Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (4)

În ciuda deciziilor Europei, românii aveau acum domnitorul străin dorit şi, cu toate că situaţia lui ,,avea să fie de nesuferit, dacă nu era recunoscut”, convingerea generală era aceea că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la principele pentru care luptaseră atât. Consulul francez scria: ,,Nimeni nu se gândeşte să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz” .

Noul fapt împlinit petrecut în Principate, prezenţa în fruntea lor a prinţului străin silea Puterile să ia atitudine faţă de această ,,faptă îndrăzneaţă”. Drouyn continua să susţină că Franţa nu avea niciun amestec în ridicarea unui prinţ străin pe tronul Principatelor, mai mult, într-o scrisoare adresată Londrei şi Vienei, el afirma complicitatea Prusiei. Dar ambasadorii ei acreditaţi pe lângă alte Puteri dădeau asigurări categorice în privinţa nevinovăţiei Prusiei, Bismarck susţinând că guvernul său nu ştia nimic despre fapta (escapada) lui Carol. Numai Poarta nu era dispusă să tacă sau să se resemneze, Aali paşa voia ocuparea Pricipatelor, însă guvernul otoman nu reuşea să ia nicio hotărâre în această chestiune.

Dar Turcia nu era lezată atât de prinţul străin, cât de faptul că acesta o ignorase: ,,de ce principele Carol nu trecuse pe la Constantinopol”? Poarta, vădit neconsolată, supuse iarăşi Conferinţei această ,,supărătoare chestiune” şi, în şedinţa din 25 mai, Safvet paşa protesta din nou vehement împotriva venirii lui Carol şi declara că era de datoria sa ,,ca să restabilească ordinea legală în Principate”.Delegaţii nu erau dispuşi însă la o intervenţie şi Conferinţa doar hotărî să nu ia nicio măsură sinonimă cu recunoaşterea prinţului Carol.Ea decise, la propunerea lui Budberg, să interzică consulilor orice raporturi oficiale cu noul principe. Dar Safvet spunea lui Drouyn că Poarta nu vedea altă soluţie ,,decât o ocupaţie militară” şi că voia s-o încerce din propria iniţiativă, ,,dacă în termen de 15 zile, Conferinţa nu impunea respectarea tratatelor”. Ziarele scriau (,,Le constitutionnel”, din 24 mai) că ,,o armată ruso-turcă şi intrase în Moldova”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (4)” →

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (2)

,,Sunt un adversar al acestui regim din România care a transformat ţara într-o închisoare…

Am dus această activitate pentru că regimul comunist este o cămaşe de forţă pe sufletul şi fiinţa neamului românesc.”

(Arhiepiscop VICTOR LEU)

Dolarii bancherilor Iacob Schiff, Givotovski, cât şi ajutorul celorlante bănci evreieşti americane,precum și directivele iudaismului internaţional l-au ajutat pe Troţki cu artileria grea a banilor să pornească asaltul nimicitor asupra monarhiilor şi bisericilor creştine.

Costurile reuşitei revoluţii iudeo-comuniste au fost enorme, chiar astonomice. „Iudaismul internaţional a investit în revoluţia bolşevică din Rusia, nici mai mult nici mai puţin decât 312 milioane de dolari, oferiţi lui Troţki prin intermediul mai multor bănci evreieşti între 1915 şi 1919. Printre aceste bănci, sau mai bine zis grupuri bancare, cele mai importante au fost: Banca Kuhn, Loeb & Co, din New York, Banca Speyer & Co. din Londra Banca Warburg din Stockholm, casa bancară Gunzburg din Petrograd, casa Nye Banken din Stockholm şi Sindicatul Bancar Westfalo-Renan din Germania, toate firme ale iudaismului internaţional.

Un important document al Serviciilor Secrete Americane transmis în 1919, Înaltului Comisar Francez din Statele Unite, Andre Tardieu, spunea textual:

7-618-6 Nr.912-S R.2 II/ Statul Major al Armatei Secţiunea a doua:

„I. În februarie 1916 s-a ştiut pentru prima dată că în Rusia se pregătea o revoluţie. S-a descoperit că următoarele firme şi persoane au fost implicate în opera de distrugere:

Iacob Schiff-evreu; 2. Kuhn, Loeb & Co-firmă evreiască condusă de: Iacob Schiff-evreu, Mortimer Schiff-evreu, Felix Warburg-evreu, Ioachim H. Henauer-evreu, Otto Kahn-evreu; 3. Guggenheim-evreu; 4. Max Breitung-evreu.
În primăvara lui 1917, Jocob Schiff a început să-l comanditeze pe Troţki ca să realizeze revoluţia socială în Rusia. Ziarul iudeo-bolşevic „Forward”-,,Înainte” din New York era finanţat de asemenea în acelaşi scop. Din Stockholm, evreul Max Warburg îl finanţa şi el pe Troţki & Co, şi la fel făceau şi evreul Olaf Aschberg de la Nye Banken din Stockholm, şi Givotovski, un evreu a cărui fiică a fost căsătorită cu Troţki.

III. În octombrie 1917 s-a petrecut revoluţia socială din Rusia şi, datorită ei, câteva organizaţii de soviete au preluat conducerea asupra poporului rus. În aceste soviete se distingeau cu nume adoptate, adevărate şi naţionalitate, următorii: Lenin/ Ulianov-mamă evreică, Troţki/ Bronstein-evreu, Steklov/ Naiamkes-evreu, Martov/ Zederbaum-evreu, Zinoviev/ Apfelbaum-evreu, Kamenev/ Rosenfeld-evreu, Suhanov/ Gimel-evreu, Sagherski/ Krochmal-evreu, Bogdanov/ Silberstein-evreu, Uriţki/ Abadomilski-evreu, Larin/ Lurie-evreu, Kamkov/ Katz-evreu, Ganeţki/ Furstenberg-evreu, Dan/ Gurevici-evreu, Meşkovski/ Golgberg-evreu; Parvus/ Helphand-evreu, Riazanov/ Goldenbach-evreu, Martinov/ Zibar-evreu, Chernomorski/ Chernomordik-evreu, Soltnţev/ Bleichman-evreu, Pianiţki/ Zivin-evreu, Abramovici/ Rein-evreu, Zvesdin/ Voinstein-evreu, Maklakovski/ Rosenblum-evreu, Lapinski/ Loewenschein-evreu, Babrof/ Nathanson-evreu, Ortodox/ Alxerod-evreu, Garin/ Garfeld-evreu, Glazanov/ Schulze-evreu, Ioffe-evreu…

VII. Cu câteva săptămâni în urmă a izbucnit revoluţia socială în Germania. Imediat evreica Rosa Luxemburg a luat conducere politică şi evreul Haase a devenit unul dintre cei mai importanţi conducători ai mişcării bolşevice internaţionale. Revoluţia socială din Germania se desfăşoară după aceleaşi directive evreieşti ca şi revoluţia socială din Rusia… Mişcarea bolşevică însăşi este, până la un punct, rezultatul unei mişcări generale evreieşti şi, de aceea, casele bancare evreieşti sunt interesate de organizarea acestei mişcări.” (Traian Romanescu, op. cit., p. 70-71)

Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (2)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)

Introducerea puterii personale, pentru a impune prin mijloace extra-constituţionale marile reforme, nu era lipsită de riscuri pentru viitor, aşa cum avea s-o arate evoluţia evenimentelor. Libertatea presei fusese înăbuşită, opoziţie parlamentară, după 2/14 mai 1864, practic nu mai exista, M. Kogălniceanu, primul-ministru reformator, a dost destituit, în ianuarie 1865, măsurile de aplicare a reformei agrare întârziau, iar lumea părea obosită de acest iureş reformator fără sfârşit. Mai grav era faptul că în jurul lui Cuza se constituise o camarilă, alcătuită din oameni abuzivi şi fără scrupule precum Cezar Librecht (evreu de neam), directorul telegrafului, favoritul domnului, Ioan Docan, vărul lui Cuza, N. Creţulescu şi N. Pisoschi, care reuşiseră să câştige încrederea domnului şi nu răspundeau în faţa nimănui. Pe plan extern, regimul lui Cuza nu se mai bucura sprijinul puterilor şi în special al Franţei.

Nemulţumirile împotriva regimului lui Cuza au atins apogeul în vara lui 1865, când domnul a părăsit ţara pentru a merge la băi, însărcinând pe Cezar Librecht, şeful camarilei, cu supravegherea treburilor guvernamentale. În absenţa domnului, la 3/15 august 1865, s-a produs o mişcare (manifestaţie), care, în urma intervenţiei armatei, s-a soldat cu 20 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aceste frământări au încurajat opoziţia internă anti-Cuza şi au nemulţumit puterile europene, marele vizir Fuad Paşa considera acţiunea drept expresia ,,unei nemulţumiri generale”, iar în presa franceză se vorbea despre instabilitatea regimului Cuza şi apropiatul său sfârşit. Cuza însuşi, tot mai singur, la deschiderea sesiunii parlamentare, în decembrie 1865, îşi manifesta intenţia de a abdica, iar D. Bolintineanu nota că, după aceasta, ,,puţini nu îl trădară”.

În cele din urmă, în urma unei conspiraţii, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost arestat în palatul domnesc, silit să abdice, apoi a părăsit ţara (a murit în mai 1873, fiind adus în ţară şi îngropat la Ruginoasa).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)” →

Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (II)

La 24 ianuarie 1859, s-a săvârşit o dublă alegere de domn, pentru a grăbi astfel unirea deplină. Dar, se poate spune, nu un domn, ci un simbol a fost ridicat pe tronul noului stat, Principatele Unite. Actul acesta, în care ,,apare în mod văzut mâna lui Dumnezeu” (arhimandritul Ioasafat), a ,,consfinţit un principiu”, spunea N. Golescu. În acelaşi mod se exprima şi C. A. Rosetti: ,,românii munteni au coronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre”. Pentru V. Place era vorba despre ,,un principiu şi nu un individ care a fost aclamat” , iar Beclard arăta şi el că deputaţii valahi ,,au aclamat principiul Unirii”. D. A. Sturdza scria că domnul Cuza este ,,personificarea marei idei”, iar D. Bolintineanu sublinia: ceea ce contează este ,,principiul de care ţine alesul”, iar acesta este ,,simbolul unirii ţărilor”. V. Boerescu arată că nu asupra unui om, ci a unui principiu (,,al unirei”) s-au fixat valahii, iar Moldova, afirma M. Kogălniceanu, l-a ales ,,pe acela pe care l-a socotit mai capabil pentru a duce la sfârşit marele principiu al Unirei”. Bulwer, diplomat englez, scria că ,,nu alegerea lui Cuza, ci principiul care a dictat-o este important…, şi el înseamnă independenţă”!

Problema cea mai însemnată pentru Principate, după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri. Noul stat era confruntat cu mari probleme şi contradicţii, domnul trebuia să conducă Principatele, în primii trei ani, cu două Adunări şi două Guverne, pendulând între Bucureşti şi Iaşi. Dar ceea ce era urgent şi necesar, imediat după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile Garante, care exercitau un control colectiv asupra acestora, după Tratatul din 18/30 martie 1856. Astfel, la 26 martie/7 aprilie 1859, se întrunea la Paris Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene, care trebuiau să decidă asupra dublei alegeri a lui Cuza. La 1/13 aprilie, Franţa, Anglia, Prusia, Italia şi Rusia au recunoscut dubla alegere, dar Turcia şi Austria s-au opus, acestea au recunoscut actul de la 24 ianuarie numai în toamnă, prin Protocolul din 6 septembrie (st.n.) 1859, care sancţiona uniunea personală dintre cele două Principate.

După acest pas, Principatele au păşit pe calea închegării unei uniuni reale şi, în vara lui 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puterile europene, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi extinderea bazei electorale, prin creşterea numărului de alegători. Din cauza contextului extern nefavorabil, memoriul n-a putut fi prezentat decât în decembrie 1860, iar după remiterea lui a urmat un şir de tergiversări diplomatice. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară emisă de Poartă invita puterile garante la o înţelegere diplomatică privitoare la unirea (desăvârşirea) instituţională a Principatelor. Proiectul otoman limita unirea politică şi administrativă la durata domniei lui Cuza. Exasperat de tergiversările Porţii, în două rânduri, în mai şi august 1860, Cuza a încercat proclamarea internă a unificării politice şi administrative, dar, în final, s-a renunţat la acest plan, aşteptându-se hotărârea puterilor europene. La 13/25 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol, Conferinţa puterilor consacrată unirii administrative a celor două ţări. După lungi discuţii şi alte noi tergiversări diplomatice, guvernul otoman a prezentat un proiect de firman, care eluda în fapt unificarea administrativă: frontiera dintre cele două ţări era menţinută, în Moldova urma să fie numit un guvernator şi se instituiau consilii provinciale, care menţineau separaţia. Totuşi, până la urmă, aceste restricţii erau eliminate şi firmanul elaborat, la 4 decembrie 1861, consacra pe plan european Principatele Unite, iar la 11/23 decembrie, Cuza anunţa într-o Proclamaţie înfăptuirea României: ,,Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori”. Continue reading „Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (II)” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)

În Săptămâna premergătoare Nașterii Domnului, România a fost tulburată de excesivele ceremonii legate de îngroparea fostului Rege al României Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Personajul a avut o viață lungă și, la capătul ei, se poate spune nefericită.
Ca mic copil a fost silit să “domnească” în lipsa tatălui sau, izgonit de la succesiune pentru viață imorală. Apoi, același tată, a revenit în România și prin intimidarea autorităților a devenit Regele Carol al II-lea. Un Rege nevrednic, imoral și criminal. Acea domnie a pus de fapt capăt oricărei posibilități de reconciliere între Neamul Românesc și Casa Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol al II-lea a delapidat sume uriașe, a distrus orice urmă de legalitate și formă democratică în România, sfârșind într-o rușinoasă “dictatură regală”. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că a patronat trecerea României, sau mai exact a Statului Român, în rândul statelor dictatoriale sângeroase. Este bine să ne amintim de acest lucru.
În primul rând Carol al II-lea a sfidat orice urmă de bun simț și decentă alungându-și soția și trăind în concubinaj deschis cu sinistra Elena Wolf-Lupeasca, ”duduia”, ale cărei singure “calități” reale i-ar fi garantat o superbă carieră în vecinătatea bucureșteană zisă “Crucea de Piatră”. Carol s-a înconjurat cu adevărate hiene, drojdii ale vieții publice și între ei “străluceau” Armand Călinescu, om însemnat la un ochi și având “nomme de guerre”, ”Chioru” și o bestie sadică, Gavrilă Marinescu, instalat șef al poliției. În aceste condiții lucrurile au mers spre dezastru.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mihai I şi augusta sa domnie între ADEVĂR, MIT și MISTIFICARE

„Naţiunea reprezintă pentru individ izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale. Nimenea nu va putea explica prin raţionament de ce un individ îşi jertfeşte cu drag viaţa pentru naţiunea sa, dar întrebând sentimentul, această jertfă ni se va părea naturală şi necesară.”

(Filosoful creştin Traian Brăileanu)

„Nu importă pe ce cale ai ales să cobori şi să te cobori pentru că toate coborîrile duc la iad.”

(Marcus Tullius Cicero, 106-43 în Hr.)

„Istoria, nu numai că este sau trebuie să fie cea dintâi carte a unei naţiuni”, dar această expresie fenomenală impune dreptul ei princiar, dinastic de moştenire a Tronului naţiunii însăşi, de slujire a Mântuitorului Hristos şi ca atare, expresia în sine are valoare absolută în contextul istoric al oricărui neam, al oricărui popor, al oricărei seminţii.

Istoria şi Teologia Creştin Ortodoxă sunt însăşi Crucea acelui Neam creştin care, prin cele două reprezentări axiologice, vertical: dreapta-credinţă-teologia şi orizontal: istoria, izvorâtă din adevăr, nu din „documentele” aparţinătoare puterii, securităţii, camarilei, voinţei oculte din lăuntru şi din afară, obedienţei „binecuvântării sinodale”, omisiunii, bombănirii, tăcerii, amorţirii, încremenirii, infirmităţii sufletului, ori defăimătorilor şi calomniatorilor etc, din orice subclasă a Neamului sunt.

Cele două Arhetipuri ale Dreptăţii, Libertăţii şi Iubirii, Istoria şi Teologia, au valoare eternă, definitorie şi imprescriptibilă de Testamente evanghelice, Mărturisiri de Credinţă, Apologii şi Adevăruri de necontestat, circumscrise numai Adevărului absolut întru Iisus Hristos întru Care sălăşluieşte Adevărul-Calea-Libertatea-Iubirea şi Viaţa veşnică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mihai I şi augusta sa domnie între ADEVĂR, MIT și MISTIFICARE” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)

La 10 Mai 1866, principele Carol de Hohezollern, ndupă ce părăsea patria sa prusiană, pătrundea în Bucureşti şi depunea jurământul ca domnitor al României în faţa reprezentanţilor naţiunii. Însă drumul care a dus la acest triumf politic a fost lung, sinuos, cât se poate de dramatic.

După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, prin intervenţia imperiilor vecine, Rusia, Turcia şi Austria, tribunii naţionalişti români au părăsit ţara şi au plecat în exil, în Apus. Ei au încercat, în noile condiţii, să continue lupta pentru cauza naţională şi constituirea unei patrii române. Însă abia după izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi înfrângerea Rusiei, percepută până atunci ca ,,jandarmul Europei” absolutiste, a apărut posibilitatea reală a unei reuşite în lupta naţională. Pentru prima dată s-a vorbit despre situaţia Principatelor Române şi viitorul lor în timpul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855). Dar situaţia lor politică şi organizarea lor viitoare a fost analizată meticulos în timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, care s-a încheiat prin semnarea Tratatului din 18/30 martie 1856. Conform prevederilor acestuia, în cele două Principate urmau să se constituie adunări ad-hoc, reprezentative, care să exprime interesele tuturor claselor societăţii româneşti şi aspiraţiile lor. Se mai hotăra ca Principatele să rămână sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, ele intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, fiind desfiinţat protectoratul exclusiv, apăsător, al Rusiei.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)” →

Eleonora SCHIPOR: Vechimea satului Cupca (fragment)

7583755 …Printru-n document aparte, Alexandru cel Bun dăruieşte boierului Ivan Cupcici, pentru deosebite merite de vitejie, satul de pe Siretul Mic, care, într-un fel, avea să-i poarte şi numele. În acel act de danie se menţioana: „Toate acestea să-i fie uric cu tot venitul copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor cu întregul neam a lui”. După afirmaţia cunoscutului cercetător de vechi documente moldoveneşti, Mihai Costăchescu (1884-1953), primul Cupcici apare în analele cancelariei încă în 1422, când era logofăt şi vornic de Suceava. Acestui Cupcici, după ce i s-a dăruit satul Cupca, i se mai întăresc, la 15 iunie 1431, încă 20 de sate. Despre Ivan Cupcici documentele vorbesc până la anul 1434, căruia în 1444 i se mai dau proprietate satele învecinate Camenca şi Tomeşti. ( Tomăscu se mai numeşte şi în prezent o părticică a satului, adică un deal ce-i în hotar cu Sucevenii şi pădurea de acolo. În vremuri mai adânci denumirea de Tomeşti a purtat-o satul Suceveni, satul de la confluenţa Siretului cu Sirețelul).

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Vechimea satului Cupca (fragment)” →

Renata MOIŞ-ŞIMAN: Un exemplu de politică discreționară a marilor puteri

Semnarea Tratatului privind Ucraina Transcarpatica (29 iunie 1945) şi ratificarea lui (22 şi 27 noiembrie 1945)

Cel de al doilea război mondial a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria omenirii, prin pierderile enorme umane şi materiale, prin distrugerea unor inestimabile valori de patrimoniu cultural, inclusiv oraşe întregi, precum şi prin urmele de neşters în memoria a zeci de milioane de urmaşi orfani. Ţările din Europa centrală şi de Est au fost ocupate de germani, apoi târâte în război. După înfrângerile suferite de nemţi şi întoarcerea frontului a urmat alt pârjol, tăvălugul trecând acum în sens invers, dar cu aceleaşi atrocităţi şi suferinţe.

Pe cât au fost însă de inumane actele de război, pe atât au fost de nedrepte multe dintre hotărârile luate de cei puternici şi învingători la sfărşitul ostilităţilor. Printre asemenea hotărâri se numără şi trasarea frontierelor mai multor state. Noi vom aborda în articolul de mai jos situaţia Transcarpatiei, regiunea din centrul Europei care a avut neşansa de a trece de la un stat la altul de-a lungul istoriei medievale şi moderne, de la unguri la austrieci şi Imperiul Austro-Ungar, pentru ca după Primul Război Mondial să fie atribuită proaspăt formatului stat cehoslovac. Dar şi Cehoslovacia avea să o piardă, în 1945, în favoarea Ucrainei, acesta fiind unul dintre exemplele despre care vorbeam mai sus.

Cam la o lună după mutarea guvernului cehoslovac de la Kosice la Praga, eliberată de Armata Roşie, preşedintele Edvard Beneš a inceput procesul de indeplinire a promisiunii date lui Iosif Stalin, de a obţine cu orice preţ acordul politicenilor cehi pentru separarea Ruteniei Subcarpatice/Ucrainei Transcarpatice (mai departe vom folosi prescurtările RS sau UT) de Cehoslovacia şi integrarea ei in R. S. S. Ucraineană a URSS. După cum reiese din înregistrările nestenografiate ale şedinţelor guvernului Cehoslovaciei, din 18 şi 28 iunie şi din 07 noiembrie 1945, făcute de Boris Korbel, şi publicate pentru prima dată în 1993, de originarul din Hust, născut in (1921), celebrul publicist ceh Jaromir Gorets^[1]şi comentat peste doi ani de istoricul rus-ceh, Ivan Pop^[2],,discuţia n-a fost deloc uşoară”. Având în vedere importanţa acestei dezbateri în istoriografia viitoare (cehă, rusă, ucraineană, ruteană) considerăm, că este eficient, de a ne opri asupra ei detaliat. Continue reading „Renata MOIŞ-ŞIMAN: Un exemplu de politică discreționară a marilor puteri” →

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale – trădarea (3)

„Eu măicuţă dragă, Cărluţă scump, ce să-ţi spun emoţii şi scârbă fără seamă am de când ai plecat.”

(Elena Wolf-Lupescu)

Când principele Carol a renunţat în scris pentru a treia oară la tron, regele Ferdinand a fost atât de mâhnit, de îngrozit încât a consemnat evenimentul ca fiind o pedeapsă a cerului: „A fost vrerea cerului să pedepsească ţara, pe mine şi pe regină, cu grea încercare, prin renunţarea la tron a principelui Carol.” („Monitorul oficial”, nr. 160 din 22 iulie 1927)

Greaua încercare n-a fost pentru ţară, ci pentru părinţii care l-au educat cum l-au educat. Pentru dinastie evident a fost o ruşine, chiar o ruşine dintre cele mari, dar cu „sângele albastru”, aşa ceva se tot întâmplă… Cât priveşte pentru ţară a fost un semn de Sus, care repetat de trei ori prevesteşte un miracol. Cum însă a intervenit omul, respectiv regina Maria şi ceilalţi factori politici, deci umani, miracolul a devenit o nenorocire pentru Naţiune.

Cu principele Nicolae lucrurile au fost mult mai simple. În regenţă dincolo de incapacitatea sa politică totală, dincolo de trabucurile selecte consumate în plen, dincolo de indiferenţa faţă de treburile majore ale ţării el ţesea pânza consacrării sentimentale cu imaginea Ioanei Dumitrescu, devenită Săveanu prin căsătoria cu avocatul liberal Radu Săveanu.

Continue reading „Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale – trădarea (3)” →