interviu

Reporter: Cum e muncitorul în vest liber si material? Si cum e proprietar muncitorul occidental pe forța sa de munca, iar cel ortodox, din est – nu e?

Viorel ROMAN: Un muncitor calificat în Germania câștigă în cursul vieții 1.358.000 EURO (38.800 x 35 ani). Asta-i libertatea și materiala din Lumea I. Din Lumea III muncitorii fug unde ei ca proprietari ai forței lor de munca au pe lângă libertatea pe hârtie și cea materială, în Lumea I.

Reporter: Cum e căpușată forța de muncă?

Viorel ROMAN: Statul in Lumea III, chiar daca nu-i esuat 100%, e dezinteresat de siguranta personala, echitate sociala, infrastructura, sanatate, invatamant si oligarhi, baronii capuseaza veniturilor in folosul lor, dupa cum vedem si in Romania, care a aderat de un deceniu la civilizatia occidentala. Dar moldo-valahii dupa cinci secole de administratia ortodoxo-musulmana stupida a Sultanului turc, cinstesc bacsisul, ciubucul, spaga, pensiile fara contributivitate, adica ploconul, peșcheșul, devalmasia ca pretext si metoda de capusarea a „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul“, de si-au lumea in cap, s-au bajenit deja cinci milioane, pentru ca in vest, munca lor nu-i capusata ca in est.

Reporter: Nu cumva de supraprofitul corporatiilor occidentale catolice care ne toaca cu „productivitatea muncii” si de fapt, la aceeasi productivitate (acelasi utilaj, aceeasi organizare) platesc mai putin? Nu clasa privilegiata profita, ci corporatiile straine – „investitorii strategici” occidentali si catolici, plini de moralitate romano-catolica pe care insa o abandoneaza cand e vorba de supra-profit!

Viorel ROMAN: Supra-profitul corporatiilor e generat ori de riscul dintr-un stat din Lumea III, ori de cardasia cu baronii, clasa feudal-mafiota si nu de rare ori de ambele. „Productivitatea muncii“ intr-un astfel de stat parazitar n-are cum tine pasul cu productivitatea si nivelul de trai din Lumea I.

Reporter: Oamenii „si-au luat lumea in cap” pentru un ban in plus, habar nu au ei de teoriile cu substrat religios. Cat priveste „sfintenia” proprietatii, asta n-ar nimic comun cu romano-catolicismul. Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Feudalismul actual moldo-valah / proprietatea / interviu” →

Ioan POPOIU: IN MEMORIAM Ana PODARU – „Poezia este glasul interior al sufletului”

Ne gândim cu adevărat la marele dar al vieții, venit de la Dumnezeu? Cât de fragil este firul ei ? Cineva se exprima astfel: „O viață nu înseamnă nimic! Dar nimic nu se poate compara cu o viață”! Am ști s-o prețuim mai mult, dacă am înceta să viețuim automat, dacă am învăța să ne bucurăm de fiecare clipă a ei! Cel mai mare miracol este, până la urmă, viața însăși! Ferice de cei care pășesc înfiorați pe tărâmul acesta, care știu să se bucure, să vadă miracolele din jurul lor, să transmită fericirea celor care nu au acces la ea! Poetul, mai mult decât oricine, trăiește miracolul vieții și, în generozitatea si noblețea lui, este fericit să-l împartă semenilor săi. Numai poetul, rupând din viața lui, împarte mărgăritare celor din jur și, în măsura în care reușește, se simte cu adevărat fericit!

Un interviu ce va rămâne în memoria colectivă acordat de poeta Ana Podaru…

Dumnezeu să o odihnească în pace!

***

Vă mulțumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familia, părinții…

Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.

Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal?

Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de munca câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Pe urmele cailor

Ana Podaru

Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai…
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… zic: – Caii … sunt ocrotiți de zei!…

Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie ? Cât a fost de fericită?

Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.

Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!

Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă. A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.

Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment?

Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,, profesoare”, ne arunca cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeau patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani?

Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci?

Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, Continue reading „Ioan POPOIU: IN MEMORIAM Ana PODARU – „Poezia este glasul interior al sufletului”” →

George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța

George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm că nu e totul pierdut, chiar la o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi mai cucerit! Și de ce să copiem alte modele când ne avem pe noi înșine, buni sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată. Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?

Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.

George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?

Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui credincios, care mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”, s-a hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug, trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă să apună, să mă scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!

Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte…

Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce altă treabă aveau decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică când tata a hotărât să meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a auzit, s-a opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, Continue reading „George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța” →

Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot

Prima vizită în Ardeal a generalului Berthelot

La câteva zile distanță de ziua Franței, 14 iulie, în cadrul manifestărilor dedicate săptămânii francofoniei, se înscrie și acțiunea de cinstire a marilor personalităși și a ostașilor francezi care au luptat pentru românia Mare. Pe lângă depunerile de coroane și jerbe de flori la monumentul Eroilor francezi și lui E. de Mertonne, din Parcul 1 Decembrie din Oradea, la placa comemorativă dedicată generalului Berthelot de la gară, avem o frumoasă surpriză în cadrul simpozionului organizat, prin anunțarea lansării cărții semnată de col. r. Dr. Constantin Moșincat cu titlul: generalul Henri Matias Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire.

Această acțiune, de miercuri 10 iulie 2019, va avea loc la obiectivele respective de la 11.30 și în sala de ședințe a Prefecturii Bihor de la ora 12:00, ca o continuare a manifestările dedicate relațiilor de prietenie statornicite între cele două popoare, român și francez, acum 100 de ani și omagiază două dintre marile personalități francize care au sprijinit Marea Unire de la 1918: geograful Emanoil de Martonne și generalul Berthelot.

Având privilegiu unei lecturi înainte de lansare am onoarea unui schimb de impresii cu autorul consistentei lucrări (230 p. format B 5, cu o hartă anexă a traseului trenului special, fotografii de pe front precum și o bogată bibliografie la zi), carte prefațată de prof. univ. Dr. ambasador Dumitru Preda, invitat de onoare la eveniment. Din prefață aflăm că această carte se înscrie „între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată a Ţării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Autorul ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România (octombrie 1916 – martie 1918). La sfârşitul anului 1918, acum în calitate de comandant al forţelor aliate ale Antantei din România şi Rusia meridională, experimentatul ostaş se deplasează într-o vizită oficială de cunoaştere a situaţiei de facto în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi, unde în urma „armistiţiului” de la Belgrad (13 noiembrie 1918), care stabilise o linie provizorie demarcaţională pe cursul Mureşului, se menţinea o atmosferă extrem de confuză şi tensionată” (p. 5).

***

Dan Nicolae POINAR: Așadar domnule colonel r. Dr. Constantin Moșincat, un subiect inedit, nu neapărat prin prisma biografiei generalului francez ci prin tematic abordată. Prima vizită a generalului francez, cu un tren special, avea să urmeze ruta Orșova, Caransebeș, Lugoj, Timișoara, Belgrad, Arad, Oradea, Debrecen-Carei, iar pe 30 decembrie Satu Mare, Baia Mare, Dej, Bistriţa, Cluj, Alba Iulia, Sibiu în fiecare localitate având scurte întâlniri cu reprezentanţi ai administraţiei şi consiliilor naţionale locale. Ce noutăți aduce cartea?

Constantin MOȘINCAT: În primul rând este abordat un subiect amintit doar în treacăt în istoriografia românească, deși a creat puternice ecouri și impresii, despre o realitate văzută în plină desfășurare. Berthelot s-a întâlnit cu delegațiile reprezentative ale naționalităților din partea de vest a României Mari, și a luat act de atrocitățile brutale comise de către unguri (bolșevizați sau anarhici) în zonele pe care încă le stăpâneau la acea dată, teritorii de pe care nu voiau să se retragă, deși aliați le-o cereau. Apoi, trebuie spus, că turneul generalului francez avea loc după ce patru imperii se destrămase (Țarist, Otoman, German și Austro-Ungar), și abdicase necondiționat, iar prezența sa se dorea una pacificatoare într-o zonă în care, românii își declarase Unirea la 1 decembrie 1918, și pe care administrația ungurească și armata nu o părăseau. Cartea sintetizează impresiile de călătorie prin Ardeal care întregesc pe cele din timpul celor 18 luni petrecute în România şi în contact strâns cu armata, când a putut să studieze şi să înţeleagă bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere viu să-i dau o nouă mărturie, după cum scria în raportul său generalul francez.

Dan Nicolae POINAR: Profesorul ambasador Dr. Dumitru Preda o consideră „o carte densă, scrisă cu nerv şi cu o abordare directă a evenimentelor şi atitudinilor actorilor principali şi colectivităţilor din epocă. Sunt convins că ea va stimula un interes sporit pentru adâncirea cunoaşterii şi înţelegerii aprofundate ale unui trecut care ne aparţine, nouă tuturor”(p. 10). Vă rog să detaliați.

Constantin MOȘINCAT: Filosofia construcției cărții a pornit de la rolul pe care generalul francez l-a avut în fruntea Misiunii Militare, sosite în România pe 15 octombrie 1916, și apoi retragerea sa după Pacea de la Buftea, revenirea în fruntea trupelor aliate pe frontul din Orient și trecerea Dunării, în noiembrie 1918, pentru a intra în București la 1 decembrie 1918, alături de Rege. Pe toată durata războiului Berthelot a fost mereu în prima tranșee, l-a sfătuit pe Regele Ferdinand I, și a susținut relația armatei române cu specialiștii francezi. Rapoartele sale au fost realiste și în final susținătoare a adevărului și a dreptății românilor. Cartea, folosind surse și izvoare arhivistice puțin cunoscute, face dezvăluiri cu privire la frontul secret din Orient și în context devoalează interesele actorilor implicați în conflict. Apoi într-un capitol întreg analizez desfășurarea principalelor operații armate de pe frontul român, și modul de implicare și neimplicare a aliaților. Cu prezența și descrierea bătăliei de la Mărășești făcută de generalul francez, acolo unde luptase și oștenii Diviziei 11. Mai bine de jumătate din economia lucrării este rezervată primei vizite din Ardeal, semnificația întâlnirilor avute, importanța discursurilor rostite, cu expresiile generalului, consemnate de presa și documentele vremii.

Dan Nicolae POINAR: În timpul scurtei vizite din gara Oradea, vicarul Roman Ciorogariu l-a pus la curent pe colonelul Rosetti, cel care-l însoțea pe oaspetele francez, cu situația din zonă, iar acesta îi vestea intrarea în Arad a trupelor franceze, și sosirea la Oradea a unui ofițer francez pentru ca să se informeze pentru Antanta (dacă nu de Crăciun, atunci sigur de Sân-Vasâi) și în curând urma să vină și armata română. În oprirea de la Oradea, Berthelot a declarat că el „nu vine ca diplomat, să facă declarații politice, să așteptăm în pace conferința de pace, care va face dreptate tuturor popoarelor după principiile wilsoniene. În sala de așteptare se oprește la portul țărănesc din Biharia, căci zicea numai acest port nu-l cunoscuse până acum” (p. 127).

Constantin MOȘINCAT: Datorită schimbării programului de sosire, respectiv a atentatului ungurilor de la Arad, trenul special al generalului francez a ajuns în gara mare din Oradea pe 29 decembrie, la ora 4.00 după amiaza, fiind întâmpinat de tineri, bărbați și femei. Bătrânul comandant – un om înalt și gros, cu privirea blândă, cu glas moale de tată bun – a dorit să primească mai întâi pe români, și apoi pe căpeteniile orașului și ale comitatului care îi ieșiseră în întâmpinare. Din aceasta a lăsat a se înțelege că pentru români venise, și că aceștia erau preferații lui, dacă nouă ne-a dat scaunul de cinste, cum consemna „Tribuna Bihorului” evenimentul. A fost salutat de delegația femeilor și de prefectul Bihorului Coriolan Pop, citat pus pe coperta a patra a cărții: ”Domnule General! Mă simt fericit în momentul acesta, când în numele Consiliului Național Român din Oradea-Mare și Bihor pot saluta cu toată căldura inimii mele pe reprezentantul armatei viteze a glorioasei republici franceze, care prin luptele sale atât de eroice, contra armatelor germane și ale aliatelor lor, a stors admirația întregii lumi doritoare de bine și libertate. Cu armele înflăcărate ale dreptății ați învins infernul întunecat al oprimării popoarelor, care astăzi, cu deosebită fericire și mândrie, privesc soarele cel strălucit al libertății, care ni se arată în toată în toată splendoarea sa (…)”. Prin răspunsul său Berthelot i-a îmbărbătat pe români să fie cu răbdare, că dorul li se va împlini în scurtă vreme, apoi vor scăpa din robie și vor deveni stăpâni pe propria soartă, răspuns ce a creat entuziasm românilor cărora le-a strâns mâna ca semn de respect pentru cei îmbrăcați în costume populare pe care generalul nu le mai văzuse până atunci. Continue reading „Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot” →

Alexandra GĂLUȘCĂ: ,,Poezia este locul unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare și parfum…”- Interviu cu Alexandra GĂLUȘCĂ

Mai întâi aş dori să-ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU : Eşti născută la Timişoara, pe malul Begăi!
Ce ne poți spune despre familia ta, părinții?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Adevărat că sunt născută la Timişoara.
Pe atunci, părinții mei erau aici, studenți la medicină. Locuiau cu părinții mamei, bunicul fiind avocat.

Pe când aveam un an, tata, terminând facultatea, a fost repartizat medic în Apuseni, peste 10 sate de mineri săraci şi bolnavi de T.B.C., ce lucrau în condiții foarte grele .Locuiam la Gura Barza si tata colinda dealurile călare până la bolnavii din acele sate: Țebea, Gura Honț…., apoi a fost directorul Spitalului din Brad, timp de opt ani de zile.

Mă îngrozeam când auzeam sirena ce anunța destul de des accidentele din mină si vedeam lumea îngrozită fugind la mină.

Tata intra în mina ce se prabuşea să dea primul ajutor. Iubea oamenii şi, zi şi noapte, alerga la bolnavi, le făcea chiar rost pe banii lui de medicamente. Mama şi tata erau foarte iubiți şi apreciați.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Până la vârsta de zece ani, petrecuți în Apuseni, am fost foarte fericită. Alergam pe dealuri, culegeam flori, măceşe, coarne, nuci, alune, zmeură…

Aici am învățat să călăresc cei doi cai, Bubi şi Dorel, caii pe care tata îi călărea, mergând la bolnavi. Îi iubeam nespus si chiar mă mutasem cu ei în grajd. Nu mâncam fără ei, dormeam după amiază în fân. Cu ei colindam dealurile din jur.

Ioan POPOIU: Spui în biografie că viața te-a purtat de pe malul Begăi, pe malul Dunării, la Brăila.Ce s-a întâmplat?

Alexandra GALUȘCA: Eu aveam nouă ani, când m-am mutat cu familia la Brăila, in urma examenului tatălui meu de medic primar, el a fost numit aici, şef de secție la interne.

La un an de la mutarea noastră la Brăila, tata a decedat in urma unui accident de maşină. A fost luat din tren de un coleg in maşina sa, să ajunga la Iaşi, la un simpozion internațional de medicina internă.

Ioan POPOIU: Unde ai facut şcoala şi liceul?

Alexandra GALUȘCA: Clasele unu -patru le-am făcut la Brad. Ca să ajung la şcoală, treceam pe un pod suspendat peste Criş, ce se balansa când alergam .Imi era foarte frică primavara, când apele se umflau si chiar luau podul.

Clasele V-Vlll le-am urmat la Braila, la Școala 14, cu profesori minunați și, datorită lor, am intrat la liceul Gheorghe Murgoci cu media 10. Din clasa a X-a, am fost in clasa specială de mate-fizică, demixtată experimental, cu 24 de fete. Aici am avut noroc de profesori emeriți, ce ne-au format pentru viață.

Ioan POPOIU: Ce amintiri ai din acești ani?

Alexandra GALUȘCA: Amintiri frumoase. Am fost o fată foarte curtata de băieți, ce îmi dedicau poezii, cântece, dar mama nu mă lăsa in afara liceului decât cu prietenele mele.

Adevărul era că imi plăcea mult să citesc si timpul îl petreceam mult intre cărți.

Fiind clasa de mate -fizică, eram abonata la Gazeta matematică, fizică, chimie si lucram foarte multe probleme Da, se făcea scoală pe vremea aceea!

Făceam parte si din echipa de teatru a liceului, de volei.

Ioan POPOIU: Ce a urmat după liceu?

Alexandra GĂLUȘCĂ: După liceu, am urmat (după posibilitățile materiale de atunci, o pensie de urmas fff mica, făcută din pensia tatălui, ce nu avea 10 ani vechime si pe care o împărțeam cu bunica), Şcoala Tehnică Sanitară din Braila. Aici, am avut norocul de a avea pe tot parcursul școlii bursă de merit.

Ioan POPOIU-Ai facut şi o facultate?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Nu am reuşit, m-am căsătorit la terminarea Şcolii Tehnice Sanitare. In anul doi de stagiu, mi-am cunoscut viitorul soț, pacient la chirurgie. Ne-am căsatorit şi cei 48 de ani de căsnicie i-am dus împreună, la bine şi la rău, cu iubire, intelegere, prietenie.

Ioan POPOIU: Ai un băiat și nepoți! Despre viata ta personală ce poți sa ne spui?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Am un băiat fizician si informatician, de la care am patru nepoti studenți : 2 băieti şi 2 fete, copii excepționali şi de care suntem foarte mândri.

Eu acum sunt pensionară, după 41 de ani de lucrat la Spitalul de Urgența Braila, în radiologie.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

Alexandra GĂLUȘCĂ: De când nici nu ştiam să citesc…

Părinții, bunicii îmi citeau poveşti, basme, poezioare.

Stiu că nu stiam să citesc si mă învățaseră poezii din Eminescu -Luceafarul, Labis-Moartea Caprioarei, Fabule.

Cum am început să citesc, tata mi-a pus in mână Legendele Olimpului, vol Fratilor Grimm,1001 de nopti (in traducerea lui Camil Petrescu, ),Creangă, Petre Ispirescu ….

În clasa a V-a, am descoperit pe Jules Verne şi lumea lui fantastică, ce azi a devenit realitate. Am devorat opera lux Alexandru Dumas, pe Winetoo, Old Shaterand, Fratii Jderi a lui Sadoveanu, Slavici, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Bacovia, nu mi-a scapat nimic. Am citit cu o foame teribilă literatură universală-Ibsen, Cehov, Balzac, Thomas Mann, George Eliott, Baudelaire, Moliere …….

Ioan POPOIU: Literatura e o pasiune pentru tine?

Alexandra Găluşcă: Ziua în care nu citesc, pare lipsită de sens, de aer.

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii versuri?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Lucrând la Spitalul de urgență, am văzut multă suferință şi moarte. Aveam nevoie să găsesc un drum, pe care să mă întorc mereu în miezul tainelor din mine şi l-am aflat scriind poezie. Fiecare poezie e o perfuzie ce mi-a încărcat sufletul de frumos și bucurie. Am descoperit că tot ce-ți imaginezi frumos poate deveni realitate. Am aflat că de fapt granița dintre frumos si urât, bine şi rau, nici nu există, că te poți găsi acolo unde vrei tu să fii, să fii ce-ți doreşti.

Fără de gândurile frumoase aşternute pe hârtie, pictură, artă intr-un cuvânt, suntem goi, un pumn de oase fără suflet, prin care trec toate necazurile şi durerile lumii.

Ioan POPOIU: Ce este poezia pentru tine?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Pentru mine poezia este „grădina înflorită a sufletului meu”, unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare, parfum de floare. Aici am găsit alinare, în momentele grele.

Ioan POPOIU: Ai un crez poetic? Pentru ce scrii?

Alexandra Găluşcă: Cred cu convingere că poezia, ca de altfel arta, poate schimba lumea în bine.

Deviza mea este: „ARTA să cucerească lumea, nu ARMA” şi dacă ea se adevereşte, atunci vom răspândi binele, pacea, iubirea pe Pământ.

Una din primele mele poezii ce mă defineşte:

O picătură de cerneală

În lumea asta sunt doar un punct,
Un grăunte de nisip, dar distinct,
Cu-n suflet mare şi ochi de mură,
Păr auriu din soare şi maci pe gură,

Sunt un fulg de nea din alba iarnă,
Sau un pumn din gradină de țărână,
O picătură din apa clară de izvoare,
Un bob de rouă pe o colorată floare

Sunt o notă cântată dintr-o simfonie,
O clipită din a Universului nebunie,
O rază luminoasă dintr-o steluță,
O petală catifelată dintr-o panseluță

Sunt doar o idee aşternută pe hârtie
O boare pe o floare în luna martie,
Dar sunt cineva când scriu poezie
Să aduc bucurie cu această ocazie

Sunt o picatură albastră de cerneală,
Ce scrie pentru voi şi-și dă osteneală,
Să fac o lume cu înțelegere şi pace,
Şi să trăim în armonie cum ne place

Ioan POPOIU: În 2016, ai început să postezi în spațiul virtual!
Dar înainte nu ai încercat să publici?!

Alexandra GĂLUȘCĂ: Înainte, nu am publicat nimic. Nu mă gândeam că ceea ce scriu va plăcea cuiva.

Din păcate, prea târziu întelegem ce e viața şi că un gând frumos, de bine, un sfat pot schimba în bine pe cei din jurul tău.

Ioan POPOIU: După Facebook , ai început să publici în Antologii! Ce ne poți spune?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Pentru mine, internetul a fost o uşă deschisă prieteniei, frumosului. Aici mi-am exprimat public gândurile, mi-am etalat sufletul și, datorită acestui fapt, mi-am facut mulți prieteni poeți, jurnalişti, scriitori, pictori, caricaturişti, artişti, cântareți, muzicieni, oameni de cultură, nu numai din România. Aceştia m-au încurajat să scriu, să public.

Ioan POPOIU: În ce Antologii ai apărut?
Ne poți da câteva titluri?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Mulțumesc în mod deosebit omului de cultură, poetei, editoarei, d-na Rodica Elena Lupu, ce m-a încurajat să scriu, să public și care m-a publicat în editura Anamarol, în antologia internațională „Întâlnirea poeților”, apoi în opt Antologii, Carmen, în Metamorfoze şi în cea mai dragă mie antologie, „Unire în cuget şi-n simțiri”, Apulum-Bălgrad-Alba Iulia 1decembrie 1918 -1 decembrie 2019”.

Acum urmează să-mi apară zece poezii despre frumoasa Dunăre, într-o Antologie despre Dunăre.

Ioan POPOIU: În 2017, a apărut primul tău volum! Cum a fost?

Alexandra GĂLUȘCĂ: De sfânta sarbătoare a Floriilor, in 2017, am primit acasă, prima mea carte de poezie în vers alb, „Gânduri din gradina mea”, cu o prefață scrisă de omul de cultură, poet, membru în Uniunea Scriitorilor, D-na Rodica Elena Lupu.

A fost o împlinire sufletească, o bucurie pe care doream să o împart cu toți prietenii mei.

Ioan POPOIU: Despre ce era vorba în volum?
A fost răspândit? Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: ,,Poezia este locul unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare și parfum…”- Interviu cu Alexandra GĂLUȘCĂ” →

Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU

Tamara Tomiris GORINCIOI: Iniţial, te-am cunoscut sub numele de Prinţ de Danemarca Hamlet! De ce Hamlet ?

Ioan POPOIU: La început, pe Facebook, mi-am asumat această denumire, Prinţ de Danemarca…De ce HAMLET ?! Dintre toate personajele literaturii universale de nimeni nu mă simt mai ataşat decât de Hamlet! E vorba şi de marele poet renascentist, care l-a plăsmuit, dar acesta a creat şi alte personaje…Însă Hamlet este unic, fascinant, prin ceea ce aş numi super-conştiinţă, prin luciditate, prin incisivitate, prin revolta spiritului său nemărginit! Nimeni nu a rostit mai multe adevăruri profunde despre om decât Hamlet: ,,Cât de măreţ este omul în fapte! Oglinda însăşi a lumii…Şi totuşi, pentru mine, ce este acest praf al prafului ?…Ce este omul, când singura lui grijă este să înghită şi să doarmă ? O fiară”! Şi intuim că Prinţul rosteşte un adevăr cutremurător! Nu putem să nu-i dăm dreptate! Iată si alte formulări memorabile: ,,Măreţ este să nu te aprinzi doar pentru pricini mari, Ci să-ţi arunci în vânt fiinţa pieritoare chiar pentru coaja oului, Când onoarea îţi este în joc”! Revolta sa împotriva răului este teribilă, devastatoare! Cu sabia în mână, în puterea nopţii, se îndreaptă spre duşmanii săi, hotărât să înfrunte nu doar oameni, ci legiuni întregi de demoni: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele! Când cască cimitirele, iar iadul pe lume varsă molimi! Sânge-n clocot aş vrea să beau, ca Soarele însuşi să tremure…”. Deviza sa este fermă, necintită: ,,De-acum, tu, viaţă a mea, Înoată-n sânge, ca să-nsemni ceva”! Dar, în final, în faţa inevitabilului, el se arată lucid, chiar senin: ,,Când moare omul, din tot ce lasă în urmă, Nimic nu este al lui! Horatio trăieşte tu şi spune lumii povestea mea…Iar restul e tăcere…”. Viaţa şi moartea lui Hamlet sunt pilduitoare, iar sfârşitul lui sfâşietor…Mi-e greu să continui…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Eşti un înveterat admirator al operei lui Shakespeare, autor al unor eseuri remarcabile despre Hamlet şi Ophelia! Când l-ai descoperit şi cum ţi-a influenţat viaţa, existenţa, creaţia literară ?

Ioan POPOIU: Sunt fericit că l-am descoperit pe Shakespeare! Întâmplător (dar nimic nu e întâmplător!), l-am descoperit foarte devreme, încă nu eram adolescent, la 12-13 ani…Contextul favorabil a fost programarea la radio a unui ciclu al operelor lui Shakespeare, la împlinirea a patru sute de ani de la naşterea lui Shakespeare, în 1964-1965, ceea ce mi-a permis să ascult integrala pieselor sale de teatru, în interpretarea unor mari actori români. Mai târziu, în liceu, am citit piesele sale, aflate la bibliotecă, volum cu volum, fiind autorul din literatura universală cel mai cunoscut şi mai preţuit de mine. Ulterior, am văzut montări teatrale şi filme inspirate din creaţia marelui poet englez, cel mai mare din literatura universală, o spun fără ezitare! Am urmărit filmul ,,Shakespeare in love”, o capodoperă cinematografică, cu respiraţia tăiată, cu ochii în lacrimi, şi nu mai eram tânăr, dar trăirea era atât de puternică, încât nu mă puteam stăpâni..Iubeam lumea aceea medievală, oglindită în opera sa, regalitatea, nobilimea, cavalerismul, curtenia, duelul, acea lume de castele şi catedrale! Era o lume care te invita să visezi, să iubeşti, să fii fericit, în mod spontan, firesc, era acolo frumuseţe, naturaleţe, imaginaţie! Shakespeare mi-a marcat existenţa în mod profund, esenţial, definitiv, nu este un autor sau o operă, ci un univers! Mă recunosc în viaţa lui Shakespeare, şi mai ales în personajele lui, în primul rând în Hamlet!

Tamara Tomiris GORINCIOI: În Poemul lui Ghilgameş, din literatura sumeriană, în urmă cu cinci mii de ani, se vorbeşte pentru prima dată despre nemurire! Ce crezi despre asta ? Este aspiraţia eternă a sufletului omenesc?!

Ioan POPOIU: Este un text literar la care trebuie să reflectăm profund, tocmai pentru că vine de la începutul lumii…În context, rezumând, lucrurile se petrec astfel: Enkidu (,,prietenul meu, cu care vânam lei”), prietenul eroului, moare pe neaşteptate, iar Ghilgameş, profund tulburat, rămâne nemângâiat. Dar el nu se consolează, nici nu se resemnează, ci începe să-şi pună întrebări fundamentale: care este destinul omului ? ce este viaţa ? ce este moartea ? De ce mor oamenii ? El se-ntreabă pe sine, întreabă zeii. Nemulţumit, el nu se opreşte aici, ci hotărăşte să înceapă o călătorie iniţiatică, drumul lung şi dificil până la Utnapiştim, stăpânul lumii, pentru a afla răspunsul la întrebările care-l frământau. După o călătorie istovitoare, el reuşeşte să ajungă undeva, la marginea lumii, unde sălăşluia acesta, şi-i mărturiseşte zguduit frământarea sufletului său, dacă există nemurire… Utnapiştim îi răspunde că aceasta este cu putinţă unor aleşi, dacă vor trece cu bine încercările (probele) la care sunt supuşi. Ghilgameş, nerăbdător şi doritor să obţină ceea ce căutaa, se arată gata să se supună la toate încercările. Mai întâi, ca o primă probă, Utnapiştim îi cere eroului, aflat în căutarea nemuririi, să nu doarmă timp de şase zile şi şase nopţi! Epuizat de lunga călătorie, chinuit de frământările sale, Ghilgameş se prăbuşeşte într-un somn lung, de şase zile şi şase nopţi, iar când este trezit de Utnapiştim se arată nemulţumit, i se pare că nu a dormit destul! Ghilgameş se arată profund mâhnit de neputinţa sa, iar Demiurgul îi spune calm că nu îi este dat să atingă (ajungă) la nemurire. Textul literar se întrerupe aici (era scris pe tăbliţe cuneiforme care s-au pierdut), nu ştim ce-a mai urmat, dacă Ghilgameş a mai stăruit în căutarea sa…

Textul acesta, cel mai vechi pe care-l cunoaştem, este relevant din multe puncte de vedere, în primul rând, faptul că oamenii de la început au aspirat la nemurire, iar pe de altă parte, ne vine din zorile istoriei acest mesaj lucid: nu există nemurire…Abia mai tarziu, prin doctrinele soteriologice persane, în spiritualitatea iudaică, apoi în cea creştină, după întruparea Mântuitorului, s-a vorbit despre învierea trupurilor, la sfârşitul lumii…Dar, precum Ghilgameş, la începutul lumii, oamenii vor continua, atâta vreme cât există moartea, să caute nemurirea…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Dintre eroii Iliadei, cine ţi se pare mai reprezentativ ? Ahile sau Ulise?

Ioan POPOIU: Răspund fără ezitare: Ahile! Ce-am fi noi fără spiritul ahileic?! Lumea modernă a stat mai mult sub semnul lui Ulise, dar ar trebui să ne întrebăm care sunt valorile ei…Ahile este un erou tragic, în plăsmuirea lui Homer, viteaz, temerar, mândru, neinduplecat, de o rară nobleţe, caracterul său eroic stă în lancea sa, pe care o mânuie ca nimeni altul! El este eroul fără seamăn al Iliadei, personajul-cheie, cu el se deschide poemul homeric: ,,Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…”. De origine divină, fiul lui Peleu, cel care însumează atâtea calităţi, este vulnerabil, călcâiul său nu era protejat, iar această vulnerabilitate accentuează tragismul şi latura sa umană. Măreţia sufletului său eroic atinge o culme în momentul în care, după lupta cu Hector (eroul troian), pe care îl ucide în luptă dreaptă, el se lasă convins de Priam, tatăl acestuia, să-i restituie trupul pentru înhumare, vărsând lacrimi în faţa acestuia şi mărturisind că şi pe el îl aşteaptă acelaşi sfârşit…Omenescul comportamentului său în faţa morţii denotă frumuseţea şi profunzimea caracterului său, cucerind astfel inimile tuturor…Toţi eroii lumii antice şi medievale, de la Alexandru până la Carol Magnul, Siegfried, Richard Inimă de Leu, Bayard, Cavalerul fără Teamă şi Prihană şi ceilalţi, au avut drept model pe Ahile, eroul Iliadei. Ahile ne-a lăsat, drept moştenire valorică, eroismul său neinfrânt, caracterul, nobleţea, mândria, cinstirea adversarului, fermitatea, calităţi, fără de care lumea nu ar putea exista…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce crezi despre Evul Mediu ? Cum îl percepi de fapt ?

Ioan POPOIU: Să vorbeşti despre Evul Mediu este o sarbătoare! Evul Mediu este oglinda în care ne putem vedea chipul real…Comparat cu modernismul, Evul Mediu ne apare ca o epocă magnifică, strălucită, ca un summum valoric.Acest lung interval, cuprins între sfârşitul antichităţii şi începutul epocii moderne, care depăşeşte pe alocuri o mie de ani, ni se pare neverosimil, ne întrebăm: cum a putut să existe aşa ceva în istorie ?! Când vedem că mai peste tot se organizează festivaluri de artă medievală, precum cel de la Sghişoara, înţelegem prea bine ce ne atrage şi ce iubim în această lungă secvenţă temporală. Evul Mediu, aşa cum a existat în istorie, este opera Bisericii, noua societate medievală s-a închegat în urma răspândirii creştinismului pe continent, de la Atlantic până la Urali! O societate ierarhizată, împărţită în trei trepte: oratores (clerul), bellatores (nobilii) şi laboratores (ţăranii). În fruntea piramidei politice şi sociale, în fiecare ţară (regat) era un rege (sau principe), iar la scara lumii medievale europene se afla papa şi împăratul! Dar ceea ce caracterizează şi atrage la noua lume medievală creştină, constituită după prăbuşirea lumii antice, este nu ordinea exterioară, ci instituţiile şi valorile! Acum se fondează universităţile, opera papalităţii, în lumea apuseană, unele înfiinţate încă înainte de anul 1000, din Spania, Franţa şi Anglia, ele se extind spre centrul Europei (Germania), apoi spre estul catolic, Boemia şi Polonia, în secolul al XIV- lea.

Dar este vorba apoi despre cruciade, mulţimi de sute de mii de oameni, pe parcursul a câteva sute de ani, antrenate pentru eliberarea Sf. Mormânt, de marile războaie, de mişcările religioase, de naşterea literaturii medievale, prin poezia trubadurilor şi truverilor, a oraşelor medievale, cu turnuri şi ziduri înconjurătoare, de catedrale (triumful goticului) şi castele, precum cele de pe valea Loirei sau Rinului, de teatrul medieval, cu trupe de actori ambulanţi, de arta Renaşterii, în Italia, mai întâi, apoi în restul Europei…, de mănăstirile marilor ordine medievale, templierii, cistercienii, franciscani, dominicani, şcolile medievale şi orăşeneşti. Vremea în care au trăit Dante, Sf. Francisc, Petrarca, Botticelli, Pico dela Mirandola, Leonardo, Michelangelo…Renaşterea nu este în fond decât continuarea Evului Mediu, triumful acestuia…Romanticii ne-au făcut acest dar minunat: ne-au redat adevărata faţă a medievalismului! Iată de ce iubim Evul Mediu, înţelegem astfel de ce gânditorul Nicolai Berdiaev pleda entuziast, patetic, pentru ,,un nou ev mediu”!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum îl percepi pe Don Quijote ?

Ioan POPOIU: Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri…Sunt personaje în literatura universală de care ne apropiem nu numai cu dragoste, dar şi cu smerenie…Nu oricine poate pronunţa numele acestui personaj! Suntem noi demni de idealul împărtăşit de acesta ?! Don Quijote este par excellence omul idealului, simbolul perfect al eroismului, cavalerismului, al nobleţei, în sensul deplin al termenului, un viteaz fără teamă şi prihană, un cruciat gata să moară pentru credinţă, un catolic fierbinte. A fost comparat cu eroi renumiţi, cu cavaleri vestiţi, cu Hristos însuşi…Sub cerul Spaniei sale toride, Cavalerul este revoltat şi smerit, apărător al fecioarelor, al văduvelor şi orfanilor, însetat de adevăr, iubitor al dreptăţii, arzând de zel pentru credinţă, gata să îmbrăţişeze toate ţintele nobile, să lupte cu leii, să elibereze deţinuţi în lanţuri, nimic nu-l înspăimantă, nimic nu-l descurajează! Nebunia sa donquijotescă nu este decât o faţadă sub care se află ascuns un suflet ales, o nobleţe incomparabilă, o inimă eroică, un viteaz neprihănit, un creştin înfocat…Trăind în orizontul său înalt, metafizic, Don Quijote rămâne inaccesibil pentru noi, un model moral de neatins…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cavalerismul medieval este o legendă sau o realitate ? Curtea regelui Arthur? Cavalerii Mesei Rotunde ?

Ioan POPOIU: Când vorbim de Evul Mediu, ne gândim la istoria lui şi la instituţii, dar mai ales la valori…Una dintre ele este şi cavalerismul! Cu siguranţă, cavalerismul medieval nu este o legendă…Chiar dacă este prezent mai ales în poezie, literatură şi artă, el este o realitate istorică, cavalerii chiar au existat! Este semnificativ că ordinul cavaleresc s-a născut în vremurile medievale, nu mai devreme, nu mai târziu…Începuturile cavalerismului medieval se află în lumea celtică, din sudul Angliei şi nordul Franţei, extinzându-se apoi în sud, în Provence, mulţi trubaduri erau cavaleri, în Italia, în Spania creştină, aflată în luptă cu arabii, în timpul cruciadelor pentru eliberarea Sf. Mormânt din mâinile păgânilor (musulmanii).

Continue reading „Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU” →

George ROCA: Interviu cu Constantin Bahrin – un talentat interpret de muzică populară

George ROCA: Sunteți un foarte cunoscut artist de muzică populară. Ne-ați putea furniza câteva date personale despre evoluția dumneavoastră până pe culmile succesului actual?

Constantin BAHRIN: M-am născut la 16 septembrie 1965 în localitatea Scheia, județul Iași. Prima oară am păşit pe scenă în clasa întâi, când împreună cu fratele meu ce cânta la acordeon, ţineam serbările şcolare. Astfel am devenit vedetele şcolii timp de 10 ani, după care povestea s-a repetat la oraş, la Iaşi, unde mi-am continuat studiile. Muzica populară este o moștenire de famile… părinții au cântat, din patru frați câți suntem, trei avem înclinații artistice. Copilul meu Rareş are 21 de ani şi a cântat cu mine până la 14 ani, după care şi-a ales alt gen muzical – muzică pop/rock… şi nu l-am mai putut introverti!

Am absolvit facultatea de drept şi profesez de peste 25 de ani în funcția de consilier juridic la o mare instituţie ieşeană. Școala populară de Artă din Iaşi am absolvit-o cu nota zece – având ca îndrumători pe domnul Dionisie Ilaș şi pe doamna Silvia Tomovici – doi profesori de excepție, din păcate amândoi trecuţi în lumea celor drepţi.

George ROCA: Câteva detalii despre festivalurile folclorice la care ați participat?

Constantin BAHRIN: Festivalurile folclorice în România sunt tradiţionale. Se iniţiază în urma unor necesităţi de a promova o tradiţie, o zonă, un nume sonor din mediul artistic sau din dragul de a promova folclorul zonal! Am câştigat foarte multe premii de gen… dar cel mai relevant este Marele Premiu la Festivalul de Doine şi Balade (Drăgăneşti Olt) – un festival ce promovează doina şi balada românească. Fiind un festival foarte greu şi pretenţios sunt singurul moldovean ce a câştigat vreodata un astfel de premiu în Oltenia! Celelalte festivaluri sunt foarte importante pentru mine dar fiind numeroase… nu am nici timpul necesar şi nici informaţiile corecte să le menţionez.

George ROCA: Cu ce orchestre ați cântat? Ce alte colaborări ați avut?

Constantin BAHRIN: Orchestre!? Am cântat cu toate orchestrele mari din ţară. Cele mai relevante sunt „Ciprian Porumbescu” din Suceava, „Lăutarii” şi „Mugurel” din Chişinău. Am colaborat cu toate posturile de televiziune din ţară şi nu numai – în special cele principale, precum TVR 1, Etno TV, Favorit TV, dar şi cu Dacia TV din Roma, Italia. Am fost invitat la foarte multe emisiuni. Este imposibil să le menţionez pe toate! Am o monitorizare aleatorie şi pot și vă spun că sunt peste 2.500 de evenimente şi emisiuni la care am participat. Am fost prezent pe scena Festivalului „Cerbul de aur”, Braşov în 2008, la Festivalul „Maria Tanase”, la Spectacolul „TVR 50”, la Festivalul Internațional Sibiu, la Festivalul „Nicolaie Sulac” din Chișinău, la spectacolul național de folclor la Sala Palatului – București 2011, la un recital la Braila, în 2014, ș.a.

George ROCA: Ce puteți să ne relatați despre promovarea colegilor de breaslă (muzicală, nu de drept!) în emisiunile pe care le realizați?

Constantin BAHRIN: La emisiunile de la radio şi de la televiziune pe care le realizez încerc să pun în evidenţă talente zonale – în special din arealul Moldovei – dar am avut şi invitaţi din Ardeal sau Oltenia. Promovez artiştii (şi nu pe mine!) cu ce aduc ei frumos din zona pe care o reprezintă prin cântece, port popular…

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Constantin Bahrin – un talentat interpret de muzică populară” →

Ioan POPOIU: ,,Poezia este o fereastră deschisă în inima cerului” – INTERVIU cu poeta Camelia CRISTEA

Ioan POPOIU: Mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Camelia CRISTEA: Cu mare drag, pentru iubitorii de poezie și frumos.

Ioan POPOIU: Camelia, mai întâi, aș dori să vorbim despre originile tale, familia, părinții…

Camelia CRISTEA: Părinții mei oameni simpli și modești, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu trei copii, un băiat și două fete. Eu sunt mezina familiei. Am crescut într-un mediu familial cald și prietenos. Zilele petrecute împreună aveau un iz de sărbătoare. După mulți, chiar foarte mulți ani, am înțeles că Mama (Dumnezeu s-o odihnească în pace) a fost cea care înflorea bucuria în sufletele și casa noastră. Un om puternic și sensibil în același timp, devotat, jertfelnic, avea pentru fiecare un medicament, pe care ni-l administra zilnic, iubire și iertare. Am scris multe poezii dedicate Mamei (poate într-o zi le voi publica într-un volum).

Ioan POPOIU: Știu că te-ai născut într-o zi de toamnă, unde te-ai născut?

Camelia CRISTEA: M-am născut în Brăila, toamna când strugurii se scurgeau în teasc, grânele umpleau hambarele și poamele erau deja culese.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Camelia CRISTEA: Frumoasă, simplă și frumoasă (lăcrimez când scriu…)

Copilăria

Mi-am văzut copilăria

Într-un strai de floare rară

Ce stătea pe un pridvor,

Cu o inimă uşoară…

Avea aripi ca de înger

Şi-n privire cer senin,

Amintirii de poveste

Eu şi astăzi mă închin.

Toate grijile de multe

Le duceau Părinţii mei

Noi cărăm raze de soare

Şi zburdam ca nişte miei…

Mama ne dădea lumina

Într-o ceaşcă dimineaţa

Să vedem cu ochi curaţi

Cât e de frumoasă viața.

Tata construia vapoare,

Pentru nopţile cu stele

Eu şi fraţii mei de suflet

Ne plimbam mereu cu ele!

Bunii mei duceau povestea

Până-n piscul unui munte

Stând la sfadă multe ierni

Au ajuns toate cărunte…

Cireşul din poarta casei

Avea cei mai scumpi cercei,

O ureche de copil

S-a împodobit cu ei.

În vesmântul bucuriei

Se îmbrăcau adesea brazii,

Nucile le tot furam

Că în joc eram nomazii…

Când ninsorile de flori

Trimiteau în lume raiul

Noi cei mici ne adunăm

Să primim cu toţi alaiul.

Sănii multe, fel de fel,

Treceau strada la paradă

Porţile se deschideau

Venea lumea să le vadă…

––––––––––-

Mi-am privit copilăria

Într-un strai de viorele

Aş da pumnul meu de clipe

Să mă prind iar printre ele…

A fost exact ca în poem, o poveste cu cireșe coapte, zăpadă până la brâu, colinde și oameni frumoși.

Ioan POPOIU: Ce impresii ai despre școală, unde ai urmat-o?

Camelia CRISTEA: Școala este esențială în fiata fiecăruia dintre noi. Ajută la formarea aripilor cu care într-o zi vei zbura. Pui cărămidă, peste cărămidă, prin informațiile și cunoștințele pe care le dobândești. Și nu conștientizezi lucrul ăsta…dar e de mare folos.

Ioan POPOIU: Ce percepție ai despre anii de liceu? Ce liceu ai făcut?

Camelia CRISTEA: Liceul l-am urmat la Brăila, ca și școala generală dealtfel. Totul era diferit atunci. Cu ochii maturității așa văd…Când spun diferit, mă refer în primul rând la relația profesor-elev, programă și nu numai…Lucrurile aveau o așezare firească, care astăzi lipsește. Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Poezia este o fereastră deschisă în inima cerului” – INTERVIU cu poeta Camelia CRISTEA” →

Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI

Ioan Popoiu: Doamna Silvia Andrucovici, sunteți cunoscută mai ales ca fiind soția celui care a plecat la Domnul, scriitorul Vasile Andru. Ați mai apărut în jurnalele literare cu câteva interviuri despre Vasile Andru, însă lumea nu știe nimic despre dvs. Permiteți-mi să vă întreb acum câte ceva despre dvs, dar și despre relația cu Vasile Andru, care v-a fost în egală măsură maestru și soț.

Vorbiți despre locul natal ca despre un tărâm mirific! Unde v-ați născut ? Ce ne puteți spune despre familie și părinți ?

Silvia ANDRUCOVICI : Am venit pe lume în orașul Tecuci, din județul Galați și am trăit într-un sat, cu tot ceea ce însemna asta în deceniul 8 al secolului trecut. M-am născut atunci când părinții nu se așteptau, după ce copiii născuți înaintea mea erau deja plecați la școli sau zburați de acasă. Am crescut în dragostea părinților, dar și a fraților, surorilor mai mari, cinci la număr, într-un mediu familial matur, cu responsabilități de mic copil. Într-o familie în care părinții se străduiau din răsputeri, pe de o parte să păstreze ceva din mândria de țărani mijlocași, cărora comuniștii le luaseră aproape tot, sub amenințarea temniței, iar pe de altă parte, să-și trimită copiii la școală, ei înșiși cu o mare dorință de a învăța. Părinții mei, în viață încă, trăiesc în Hanu Conachi, un sat din județul Galați. Sunt acum la vârsta înțelepciunii. Au urmat amândoi 7 clase, și, pentru că sunt de aceeași vârstă, erau mereu premianții cu coroniță la sfârșit de an școlar, mama la clasa de fete, tata la clasa de băieți. Mama a rămas cu dorința de lectură și mai târziu; măritată fiind, cu grijile casei, citea în răgazul când era cu vitele la păscut, spunea că se odihnește citind.

Ioan POPOIU: Timpul copilăriei cum îl percepeți?

Silvia ANDRUCOVICI: Mică fiind, aveam o legătură specială cu pomii, iubeam foarte tare pădurea; mai târziu, primul drum când reveneam acasă de la oraș, era în pădure, unde aveam un stejar, cu care încercam un soi de sentiment aparte… de simbioză. Am avut mereu sentimentul apartenenței, al vetrei, al casei părintești și, în același timp, sentimentul permanenței care decurgeau din acestea. Casa, grădina, părinții erau punctul meu fix, punctul de revenire.

Ioan POPOIU: Spuneți că vă simțeați un copil cu nostalgii edenice, vă rog să insistați..

Silvia ANDRUCOVICI: Cred că nostalgiile mele edenice sunt legate de existența unei grădini fabuloase, care înconjura casa, și în care părinții sădiseră aproape orice pom fructifer… Nu pot uita cu ce bucurie se întorcea tata din grădină cu primele pere coapte, cu primele cireșe sau cu primul pepene. Și cât de generos împărțea cu noi! Părinții iubeau această grădină nespus de mult, plantele erau și ele niște copii ai lor. Tata mergea noaptea în lan și asculta cum crește porumbul. Știa astfel că se arată recoltă bună.

Ioan POPOIU: La un moment dat, ați trăit un adevărat miracol… A fost o întâlnire cu Dumnezeu?

Silvia ANDRUCOVICI: Am crescut într-un mediu de adulți, în care jocurile mi le făceam de cele mai multe ori singură, în care cuvântul maturilor avea greutate. Locuiam într-o cameră cu părinții, cel puțin iarna, când se făcea focul în sobă, acolo îmi făceam lecțiile, mama gătea, acolo se derulau toate actele vieții. Radioul era singura noastră sursă de informare. Ascultam de fiecare dată, jurnalul de știri. Eram foarte atentă pentru vârsta mea la lucruri pe care un copil nu le-ar băga în seamă. Eterna amenințare cu exacerbarea cursei înarmărilor, auzită la radio, îmi dădea fiori de teamă. Nu am mărturisit vreodată celor mari aceste temeri ale mele. Erau niște temeri planetare, cosmice, care m-au condus la prima întâlnire cu Dumnezeu. Eram cu vitele la păscut și în singurătatea lanului, spre asfințit, când toate zgomotele zilei se diminuează, se topesc, m-a prins temerea că pământul va dispare într-un nor de fum, într-o conflagrație cosmică. Am început să mă rog cu cuvintele mele de copil. Știam pe vremea aceea doar rugăciunea Tatăl nostru, pe care o spuneam dimineața și seara în fața unei icoane, la care adăugam puținele mele dorințe: să fie pace, mama și tata să fie sănătoși, să iau note bune la școală. Nu știam nimic despre venerarea lui Dumnezeu. Mergeam cu părinții la biserică, mergeam uneori, vara la mănăstire, însă participarea mea se reducea la a privi cu mult interes frescele pictate. Nu mă rugam, făceam câteva gesturi ritualice ghidată de mama, aprindeam o lumânare, făceam cruce… În asfințitul acela, am plâns și l-am rugat pe Dumnezeu să facă ceva, ca lumea aceasta să nu dispară. Era un soi de monolog, în care eu priveam cerul, unde mă așteptam să-mi răspundă cineva, aveam această nădejde. Și răspunsul a venit. Când aproape trecea soarele peste deal, în roșul asfințitului s-au agregat din senin, câțiva nori, care au luat un chip uman, chipul Dumnezeului Tată, cel pictat pe bolta bisericii. Cel puțin, asta era convingerea mea. Am știut în acel moment că rugăciunea mi-a fost ascultată, că Dumnezeu va ține lumea și mai departe. Această experiență m-a ușurat și mi-a dat încredere. Am plecat spre casă și cu un sentiment fragil de fericire. Așa îl definesc acum. Atunci nu știam cum se cheamă.

Ioan POPOIU: A fost dureroasă acea despărțire de mama, la 14 ani… . Unde ați făcut liceul ?

Silvia ANDRUCOVICI: Deși, fiind ultimul copil, părinții m-ar fi vrut aproape de ei, presiunea fraților în a mă trimite mai departe la școală a fost prea mare, așa că am început aventura ruperii de casă la 14 ani. Încă îmi amintesc ce jale și plâns a fost la despărțirea de mama, când am început liceul la oraș și am rămas pe peron, după ce am condus-o la tren. Orașul Galați, un oraș prea industrial, sălbăticit printre furnale și porturi mineraliere, un oraș în care aproape săptămânal puteai să auzi o alarmă care venea din zona industrială, vuind înfiorător, mai mult de jumătate de oră. Un oraș care-mi arăta o față de păcură, fum și vuiete. Un oraș în care nu puteam simți primăvara.

Ioan POPOIU: La 18 ani, în București, orașul vi s-a părut cenușiu, ostil, străin, cum comentați ?

Silvia ANDRUCOVICI: Când am ajuns în București, eram nu doar temătoare de orășeni, uimită de dezinvoltura colegilor; eram un copil cuminte, răbdător, un copil în trup de adult, cu nostalgiile edenice, ale înfrățirii cu pomii, cu pădurea de-acasă… Bucureștiul aveau un aer sinistru în 1989, un oraș gri, cenușiu, în care merele și strugurii se găseau doar la piață, și care erau foarte scumpe pentru puținii mei bani. Acasă, strugurii, merele, bogăția verii și a toamnei se revărsa din plin, părinții dădeau sărmanilor din sat fructele, având ca măsură găleata: o găleată de pere, de exemplu, sau o găleată de nuci… În plus, bucureștenii vorbeau o limbă aspră, dură, care mă intimida, mă închidea într-o cochilie de tăceri.

Ioan POPOIU: Și a venit momentul 89-Revolta din decembrie! Ce-a urmat pentru dvs.?

Silvia ANDRUCOVICI: O dată cu Revoluția, pe nesimțite ceva s-a schimbat și în mine. O viață nouă, împrospătată parcă, condusă de dorința de a cunoaște, de a ajunge să înțeleg spiritele mari ale vremii. Eram atât de dornică de cunoaștere, încât la primele apariții Humanitas am așteptat și 4 ore, iarna, afară, în ger să cumpăr o trăistuță cu cărți. Am venit acasă cu un Jurnal al Monicăi Lovinescu, o carte de Cioran, Jurnalul lui Mihail Sebastian, și un Noica. De altfel nu eram singura în această situație, era o adevărată trezire spirituală, se manifesta atunci o sete de cultură teribilă! Era un timp în care idealiștii au avut din plin hrană!

Ioan POPOIU: Vorbiți despre experiența lecturii, prin cunoașterea marilor spirite ale vremii..

Silvia ANDRUCOVICI: Cititul la vremea aceea, a fost ghidat sălbatic de notele extrase din aceste cărți inițiatoare. Au urmat alte cărți, i-am citit cu încântare, aș zice că i-am înghițit pe Steinhardt, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Sigismund Freud, Nietsche, Vasile Andru. Aveam o lăcomie teribilă, făceam fișe de cărți necesare și băteam bibliotecile și anticariatele în căutarea lor. Îmi consumam puținii bănuți pe cărți. Hrana mea se reducea la câteva fructe, ceva pâine. De altfel, am rămas multă vreme în poveștile familiei printr-o întâmplare. Tata aflat într-o vizită la București, îmi dă zece lei să-mi cumpăr înghețată, iar eu vin triumfătoare fără înghețată, dar cu Poemele lui Blaga. Cred că am trezit ceva neliniști în familie prin preocupările excesive pentru lectură!

Ioan POPOIU: Cum era viața dvs. de studentă singuratică?

Silvia ANDRUCOVICI: Ziua stăteam prin biblioteci, seara intram la Ateneu să-mi ostoiesc setea de absolut prin muzică; studenții intrau pe vremea aceea gratis. Eram o singuratică, preocupările mele fiind foarte adesea diferite de cele ale colegilor mei. Mărturisesc la vremea aceea nu aveam dorința de a merge la dans, nu am intrat în discoteci, nu găseam nici un chip de tânăr, care să-mi ocupe visele. Citeam și căpătam certitudini, aveam vise care se deslușeau treptat, un pic altfel față de cele ale colegilor mei, eram din ce în ce mai desprinsă de mentalul generației, evitam mai mereu spiritul gregar. Dorința mea adâncă, mai degrabă o fantezie, era să devin bibliotecarul unui prinț, căruia să-i îndrum prin lecturi, parcursul spiritual și să-i imprim o direcție pacifistă în politică. De aceea citeam mereu, încurajată de experiența povestită de Eliade în Jurnalul unui adolescent miop. Erau și lucruri grele pentru mintea mea de atunci. În sinea mea tânjeam după o îndrumare.

Ioan POPOIU: Și, într-o zi, ați nimerit la conferințele-atelier ale lui Vasile Andru…Înainte de a răspunde, vreau să subliniez că generația noastră, care avea 30 de ani, în anii 80, l-a cunoscut pe Andru, spontan, direct, pe tren, într-o bibliotecă de provincie, la cursurile de la Sibiu sau în apartamentul său din București! Spuneti-ne cum a fost prima întâlnire cu Andru?

Silvia ANDRUCOVICI: Citisem “Viață și semn”, la recomandarea unei prietene, citisem articolele sale publicate în câteva reviste culturale apărute după revoluție. Când aveam 19 ani, într-o zi, am nimerit la conferințele sale și n-am mai plecat. Conferințe-atelier. Le ținea într-o sală micuță, la Casa de Cultură de studenților, în care se înghesuiau la propriu, pe niște scăunele, vreo 40-50 de oameni. Erau predominant tineri, studenți și câteva persoane cărunte. Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI” →

George ROCA: Interviu cu doamna Zenaida Rotaru – artist plastic și îndrumător artistic

George ROCA: Mă bucur mult că aţi acceptat acest interviu. Sunt convins că veţi avea multe de spus. Sunteţi un excelent artist plastic dar şi mama minunatei Teona Răcheriu, o foarte talentată tânăra în domeniul showbizului. Ne-am cunoscut în urmă cu un an la un eveniment artistic care a avut loc la Petroşani şi mi-am dat seama de eforturile deosebite pe care le faceţi pentru instruirea fiicei dumneavoastră pentru a deveni o adevărată vedetă. De unde aţi moştenit acest talent? Cum v-aţi dezvoltat simţul artistic? Ştiu că v-aţi petrecut copilăria în culisele unui teatru. Amănunte vă rog!

Zenaida ROTARU: Întradevar am crescut în teatru, datorită tatălui meu care era regizor tehnic la Teatrul Tineretului din Piatră Neamţ, nici nu mă ţineam bine pe picioare şi mă lua cu el la repetiţii. Mă fascinau luminile, costumele, arta interpretativă, concertele care pe vremea aceea erau numeroase – rezonam odată cu instrumentele. Despre talentul în pictură, drept să vă spun, nu ştiu exact de unde vine… Dumnezeu m-a înzestrat cu acest dar! Nimeni din familie nu a excelat în arta plastică. Mamei îi plăcea să deseneze dar nu a performat în acest domeniu. [ea fiind profesor de romană]. Eu îmi exprim sentimentele mult mai uşor prin penel. Simţul artistic mi l-am dezvoltat print-un cumul de factori: mediul în care am crescut, familia, şcoala, cartea, studiul, ș.a. De mici am fost susţinute – atât eu cât şi surorile mele – să frecventăm cât mai multe cursuri pentru copii, precum balet, gimnastică ritmică, vioară, pian, pictură… ceea ce am pus în practică şi cu copiii mei dezvoltandu-le abilităţile cu care au fost înzestraţi. Uşor nu este, dar prin muncă, perseverenţă şi dragoste se poate ajunge la rezultate remarcabile.

George ROCA: În urmă cu 50 de ani, Teatru Tineretului din Piatra Neamţ era adorat şi căutat de cei care terminau IATC. Era un teatru cu pretenţii! Aşa era numit! A fost rampa de lansare a multor actori de renume a acelor ani… V-aş ruga să ne relataţi câteva amintiri frumoase despre acesta minunată instituţie de cultură. Ştiu că de acolo au plecat spre marile teatre actori minunaţi precum Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţa, Mitica Popescu, Valentin Uritescu, Ileana Stana-Ionescu, Horaţiu Mălaiele, Gelu Nițu, Florian Pittiș, Maia Morgenstern şi mulţi alţi „mari” ai scenelor teatrale româneşti…

Zenaida ROTARU: După cum v-am mai spus, la teatru am asistat la repetiţii de foarte multe ori şi întotdeauna eram prezenţi cu toată familia la premierele spectacolelor. Pentru actori eram ca şi mascota teatrului, am fost deseori chiar şi în turnee. Îmi aduc aminte cu drag că de fiecare dată de Moş Crăciun se făceau serbări unde toţi actorii şi angajaţii teatrului veneau cu familia. Se cânta, se spuneau poezii, bancuri… Totul era ca într-o mare familie unde nimeni nu primea un cadou fără să-i spună Moşului câte ceva… De multe ori se improviza pe loc! Pe câțiva dintre actorii menționați mai sus i-am întâlnit acolo, pe scena teatrului… și chiar pe mulți alții!

George ROCA: Ați menționat că tatăl dumneavoastră, Dumitru Rotaru, a fost regizor la Teatrul Tineretului din Piatră Neamţ. V-aş ruga să îi faceţi un mic portret.

Zenaida ROTARU: Tata s-a născut la Hangu-Neamț în 1937. Strămutat de pe Valea Muntelui la Piatra-Neamt – datorită construirii barajului de la Bicaz – a terminat liceul de matematică-fizică „Petru Rareş”, apoi Institutul Pedagogic şi mai apoi Regia Tehnică la Bucureşti. Un om cu înaltă ţinută morală, cu verticalitate, cu înclinaţii spre tot ce înseamna artă, teatru, muzică, dans, pictură. A fost un bun pedagog, a predat fizică şi matematică, apoi între anii 1967-1987 a fost regizor tehnic la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Îi plăcea mult acestă meserie, munca de scenă, repetițiile, premierele, turneele și relațiile cu actorii. Pentru mine a fost tatăl ideal pe care sunt convinsă că şi l-ar fi dorit orice copil.

George ROCA: Povestiţi-mi vă rog câteceva despre minunată dumneavoastră familie, despre care mi-aţi spus că îşi trage rădăcinile de pe Valea Muntelui Hangu-Cirițeni, județul Neamț. Care au fost legăturile pe care le avea cu Ion Creangă…?

Zenaida ROTARU: Atât tata cât şi mama (Paula Rotaru-Cerchez-Galinescu) s-au născut pe Valea Muntelui. Mama provine dintr-o familie cunoscută, familia Galinescu, care a oferit lumii oameni de elită: profesori, scriitori, compozitori, preoţi și artişti. Aș menționa faptul că dânsa se înrudea și cu urmașii Smarandei (fata lui David Creangă din Pipirig), mama lui (Io)Nică a Petrei, pe care de fapt o chema de familie „Creangă”, de unde se trage prenumele marelui scriitor, Ion Creangă. Pe tatăl acestuia il chema Ștefan sin (fiul lui) Petrea Ciubotarul.

George ROCA: Cu toate că aţi copilărit printre actori, regizori şi oameni de teatru… aţi devenit (totuşi!) o talentată pictoriţă de biserici! De ce acesta meserie şi nu una din domeniul artei dramatice?

Zenaida ROTARU: Eu mă exteriorizam mai greu, am fost un copil mai rebel, nu îmi plăcea să copiez pe cineva. Mă fascina totul din teatru dar totuși nu am dorit să urmez acest drum. Parcă arta plastică trăgea mai greu în balanță și oferea mai multă independență. Părinţii m-au susţinut mereu în deciziile pe care le-am luat. Observându-mi înclinaţia către pictură au căutat să mă ajute să urmez cele mai bune şcoli: Colegiul Naţional de Artă „George Apostu” din Bacău, apoi Liceul de Arte „Nicolae Tonitza” din Bucureşti și cursurile de Pictură Monumentală Bisericească de la Patriarhia Română – București.

George ROCA: Aţi pictat multe biserici și aţi avut expoziţii de artă plastică nu numai în ţara ci şi în străinătate. Unde se găsesc lucrările dumneavoastră de artă plastică? Biserici sau simeze?

Zenaida ROTARU: Mi-am lăsat amprenta în aproape toate regiunile ţării: Neamţ, Iaşi, Botoşani, Suceava, Buzău, Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Sebeş, Cluj… Unele lucrări au ajuns în Germania, Canada, Franţa… Am profesat timp de trei ani la Centrul de Cultură şi Arte „Carmen Seculare” – Neamț. Familia a fost, este şi va fi mereu pe primul loc, dar dragostea pentru artă nu va dispărea niciodată!

George ROCA: Locuiţi la Piatra Neamţ, dar ecourile despre talentul Teonei au depăşit de mult graniţele perimetrului acestui oraş. Sunt convins că și dânsa a moştenit un vast bagaj genetic în domeniul artei! Povestiţi-ne câte ceva despre începuturile artistice ale fiicei dumneavoastră!

Zenaida ROTARU: Încă de la grădiniţă, doamna Liliana Simion – educator şi profesor de teatru şi majorete – a observat în Teona un talent înnăscut în arta scenică. La 6 ani a obţinut primul ei trofeu: „Trofeul de Excelență” la Gala Istituțiilor de Arte (Braşov, 2013) în rolul principal din „Fetiţa cu chibrituri”.

George ROCA: Am ascultat deseori emisiunile Teonei de la Radio ProDiaspora. Aceea „Lume cu Poveşti a Teonei”! Cum reuşiţi să pregătiţi asemenea emisiuni fascinante? Cum aţi ajuns să faceţi parte din echipa acestui minunat edificiu cultural?

Zenaida ROTARU: Doamna Ecaterina Cîmpean, director general, regizor şi realizator de programe la Radio ProDiaspora, a descoperit în Teona un potenţial realizator de emisiuni radio. Cu multă dragoste pentru ascultători, povăţuite şi îndrumate de regizorul Adrian Gelu Radu, am purces la descifrarea tainei radioului, adunând materiale şi piese adecvate copiilor. Și astfel am dat contur Copilăriei. Pentru Teona este o plăcere deosebită să realizeze în fiecare duminică emisiunea ei, iar pentru mine, implicarea mea intr-o lume fantastică și miraculoasă, o revelație!

George ROCA: Ştiu că un impact deosebit în bunul mers al emisiunilor radiofonice ale Teonei l-a avut și îl are regizorul Adrian Gelu Radu. Câteva amănunte vă rog.

Zenaida ROTARU: În cadrul atelierelor din cadrul Festivalului Internaţional al Tinereții, regizorul Adrian Gelu Radu i-a încredinţat Teonei rolul principal în „Chiriţa în balon” (teatrul radiofonic) unde a avut succes pe măsură aşteptărilor. De aici nu a fost decât un pas – la rugămintea doamnei director de la Radio ProDiaspora, Ecaterina Câmpean – de a-i onora invitaţia și de a face parte din din echipă. Am acceptat cu entuziasm această minunată provocare pentru realizarea emisiunii „Lumea cu poveşti a Teonei”. Sprijinite, încurajate şi îndrumate de regizorul Adrian Gelu Radu am dat culoare copilăriei pe aripile undelor. Continue reading „George ROCA: Interviu cu doamna Zenaida Rotaru – artist plastic și îndrumător artistic” →