anca Sîrghie. Conform canonului estetic, volumul cuprinde două părţi fundamentale: viaţa şi opera. Este un capitol destul de amplu acela în care se prezintă evoluţia şi formarea unei personalităţi. Desigur că am reţinut momentele cele mai semnificative din viaţa şi activitatea doamnei conferențiar Anca Sîrghie. Sunt convinsă că Domnia Sa este pe mai departe un model pentru mulţi tineri, care vor citi cartea şi vor vedea că se pot face atâtea lucruri frumoase atunci când talentul este dublat de pasiune, abnegație și dragoste pentru oameni”. Continue reading „Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu” →

Elena BUICĂ: Laudatio pentru monografia comunei Ștorobăneasa

Scriu despre această monografie cu deosebită plăcere, căci, ascultând vocea localităților Ștorobăneasa și Beiu, am auzit vocea Țigăneștiului meu natal, aflat la distanța unei aruncături de băț. Citind despre vatra satului strămoșesc, am trăit bucuria de a reîntâlni multe elemente comune. Mi-a sfârâit inima, cum se spune prin aceste locuri, când s-a desfășurat înaintea ochilor frumusețea specifică acestor plaiuri. Sunt locuri care se adresează mai ales celor care i-au frământat lutul din care ne-a plămădit Domnul, au respirat aerul pentru primul țipăt al venirii în acest mic univers și au băut apă din fântâna acestui tărâm. Aceste profunde valori de suflet au intrat în plămada ființei noastre. Am reîntâlnit elemente comune ale cadrului istoric și geografic, ideea existenței milenare a așezărilor umane pe aceste meleaguri și perpetuarea vetrei strămoșești, supuse prefacerii veşnice, lege a tuturor celor pământești. Am văzut cu ochii minții aplecarea spre muncă a localnicilor, renumita lor vitalitate, graiul specific, influența benefică a familiilor boierești și câte alte aspecte comune desprinse din cele 379 de pagini ale volumului.

La această bucurie se adaugă și o aleasă prietenie pe tărâm literar cu rigurosul istoric și critic literar, profesorul Nicolae Dina, și cu fostul meu coleg de facultate la renumita Universitate clujeană „Babeș-Bolyai”, profesorul eminent Badea Negreanu, ambii având, ca specialitate, limba și literatura română, autorii volumului „Comuna Ștorobăneasa, Teleorman. Istorie, cultură, tradiție, neamuri. File de monografie” (Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2019). Am avut satisfacția de a reîntâlni prin ei dragostea și prețuirea pentru sat, adevărata sinteză a neamului, spațiul în care zac taine nepătrunse și nebănuite. Și dacă adăugăm și bogăția aspectelor de viață, satul este, de fapt, o adevărată enciclopedie.

După cum se vede, dezvoltarea uluitoare a științei și tehnicii din zilele noastre, dar și fenomenul globalizării aduc rapid multe și profunde schimbări. Monografiile sătești vor fi cele care vor duce în timp inestimabile mărturii ale valorilor aflate acum pe cale de dispariție.

E un merit deosebit al autorilor acestei monografii că și-au dat mâna ca, împreună, să scoată la lumină pentru posteritate această lucrare monumentală. Ei au adunat cu răbdare și pricepere aspecte cu semnificație majoră, dar și unele, aparent la prima vedere, prea puțin importante, dar care au ajutat să închege într-o logică evenimentele petrecute de-a lungul timpului și să afle firul roșu al evoluției acestor comunități.

Pentru această monografie a fost nevoie de o muncă titanică timp de patru ani și mai bine, trecând prin rigoarea științifică, cu ancorare la „istorie, cultură, tradiție, neamuri”, așa cum menționează autorii chiar pe prima copertă. Ne putem imagina truda culegerii datelor făcute pe teren cu pasiune, cu obiectivitate, cu sinceritate și un deosebit spirit de observație și discernământ. Ne putem imagina ce a însemnat munca de documentare urmată de redactarea textului sau de câte zeci de ori s-a revenit asupra acestuia și a introducerii atâtor fotografii (peste cinci sute de imagini). Ca să îndeplinești aceste condiții, trebuie să fii mai mult decât un profesor de limba română. Trebuie să fii, înainte de orice, un om cu o largă viziune, să fii dedicat acestei munci, să ai o mare dragoste pentru plaiurile natale și câte altele nu se mai cer.

La o bună parte a lucrărilor și-au pus umărul în mod serios și ceilalți membri ai familiilor lor, atrași de farmecul acestei munci, pe cât de anevoioasă, pe atât de profundă în trăiri. Cu toții au lucrat cu multă răbdare şi mult sacrificiu, o muncă fără preget, care nu îngăduie nici răgaz, nici descurajare. Și ar mai fi încă multe de adăugat la prezentarea acestui volum, precum editarea foarte ingrijită, datorată scriitorului-editor Gheorghe A Stroia și a valoroasei prezentări a acestei monografii, cu titlul „MONOGRAFIA COMUNEI ȘTOROBĂNEASA-TELEORMAN” sau UN NOU „RESTITUTIO IN INTREGUM” AL SATULUI ROMANESC EUROPEAM.

În acest volum, Nicolae Dina, cunoscutul istoric și critic literar teleormanean, cu multe aprecieri pentru activitatea sa, exersat să desprindă cu ușurință abilitățile și harul autorilor prezentați, a căutat adevărul cu rigoare și a menținut echilibrul judecăților de valoare, rămânând constant în încadrarea sa în apolitic. Prezentarea informațiilor este făcută într-un limbaj adecvat, stăpânit cu siguranța unui spirit trecut printr-o serioasă cultură, solidă și lucidă, cu un ochi format și sigur.

Celălalt autor, directorul școlii și profesorul de limba română și istorie, Badea Negreanu, s-a simțit legat de aceste locuri cu întreaga ființă. N-a părăsit comuna Ștorobăneasa din prima zi de catedră și acolo a rămas și astăzi, după pensionare. Cu mulți ani în urmă, a început să noteze aspecte care au stat pe rampa așteptării până s-au întâlnit cu celelalte informații ale fostului său elev și apoi coleg de catedră, Nicolae Dina, prins și el în acest vârtej al îndemnurilor sufletești care își doreau împlinirea și limpezirea în rostiri luminate. Omul și profesorul-director Badea Negreanu, pentru implicarea sa în actul educațional, social, economic, cultural, mai precis, în toate domeniile vieții sătești, a primit de-a lungul anilor nenumărate premii, titluri, distincții… În localitate și în zona din apropiere, numele său este de un necontestat prestigiu, iar sătenii i-au arătat prețuirea și prin acordarea numelui său școlii din localitatea Beiu.

Pe amândoi autorii, eu îi văd, alături de preoți, ca demni urmași ai dascălilor satelor de odinioară, dascăli formați în lumina vestitei noastre școli românești antebelice.

Continue reading „Elena BUICĂ: Laudatio pentru monografia comunei Ștorobăneasa” →

Mariana GURZA: Satul ȚICĂU, o sămânță a veșniciei

MOTTO:

,,Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercările comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun”.

(Prof. univ. dr. Szidonia Haragos)

Considerațiile de mai sus se referă la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Zalău, Editura ,,Caiete Silvane”, 2019, colecția ,,Monografii”, o apariție ce onorează satul românesc, autorul, fiind editată în acest 2019, An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

Simpozionul Național de Teologie intitulat „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe”, organizat de Patriarhia Română, în luna octombrie, PF Daniel a precizat că există o criză a satului românesc care ,,cere de la noi toți mai multă implicare. Satele au nevoie de primari harnici, de învățători de vocație, de preoți duhovnicești și milostivi, dar și de săteni sănătoși și bucuroși să cultive pământul”.

Îndemnul Părintelui Patriarh, de întocmire de monografii pentru satele românești, însoțite de imagini, a avut ecou și prin apariția Monografiei satului Țicău, un sat mic, aflat în partea de sud-vest a județului Maramureș.

Învățătorul Traian Ience, fiu al locului, nu dezminte nici de data aceasta. ,,Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Țicăului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale…” Prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Prefața monografiei aparține doamnei prof. dr. Szidonia Haragos, o fiică a locului care și-a prezentat impresiile atât în limba română cât și în cea maghiară. Deși de etnii diferite, năzuințele sunt aceleași, cu dorința de pace și liniște interioară. Istoria a demonstrat că doar împreună au putut trece peste vestigiile vremurilor.

„Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“, declamă autorul referindu-se la monografia satului natal. O monografie unică de altfel, pornind de la atestarea sa documentară din anul 1543 deși ,,una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ,,În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil!” (p. 32).

Autorul a scotocit prin arhive, biblioteci, a studiat Monografia județului Sălaj (maghiară Szilágy vármegye monográfiája, publicată în 1902), o carte despre Comitetul Sălaj editată de Petri Mór și a descoperit și lucrarea lui Antal Szirmay din 1809, care ar trebui să fie cunoscută și de alți istorici. A descoperit lucruri inedite despre micuțul sat în care a văzut lumina zilei.

Monografia este structurată în mai multe părți: Prefață/Bevazeto; Așezare, limite, vecini; Istoricul satului Țicău; Datini și obiceiuri; Inundațiile din 1970; Țiganii; școlile din Țicău; Biserica românească; Biserica reformată; Castelul din Țicău; Cimitirele din Țicău; Gara; Strâmtorile Țicăului; Pensiunea ,,Festival” ; În loc de încheiere; Bibliografie

Un studiu științific, amplu, din toate punctele de vedere. O lucrare de o mare complexitate și studiu, analiză, autorul operând cu date, documente de arhivă, cifre, ce privesc toate viețile spiritual și social-economice, arii geografice, comunitățile umane. Prin multă strădanie a reușit să penetreze trecutul și să revină în prezent. Imagini colorate inundă paginile, imagini de ieri, imagini de azi.

Domnu’ Trandafir, cum i se mai spune învățătorului Traian Ience, pentru dragostea și implicarea firească în educație, rămâne un model și o mândrie pentru Țicău și nu numai. Modest dar tenace, blând dar stăruitor în a zidi pentru generațiile viitoare dragostea pentru loc și persoană. Interes pentru istorie și tradiție, imbold pentru conservarea vetrei strămoșești.

În anul 2014 înființează un muzeu al satului în localul Școlii primare din Borza care cuprinde 1800 de obiecte expuse în cinci săli.

A publicat Creaca – repere monografice; Monografia școlilor din comuna Creaca; Planuri de lecție din perioada 1860-1940; Istoria învățământului românesc din Sălaj – repere monografice; Dicționar de arhaisme și regionalisme din zona Creaca-Jibău-Țicău.

Monografia satului Țicău cuprinde multe înscrisuri ale vremurilor, fotografii bine păstrate. Pentru el și pentru cei apropiați, descoperirea bunicilor materni, a fost ceva inedit. Multe i le datorează mamei, Maria Ience, fratelui Gheorghe Ience, cumnatei Magda Ience și preotului ortodox, Radu Botiș. Aduce mulțumiri domnului György Györfi-Deák de la Biblioteca orășenească Jibou și domnului Koncz Atila, dar în mod special recunoștință prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Volumul semnat de Traian Ience ,,Monografia satului Ţicău”, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019, apărut cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sper să ajungă în sufletele cititorilor. Să descoperim mereu miracolul satului nostru, unde cu siguranță trăiește veșnicia. Un efort demn de un fiu al satului care înnobilează.

–––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

11 decembrie 2019

Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája

Prefață la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019

Este o plăcere absolută să scriu câteva cuvinte introductive la lucrarea domnului Traian Ience, o monografie a satului Țicău, care cuprinde istoria comunității de la origini până astăzi. Mă simt profund onorată și privilegiată de a face acest lucru mai ales că aceasta este povestea propriei mele comunități natale, o narațiune redată cu dragoste si minuțiozitate impresionantă și o atenție deosebită la detalii. Într-adevăr, cartea domnului Ience este rezultatul multor ani de cercetări efectuate cu rabdare, care produc o lucrare unică ca valoare documentară. Aceasta este prima monografie axată exclusiv pe istoria satului Ticau, cuprinzând toate informațiile de arhivă disponibile despre comunitatea noastră. Astfel, ea reprezintă o lucrare de valoare unică, una pe care ar trebui cu toții să o îndrăgim ca băștinași ai Țicăului sau cititori interesați de dezvoltarea istorică a acestei regiuni din Maramureșul contemporan, România. Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercarile comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun.

Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Ticaului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale: „Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“ Ca profesor universitar care a plecat din Ticău pentru a-mi construi o carieră academică și de a obține un doctorat în New York City, Statele Unite ale Americii, cunosc valoarea școlirii adevărate și simt un respect imens pentru oameni ca dl. Ience și pentru toți acei care o procedează ca dânsul. Fără finanțare externă, bazându-se exclusiv pe propriile resurse, domnul Ience a scris această monografie pentru a păstra o istorie prea ușor de uitat în lumea noastră contemporană definită de viața noastră grabită. Aceasta este probabil valoarea supremă a acestui text: este o consemnare pe care aproape că nimeni altcineva nu ar fi produs-o sau ar fi putut-o produce, povestea unui mic sat, povestea noastră, a celor care s-au născut aici și ai căror părinți, bunici și străbunici s-au născut, au trăit și au fost îngropați aici. Este un depozit al trecutului nostru colectiv și, ca atare, este de neprețuit.

De asemenea, este o lucrare inovativă si din alte puncte de vedere. Dl Ience subliniază în paginile de deschidere că a descoperit o sursă de informare datând cu aproximativ o sută de ani mai devreme decât cea a lui Petri Mor în lucrarea publicată în 1902 sub titlul ,,Szilagy vármegye monografiaja”, considerată de obicei ca fiind prima monografie publicată despre istoria regiunii. Într-adevăr, domnul Ience a descoperit lucrarea lui Antal Szirmai din 1809 și astfel dovedind că lucrarea lui Szirmai are precedent față de Petri și ar trebui să fie recunoscută ca atare și de alți istorici. Acest lucru, în sine, reprezintă o descoperire semnificativă, mărind exponențial valoarea istoriografică și documentară a lucrării domnului Ience. De asemenea, a verificat foarte atent toate sursele disponibile menționate în ambele monografii: conscripții și recensăminte ale Imperiului Habsburgic și monarhiei austro-ungare din secolele 18 și 19. A inclus numeroase fotografii de înaltă calitate ale documentelor istorice, cartografice, anchete și date, pe lângă fotografiile originale care prezintă oameni și locuri din sat de la începutul secolului al 20-lea . Domnul Ience a ajuns chiar să caute prin materialele puse la dispoziție de Ministerul Apărării din Cehia pentru a înregistra pierderile suferite de comunitatea noastră în timpul primului război mondial! El narează, de asemenea, amintiri personale, care, pentru mine, un învățat care studiază memoria colectivă și trauma istorică sunt mărturii inestimabile. El relatează ceea ce a auzit de la propriii părinți despre oamenii din Țicău care au supraviețuit în lagărele de detenție din Siberia în timpul primului război mondial, unul dintre supraviețuitori fiind bunicul domnului Ience. Spre uimirea mea, aflu din monografia domnului Ience că, de exemplu, potrivit unui recensământ realizat între 1772-1774 ,,Cziko” găzduia „21 țărani liberi, 8 iobagi, 5 lucrători zilieri cu casă și 3 lucrători zilieri fără casă.” O privire fascinantă în trecutul nostru, nu-i așa? De asemenea, am fost surprinsă de faptul că în micul meu sat era un loc alocat execuțiilor publice si spânzurărilor. Referințele lingvistice sunt lămuritoare: locul respectiv de pământ este cunoscut de mult ca „acastauă” sau „akaszto”, iar bunicii noștri ar fi putut să utilizeze termenul, probabil fără să știe de semnificația sa inițială.

Una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ” În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil! „(P. 32). Este înțelepciunea învățată a istoricului care cunoaște prea bine imprevizibilitatea istoriei care dă putere cuvintelor domnului Ience aici. Așa cum subliniază, schimbări majore au avut loc în satul nostru mic de-alungul secolelor, și totuși, oamenii au trăit împreună prin asemenea răzvrătiri, unguri și români deopotrivă. Este această dualitate și unitate care ne-a definit istoria, trecutul și prezentul nostru, și este o identitate colectivă pe care am moștenit-o și ar trebui să o prețuim ca atare. Pe măsură ce alte etnii ni s-au alăturat, evreii și romii, am devenit mai puternici împreună, diverși din interior, dar uniți din exterior.

Dl. Ience este un scriitor prolific. A scris o altă monografie a sistemului școlar din comuna în care predă (Creaca, jud. Sălaj ), un dicționar de regionalisme și limbaj arhaic în regiunea Creaca-Jibou-Ticau și două cărți axate pe analiza istorică a sistemul educațional (Învățământul românesc din Sălaj-repere monografice și Planuri de lecție din perioada 1860-1940). După cum mi-a spus, motivația lui este să surprindă istoria și să o pună la dispoziția celor care vor să o cunoască. Este o întreprindere intelectuală inspirată de iubirea sa profundă față de comunitatea sa natală și de locul în care s-a născut și a crescut. Sper că cititorii se vor bucura de această carte, vor aprecia caracterul său unic și bogăția de informații pe care le conține și vor ajunge să împărtășească respectul și admirația mea profundă pentru autorul ei. El ne-a asigurat accesul la trecutul nostru și acesta este cel mai mare dar pe care îl poate oferi cineva comunității: este darul iubirii, dedicare și nenumărate ore de muncă altruistă. În numele tuturor din Ticau / Szamosciko, vă mulțumesc, domnule Ience, din adâncul inimii noastre.

Dr. Szidonia Haragos

Dubai, mai, 2019

Bevezeto

Igazi öröm és megtiszteltetés pár szót írni bevezetőként Traian Ience úr monográfiájához, mely felöleli Szamoscikó történelmét a kezdetektől napjainkig. Valódi élmény ez számomra annál is inkább mert szülőfalum történelméről van szó, egy százados történetről melyet Ience úr mély szakértelemmel és figyelemmel rögzített művében. Évek áldozatos kutatómunkájának eredmenye ez a mű melyet így nyert dokumentációs érteké rendhagyóvá emel. Ez az első történelmi áttekintés mely Szamocikó teljes történelmét átiveli az összes rendelkézesre álló dokumentumforrás figyelembe vételével. Mint ilyen, mindannyiunk számára, Szamoscikó szülöttei számará, örömteli és rendkivüli alkalom e könyv megjelenése. Ugyanakkor olyan olvasók számára is élményforrás, akiket Máramaros megyének e régiója vonz és akiket a mi helysegünk különösképpen érdekel. Mint társadalomkép és történelmi emlékszöveg, e mű mindazt a tudásanyagot összefoglalja ami a kommunizmus éveit átvészelte, annak ellenére hogy a kommunista rendszer mindent megtett hogy történelmi identitástudatunkat lerombolja, hogy mindazt törölje emlékezetünkből ami ezt az identitast őrizni próbálta. Mindezt mérlegelve, hangsúlyozni szeretném Ience úr alkotói tendenciájának fontosságat, hogy á munkája által mindannyiunk, egész közösségünk törtenelmét akarta átmenteni és az utókor számára megőrizni.

Ience úr maga is Szamoscikó szülötte, aki 40 évet töltött tanítúként a közösséget szolgálva, és e főfoglalkozás mellett, törtenelemkutatásnak szentelve életét. Ahogy nekem erről személyesen beszámolt, semmifele modellt nem követett e könyv megírása közben, hanem inkább saját belső hangját követte, attól a vágytól sarkallva hogy szülőfalujának történetét rogzitse. „Így éreztem én hogy írnom kellett,” vallja Ience úr. Mint egyetemi tanar, aki évekkel ezelőtt Szamoscikóról indultam, hogy aztan New York-ban doktoráljak, ismerem a valódi szakmunka értékét és mély tisztelettel áldozom az olyan embereknek akik, mint Ience úr, ilyen kaliberű munkát produkálnak. Teljesen egyedül, semmifele anyagi támogatás nélkül végezte kutatását és írta meg művét Ience úr azért, hogy mindennapi életünk forgatagában a múltat mégse veszítsük szemünk elől. Talan ez az, ami valóban egyedivé teszi ezt a műalkotást: az, hogy aligha tudta volna ezt valaki más megírni, vagy aligha írhatta volna meg más szerző. Ez a mi kis falunk története, azoké akiknek szülei, nagyszülei és déd-nagyszülei itt születtek és éltek, és itt is vannak eltemetve. Kollektív múltunk hagyatéka e könyv, és mint ilyen, értéke felbecsülhetetlen.

A könyv egyedi más szempontból is. Ience úr felfedezett egy forrásanyagot mely korabbi mint Petri Mór 1902-ben kiadott Szilágy vármegye monográfiája, mely általánosan elismert, mint a környék első monográfiája. Ience úr felfedezése Szirmai Antal 1809-es szövege, mely tehát a Petri műnel korabbi forrás. Ience úr ugyanakkor lelkiismeretesen utánanézett minden egyéb dokumentumnak is, mindazoknak melyek a Habsburg birodalom és az Osztrak-Magyar Monarhia korában, a 19 és 20 század folyaman keletkeztek. Monográfiája bővelkedik magas kivitelezésű eredeti fotókban, melyek rámutatnak a falusi emberek életére a 20 század elejn, ugyanakkor számos másolatot tartalmaz térképekről és adatbázisokról. Még a Csehorszagi Védelmi Minisztérium által kiadott es interneten köyzétett adatokat falunk második világháborús vesztesegeiről is beiktatta szerzőnk. Személyes emlékek sorát is említi, melyeket magam, mint kollektív emlékezetet és törtenelmi traumát tanulmányozó szakember, nagyra értékelek. Ience úr elmagyarazza mit hallott, mint gyermek olyan cikói katonákról, akiket munkatáborokba és szibériai lágerekbe deportáltak a második világháború alatt, saját nagyapját is. Számomra nagy élmény volt felfedezni a monográfiát olvasva, hogy egy 1772-1774 közötti felméres alapján, Czikon „21 szabad paraszt, 8 jobbágy, 5 hazzal rendelkező napszámos es 3 házzal nem rendelkező napszámos” és családja lakott. Milyen érdekes betekintés ez közös múltunkba, nemde? Az is nagy meglepetés volt megtudni hogy külön terület szolgált kivégzésekre, nyilvános akasztásokra az én kis falumban. A nyelvészeti bizonyíték erre az, hogy sokáig a falusiak szókincsében aktívan szerepelt az elnevezése magyarul mint „akasztó” es romanul mint „acastau”: talán még nagyszüleink is használták e kifejezéseket, nem is sejtve eredetüket.

A monográafia egyik alapvető gondolata közösségünk dualitása; a kezdetektől fogva, Szamoscikó mint magyar es román falu szerepelt a feljegyzésekben, már 1431-ben, a legelső alkalommal, mint „Magyar es Olah falu” tesznek róla említést, és azóta is e kettőséget megőrizve fejlődött. Kté etnikum tagjai, két fő vallás hivei éltek egymással békességben századokon keresztül, attól függetlenül milyen külső hatalom uralkodott falujuk fölött. A Ience úr szavaival élve, „1698-ban egy idegen hatalom (Ausztria) eröltette a falubeliek átállását az Ortodoksziáról a Római Continue reading „Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája” →

Eleonora SCHIPOR: Satul Cupca înveșmântat în neuitare

Zilele trecute sala de festivități a CIE Cupca a găzduit o manifestare festivă prilejuită de apariția a încă unei cărți noi în viața noastră. E vorba de partea a doua a monografiei istorice a satului Cupca, cu titlul Cupca, un sat din Bucovina Monografie istorică. Partea II (anii 1944-2000). Autor – Domețian-Modest Cucuruz, fost profesor de matematică, fost director de școală, originar din acest sat.În anul 2004 în România, apare prima monografie istorică a satului, intitulată simpu și frumos Cupca, un sat din Bucovina, monografie istorică, partea I (anii 1429-1944) avându-l ca autor principal pe vrednicul fiu al acestui sat, regretatul dr. inginer Petre Ciobanu din Brașov, dar și pe alți doi coautori la fel de talentați și purtând de-a lungul vieții dragostea de baștină, stabiliți și ei cu traiul în România, cu părere de rău tot trecuți în eternitate, profesoara Reveca Prelipcean și economistul Vasile Slănină.

Despre prima monografie au fost mai multe prezentări pe paginile ziarelor noastre, majoritatea semnate de autoarea acestui material. Vrednica doamnă Mariana Gurza din Timișoara, poetă, prozatoare, a cărei rădăcini sunt pe linie maternă tot din Cupca, a scos cu câțiva ani în urmă o carte despre Petru Ciobanu cu titlul ,,Petre Ciobanu, un iubitor de neam”.

Acum aș vrea să prezint pe scurt cea de-a doua monografie.

Cartea cuprinde opt capitole, având bineînțeles o prefață, o postfață, bibliografie, anexe, tabele, fotografii.

Cele 8 (opt) capitole au fost plasate în ordinea următoare

Cadrul geografic.
Cupca în anii stalinismului (1940-1941, 1944-1953).
Populația și ocrotirea sănătății.
Economia.
Viața spirituală.
Nivel de trai.
Instituțiile satului Cupca.
Fiii satului.

Fiecare capitol are la rândul său câteva subcapitole, cele mai multe fiind la capitolul Viața spirituală, unde găsim biserica, învățământul, cultura, sărbătorile religiose și laice, sportul, tradițiile etc. La fiecare capitol vom face cunoștință cu oamenii, locurile, timpurile respective, dotate fiind și cu fotografiile corespunzătoare.

Noua monografie istorică a satului Cupca are circa 218 pagini, a fost tipărită la editura Misto din orașul Cernăuți. Redactor tehnic, dizainer și paginator este jurnalistul Marin Gherman, responsabilă de ediție – profesoara Marilena Zâgrea, prima computerizare aparține Anastasiei Cucuruz, nepoata autorului.

În postfața cărții (cititorii vor găsi toate acestea publicate) autorul le mulțumește celor mai sus numiți, dar și altor persoane din Cupca care l-au sprijinit moral și material la apariția cărții date. În deosebi îi este recunoscător deputatului din Rada Supremă a Ucrainei, Grigore Timiș, fost elev, profesor, director al școlii medii (azi CIE) Cupca. Îi mulțumim și noi autorului Donețian-Modest Cucuruz pentru munca și efortul depus.

…Nu la mult timp de la apariția cărții date, așa cum spuneam la început, în sala de festivități a CIE Cupca a avut loc prezentarea monografiei date. În sală am pregătit o expoziție de cărți și materiale din ziare dedicate satului Cupca, evenimentelor și oamenilor de aici. Deoarece festivitatea respectivă a coincis și cu ziua Mondială a ocrotirii copiilor, i-am avut mai întâi pe scenă pe micuții de la instituția preșcolară Rândunica, care sub îndrumarea educatoarelor și a metodistei Maria Dugan, au prezentat un mini-concert de toată frumusețea. Grupa vocală a școlii, în frumoase costume naționale, condusă de neobosita profesoară de limbă maternă Lucica Dușceac, a prezentat mai întâi un scurt recital poetic dedicat satului natal (îndrumate de subsemnata), mai apoi câteva cântece populare dedicate Bucovinei, vetrei strămoșești. Marta Belici, una dintre cele mai talentate eleve ale școlii, a inerpretat și un cântec solo.

În continuare a vorbit despre felul cum a adunat materialele, despre anumite perioade din viață, autorul Domețian Cucuruz. Prezent la manifestarea în cauză a fost și domnul deputat Grigore Timiș, care la rândul său, a accentuat importanța și rolul apariției unei asemenea cărți în viața unei localități. Ca amintire i-a dăruit autorului un ceas de perete, iar bibliotecii școlii un set de reviste pentru copii. Domnia sa s-a referit și la pregătirile ce trebuie să le facem pentru anul viitor când vom marca 590 de ani de la prima atestare documentară a satului Cupca. Ne-a promis sprijinul și ajutorul său la pregătirea acestui eveniment. În continuare au vorbit membri familiei autorului, soția Elena, fiul Nicolae, fratele Valerian Cucuruz, nepoata Elena Bicer. Au luat cuvântul fiii satului, protagoniștii monografiei – cantorul Viorel Timiș, profesorul-pensionar Iancu Popescu, fostul primar Lazăr Druciuc, profesoara Lucica Dușceac ș. a.

La final primarul satului Aurel Alerguș a înmânat două diplome din partea primăriei satului, una autorului Domețian Cucuruz, cealaltă deputatului Grigore Timiș, pentru susținerea tipăririi acestei cărți, dar și pentru aportul adus la dezvoltarea și promovarea valorilor materiale și morale ale satului natal. Asemenea diplome au primit ambii și din partea colectivului pedagogic al CIE Cupca, ele fiind înmânate de directoarea Maria Lazurca, cât și două buchete de flori pentru buna dispoziție.

O serie de persoane au primit monografia din partea autorului. La finalul întâlnirii invitații noștri au vizitat muzeul istoric al satului Cupca, unde se păstrează multe lucruri de valoare pentru sat și oameni. Domnul deputat Grigore Timiș, omul și patriotul care susține bisericile, muzeele și pledează pentru dezvoltarea lor, a făcut o donație bănească pentru reparații, dar și pentru păstrarea și renovarea unor exponate. Ne-a scris și câteva cuvinte în cartea de vizită. Ca directoare pe principii obștești a acestui muzeu, îi mulțumesc și pe această cale pentru generozitate, susținere și înțelegere.

Bibliotecile din Bucovina, și nu numai, s-au îmbogățit cu o nouă carte. Sunt deja multe cărți despre Cupca, unele dedicate personalităților de aici, altele semnate de originarii din această localitate, nemaivorbind despre articolele din ziare, materialele din revista ,,Logos și Agape” (ce apare online la Timișoara, redactor-șef Mariana Gurza), ce sunt publicate în permanență. Să dea bunul Dumnezeu ca această comoară spirituală a satului să fie dusă cu cinste mai departe.

————————-

Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară la CIE Cupca, membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina și a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova

Vitalie ZĂGREA: Încă o pagină de neuitat în istoria satului Cupca din Bucovina

Satul Cupca, regiunea Cernăuți, o frumoasă localitate de pe malul Siretului este cunoscut în țară și în lume prin personalitățile remarcabile care pe parcursul anilor s-au născut și au crescut în această pitorească vatră românească, dar și prin istoria acestui sat atins de valul deportărilor și înstrăinării de neam.

Despre acești oameni minunați, despre acele locuri pline de istorie și amintiri s-a scris foarte mult. În anul 2003 a apărut prima parte a monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, autori fiind Petru Ciobanu, Raveica Prelipceanu și Vasile Slănină, originari din comuna Cupca. În acea monografie se descrie cu lux de amănunte istoria satului, de la prima atestare documentară din anul 1429 și până în anul 1944.

Un alt fiu al satului Cupca, domnul Domețian-Modest Cucuruz, o personalitate cunoscută și stimată în sat și nu numai, a adunat pe parcursul anilor documente și informații necesare și suficiente pentru a alcătui o nouă monografie a acestui sat românesc. Astfel, datorită parlamentarului Grigore Timiș, cupcean și român de origine, zilele trecute monografia ”Cupca, un sat din Bucovina” , partea a doua, care cuprinde anii 1944-2000, autor Domețian-Modest Cucuruz, a văzut lumina tiparului la Editura ”Misto” din Cernăuți. Un prilej de bucurie pentru locuitorii satului, întrucât între copertele acelei cărți se regăsesc fiii și fiicele satului, cei care au muncit din greu pentru bunăstarea oamenilor și prosperarea comunei, dar și acei oameni care și-au adus aportul la înstrăinarea de țară și neam a multor cupceni deportați în gulagurile siberiene. Oamenii, trebuie să-i cunoască și pe cei care au luptat împotriva comunității, doar istoria unui sat nu este scrisă numai în culori roz.

Autorul monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, partea a doua, domnul Domețian-Modest Cucuruz și-a invitat prietenii și colegii de cândva, oamenii satului la Complexul Instructiv-Educativ Cupca, pentru a prezenta și a lansa această carte foarte prețioasă. Evenimentul a decurs într-o adevărată atmosferă de sărbătoare, fiind prezenți Grigore Timiș, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, primarul comunei Cupca Aurel Alerguș, directoarea școlii-gazdă Maria Lazurca, care l-au felicitat pe autor, mulțumindu-i pentru eforturile depuse la alcătuirea acestei monografii – o muncă imensă de zile și nopți nedormite, de ani petrecuți asupra acestei lucrări.

Primarul satului i-a înmânat domnului Domețian-Modest Cucuruz o diplomă de merit și un premiu bănesc, iar doamna Maria Lazurcă i-a oferit o diplomă autorului din partea colectivului pedagogic și al elevilor de la Complexul Instructiv-Educativ Cupca.

A venit din Moldova să împărtășească bucuria acestui vis împlinit al tatălui de a vedea adunate în copertele unei cărți munca de o viață, istoria unui sat, fiul domnului Domețian-Modest Cucuruz – Nicolae.

Modest din fire, cum este autorul monografiei, cuprins de emoții și fericire, luând cuvântul în fața oamenilor dragi ai satului, le-a mulțumit pentru prezență, dar și pentru susținere și încurajare. Nu ar fi fost posibilă apariția acestei monografii dacă nu ar fi răspuns cu amabilitate parlamentarul Grigore Timiș, care a plătit serviciile tipografice, profesoara Marilena Zâgrea și jurnalistul Marin Gherman, care au depus eforturi ca monografia respectivă să apară în condiții poligrafice excelente.

Parlamentarul Grigore Timiș, care ține foarte mult la istoria satului său și la oamenii de prin părțile locului este convins de faptul și speră, totuși, că societatea de azi și generațiile viitoare vor aprecia pe deplin truda și eforturile depuse de domnul Domețian-Modest Cucuruz.

BucPress

http://www.bucpress.eu/social/inca-o-pagina-de-neuitat-6886

Prof.Traian D. Lazăr: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989, o adevărată și mirabilă invazie a unor „cercetători” dornici de informații și acte.

Faptul era, în majoritatea cazurilor, efectul legilor de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul democrat-popular.

În mai puține cazuri, cercetătorii urmăreau obiectivul de a descoperi și publica mărturii despre păstrarea sau afirmarea identității personale/familiale sau comunitare. În acest context au apărut în multe zone ale țării monografii dedicate unor persoane, instituții, localități și evenimente.

Printre scrierile meritorii de această natură se numără studiul monografic alcătuit de prof Mircea Botiș și preot Radu Botiș, Ulmeni-Maramureș, Editura Enesis, Baia Mare, 2011.

Volumul prinde în cele 271 de pagini, însoțite de consistente imagini foto, identitatea orașului Ulmeni din Maramureș. Pe coperta a patra se află o utilă și interesantă prezentare a C.V-ului profesional-științific al autorilor.

Aflăm astfel că prof Mircea Botiș, absolvent al Facultății de istorie-filozofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al masteratului „Elite politice” la Facultatea de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu” din Sibiu, este un profesionist de clasă atestat prin rezultatele elevilor săi la faza națională a olimpiadei de istorie, prin diploma pentru contribuție deosebită obținută la Concursul de eseuri „Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust” și ca organizator la Concursul de Iudaism și Istoria Evreilor desfășurat la Sibiu în 2007.

Radu Botiș este un „sacerdot în cuvânt, în slujire și-n inimă”, un „condei” prezent în redacțiile și colaborator al revistelor din țară și străinătate: Starpress, Dor de Dor, Murmur, Agero-Stutgart, RomanianVIP – SUA, Nou Horizont-Spania, Observatorul-Toronto. Strâns legat de activitatea culturală din zona ce constituie tema monografiei, Radu Boțiș este editorul și fondatorul revistelor Glas comun, Slova creștină și al suplimentului Slova copiilor, precum și președintele fondator al Asociației cultural creștine umanitare Ars Vivat al cărui program de activitate și realizări este prezentat și în monografie.

Autorii tratează cu competență și dăruire – pentru că sunt locuitori ai zonei- identitatea fizico-geografică a localității aparținând spațiului mioritic evocat de Blaga. Spațiul geografic al orașului Ulmeni este prezentat în principalele lui caracteristici și componente: perimetrul, suprafața, relieful, punctele reprezentative, solul, clima, altitudinea, hidrografia, fenomenele atmosferice, resursele biogeografice (păduri, faună cinegetică și piscicolă), demografia, căreia i se consacră un capitol separat.

Identitatea demografică, spun autorii, poartă amprenta istoriei așezării și a spațiului fizico – geografic al zonei. Orașul Ulmeni este o așezare ale cărei rădăcini se află în vechea Dacie și în Dacia romană, când era cunoscută sub numele Bodava. Atestată documentar din 1405, când purta numele Silimeghiu (Sylelmed), metamorfozat în diferite variante, localitatea a luat numele Ulmeni din 1926.
În evul mediu, localitatea s-a aflat în proprietatea voievozilor Balc și Dragoș și a urmașilor acestora. Din punct de vedere politic, așezarea s-a aflat în zona de interferență dintre Principatul autonom al Transilvaniei și regatul Ungariei, trecând apoi sub dominația Imperiului Habsburgic, devenit din 1867 Imperiul Austro-Ungar, destrămat în 1918, prin lupta pentru independență a națiunilor componente. La 1 decembrie 1918, românii din Transilvania, inclusiv locuitorii comunei Ulmeni, au decis unirea la România. Dictatul de la Viena-1940, a impus României cedarea către Ungaria a părții de nord-est a Transilvaniei. Zona Ulmeniului a intrat temporar în stăpânirea Ungariei, dar din toamna anului 1944, a revenit la România. Interesați în prezentarea Ulmeniului, fără a-l izola de satele din jur, autorii adaugă referințe legate și de identitatea acestora.

Autorii prezintă evoluția demografică a localității Ulmeni sub aspect numeric, al structurii de vârstă, sex, etnic, social, onomastic, de stare civilă și militară. Prezentată cronologic, evoluția demografică atestă existența continuă a unei majorități etnice românești. În structura religioasă a populației se subliniază că majoritatea o constituie aderenții bisericii unite Romei.
Continue reading „Prof.Traian D. Lazăr: Identitate” →

Eleonora Schipor: Locuri de închinare la Cupca

Изображение-012-150x150 Despre existenţa în Cupca a unei biserici ne mărturiseşte un document din anul 1575, adică din timpul lui Petru Şchiopul. Acest lăcaş de închinare se afla în cătunul Selişte. În manuscrisul fostului cantor bisericesc, Vasile Timiş, decedat în 1995, se notează că în partea răsăriteană a satului numită Bohorodice, în grădina unei văduve, cu mulţi ani în urmă se oficia serviciul divin sub patru peri, dintre care unul mai este şi astăzi. Anume acolo, după opinia acestui modest cronicar, s-ar fi aflat cel mai vechi loc de închinare în Cupca.

Mai târziu, pe muchia dealului, a fost înnălţată o altă biserică prin anii 1866-1868. La această biserică veneau mai demult şi oamenii din satul Corceşti. Numai după 1808 Corceştilor li s-a permis să aibă biserica proprie şi preot. Vasile Timiş a încercat în cronica sa să stabilească o cronologie a preoţilor, care au slujit la Cupca, începând cu anii 70 ai secolului trecut. Astfel, în ordine cronologică, păstori duhovniceşti ai cupcenilor au fost: Epaminonda Prelici ( 1877-1903 ), Teodor Bumbac (1913-1914), Gheorghe Pojoga (1905-1918), Gheorghe Velehorschi (1919-1924), Constantin Grigorovici (1924-1935), Nicolae Creţu (1936), Vasile Tcaciuc (1937-1939), Simion Ivaniuc (1943-1945), Alexie Şencariuc (1945-1954) Gheorghe Zmoşu (1954-1980), Ion Amari (anii 80), Gheorghe Florea ( sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 ), Nicolae Proţiuc 1992-1994). Din 1994 şi până acum la Cupca păstoreşte preotul-protoiereu Vasile Cuciureanu.

Continue reading „Eleonora Schipor: Locuri de închinare la Cupca” →

Eleonora SCHIPOR: Vechimea satului Cupca (fragment)

7583755 …Printru-n document aparte, Alexandru cel Bun dăruieşte boierului Ivan Cupcici, pentru deosebite merite de vitejie, satul de pe Siretul Mic, care, într-un fel, avea să-i poarte şi numele. În acel act de danie se menţioana: „Toate acestea să-i fie uric cu tot venitul copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor cu întregul neam a lui”. După afirmaţia cunoscutului cercetător de vechi documente moldoveneşti, Mihai Costăchescu (1884-1953), primul Cupcici apare în analele cancelariei încă în 1422, când era logofăt şi vornic de Suceava. Acestui Cupcici, după ce i s-a dăruit satul Cupca, i se mai întăresc, la 15 iunie 1431, încă 20 de sate. Despre Ivan Cupcici documentele vorbesc până la anul 1434, căruia în 1444 i se mai dau proprietate satele învecinate Camenca şi Tomeşti. ( Tomăscu se mai numeşte şi în prezent o părticică a satului, adică un deal ce-i în hotar cu Sucevenii şi pădurea de acolo. În vremuri mai adânci denumirea de Tomeşti a purtat-o satul Suceveni, satul de la confluenţa Siretului cu Sirețelul).

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Vechimea satului Cupca (fragment)” →