…Printru-n document aparte, Alexandru cel Bun dăruieşte boierului Ivan Cupcici, pentru deosebite merite de vitejie, satul de pe Siretul Mic, care, într-un fel, avea să-i poarte şi numele. În acel act de danie se menţioana: „Toate acestea să-i fie uric cu tot venitul copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor cu întregul neam a lui”. După afirmaţia cunoscutului cercetător de vechi documente moldoveneşti, Mihai Costăchescu (1884-1953), primul Cupcici apare în analele cancelariei încă în 1422, când era logofăt şi vornic de Suceava. Acestui Cupcici, după ce i s-a dăruit satul Cupca, i se mai întăresc, la 15 iunie 1431, încă 20 de sate. Despre Ivan Cupcici documentele vorbesc până la anul 1434, căruia în 1444 i se mai dau proprietate satele învecinate Camenca şi Tomeşti. ( Tomăscu se mai numeşte şi în prezent o părticică a satului, adică un deal ce-i în hotar cu Sucevenii şi pădurea de acolo. În vremuri mai adânci denumirea de Tomeşti a purtat-o satul Suceveni, satul de la confluenţa Siretului cu Sirețelul).
În 1474 Camenca, Tomeştii şi Cupca aparţineau Maruscăi, o fiică a lui Ivan Cupcici, precum şi vărului dânsei Mihno, fiul lui Groze Cupcici. Măruscăi i-a urmat Andreico Serbici. Aceşti boieri, fie că erau sârbi, fie că erau poloni de naţionalitate (nu se ştie precis) stăpâneau sate curat moldoveneşti şi aici limba română răsună de la ctitorirea lor, adică de la începutul începuturilor.
Satul s-a aflat în posesiunea descendenţilor lui Ivan Cupcici până la 1601, când a fost închinat, dimpreună cu altele, mănăstirii Putna. Chiar şi la 1764 Cupca era tot posesiune mănăstirească, căci aşa era trecut în catastiful lui Vartolomeu Măzăreanu. Evident, până la perioada fanariotă din istoria Moldovei medievale satul s-a bucurat de o anumită administrație autonomă, obştii fiindu-i rezervate drepturi legate de rezolvarea problemelor sale vitale. Urcarea pe tronul Moldovei a vreunui domn fanariot era însoţită de ridicarea dăjdiilor, de închipuirea unor impozite noi (vităritul, fumăritul, albinăritul etc.), pe care populaţia trebuia să le achite în mod obligatoriu. Abia domnul Grigore Calimah scuteşte o serie de sate, printre care şi Cupca de dăjdiile şi prestaţiile făcute mănăstirii Putna.
După 1775, când o parte a Moldovei de Sus este anexată de către Austria, se observă o anumită schimbare în structura demografică a acestei străvechi aşezări de pe Siretul Mic. Pur şi simplu, Cupca este invadată de evrei, slovaci, poloni şi de alte nații. Evreii, de-o vorbă, se grăbesc să deschidă cârciume, în care, încercând adeseori să-şi verse amarul, ţăranii îşi lăsau averile. Pe la mijlocul secolui al XIX-lea în acest sat mai rămăseseră vreo zece familii de ţărani înstăriţi, alte vreo 60 familii le constituiau ţărani mijlocaşi, iar 150-200 familii aveau o stare materială nesatisfăcătoare. În partea satului cuprinsă între cătunele Bodnărie şi Plai se plodiseră nişte ţigani. Aceştea făceau şi vindeau fuse, linguri, coveţi. Dar erau şi din acei care umblau cu cerşitul. Însă peste câteva decenii numărul lor a scăzut simţitor, fiindcă au fost seceraţi de holeră.
Pe la sfârşitul anilor 30, când Cupca făcea parte din judeţul Storojineţ, numărul populaţiei de aici era de 2,260 locuitori. În perioada interbelică în sat funcţionau 3 mori, 2 cărămidării, 14 dughene şi cârciume, în majoritate fiind proprietate evreiască. Doar un singur român, Ilie Popescu, avea în Cupca un punct de desfacere a mărfurilor. În schimb, cupcenii Vasile Dugan, Petre Opaiţ şi Vasile Ţugui aveau restaurante în Storojineţ. În sat funcţionau, de asemenea, o frizerie, o baie şi două lăptării.
Satul Cupca n-a cunoscut nicicând o mai mare tragedie decât cea din 1940-1941. Chiar în primele luni de ocupaţie bolşevică au fost arestaţi Petre şi Dionistie Nistor, Traian Sturza, Lazăr Ţâbuleac, Ion Bolocan, Gheorghe Amari, Traian Bodnari, Ilie Timiş, Petru Ungureanu. La 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă şi-au găsit moartea cinci cupceni. Alţi cinci au fost arestaţi pentru participarea la acele tragice evenimente, iar 19 persoane – pentru sentimentele „ostile” faţă de puterea sovietică. La 13 iunie 1941 au fost deportaţi în Kazahstan şi Siberia 92 de cupceni, iar la începutul anilor 50 vreo 30 de persoane au fost ridicate din sat şi exilate pe motive religioase.
De-a lungul anilor cupcenii ca și vecinii lor din alte sate au avut multe de suferit, dar au avut și multe lucruri, cât și evenimente ce au rămas în istorie.
Despre spiritualitatea, tradițiile, obiceiurile, datinile, vom vorbi în alte materiale.
——————————
Eleonora SCHIPOR
Pătrăuții de Jos, Ucraina
30 noiembrie, 2017