Categorie: Interviu

Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu

Notă: „Poetica zborului sau…vase poetice comunicante”, un interviu inedit cu poeţii Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu, a apărut  în Colecţia „Regal de poezie”, într-un volum de lux, cu o bijuterie Swarowski pe coperta de catifea mov şi cu reproduceri ale unor lucrări de artă plastică. Cartea cu poezii de dragoste a fost  publicată, în luna martie, în condiţii grafice excepţionale de editura Asociaţiei Culturale „Regal d Art” din Botoşani. (Rodica Elena Lupu)

 

Lili Bobu – Argument

 

„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru  că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu distinşii poeţi Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu.

Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind doi oameni născuţi anume să ne uluiască, izvorând continuu şi reinventându-se permanent, creatori hăruiţi care lasă urme, intrând în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea lor. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unor inteligenţe arzătoare a zămislit opere originale prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru domniile lor scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Două conştiinţe artistice care îşi continuă devenirea trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”.

Spiritul nostru ludic ne-a provocat, într-o duminică sfioasă, la o emoţie de septembrie, parafrazându-l pe Nichita Stănescu: „să stăm de vorbă, să spunem cuvinte care să zboare între noi înainte şi înapoi, să ne acoperim inima cu ceva… până când lumea noastră prelungă şi în nesfârşire se va fi făcut coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând, cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… o întâmplare a fiinţei noastre când fericirea dinlăuntrul nostru avea să fie mai puternică decât noi”- minunea existenţei acestor spirite alese şi întâmplarea privilegiului de a le fi părtaşă la zbor… Şi acest abil joc de imagini tandre în care eu, citind din manuscrisul unui dicţionar poetic, la care trudesc de mai mulţi ani, nestemate ale prietenului Victor Teişanu, iar distinsa Lucia Olaru Nenati, reverberând în creuzetul poetic propriu sunete rezonante şi într-o evanescenţă ingenuă şlefuind cu graţie şi migală arhitecturi lirice care o reprezintă, a dat naştere unui interviu inedit, neconvenţional, un inefabil alfabet al candorii, respirând sublimul cu irizări de albastru.

Această frenezie metaforică, un spectacol imagistic, o ,,răstignire pe hârtie” a poeţilor, într-o ceremonie a scrisului, confirmă talente în deplinătatea maturităţii lor, tălmăcitori de orizonturi simbolice, care şi-au aflat conştiinţa de sine încercând să ne convingă că ei sunt aceia care ,,mor, noapte de noapte, simultan cu naşterea poemului”, un lirism rafinat, reverie de filigrane diafane, construind un fascinant basorelief de emoţii perene, asemănătoare culorilor din care se sintetizează lumina. 

***

Victor Teişanu: …Puteai fi /Iubirea sacră a vieţii mele /Adunată picătură cu picătură/Într-o sferă de purpură…

Lucia Olaru Nenati: … Drumul nostru de ucenicie/În academia de aur şi purpură/Din superbia căreia-nvăţăm/ Cu câtă frumuseţe eşti dator/Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.

Victor Teişanu: …Sunt ca un semn de carte/Rătăcind pe asfaltul încins,/ Biblioteca aşteaptă disperată /Şi mă caută poliţia şi ziarele…

Lucia Olaru Nenati: … Să ne ascundem în cetăţi/ De nori, de frunze, de poeme,/ Cum am făcut de-atâtea dăţi/ Când, cucerind auguste hărţi,/ Ne retrăgeam între catrene. (…)

Victor Teişanu: S-a spus că marea explodează/ Mereu învingătoare şi învinsă/ Şi sătulă de sine însăşi!…

Lucia Olaru Nenati: Cărările lunii Tremurătoare,/ Ape de lumină/ Pe ape de-ntuneric;/ Noaptea felină adormită pe mare,/ Ochii ei – stele/ Cu suflet himeric./ Poate din laptele/ Lunii din apă/ Seva îşi trage/ Un zeu vegetal Ce din adâncuri/ Cu-ncetul îşi sapă/ Turnuri de rugă/ Cu creste de val. (…)

Victor Teişanu: Iubirea/ În procente mereu inegale,/ Aidoma picăturilor de ploaie/ Pe acoperiş/ Şi lacrima/Cu degetele răsfirate/, Gata să-şi părăsească izvorul/. Când oare voi fi puternic/ Iubind/ Fără nimic la schimb?…

Lucia Olaru Nenati: Aşteptarea mea, cea mai frumoasă/ A întins covoare de frunze/ Pe măsura paşilor tăi;/Ţi-a pregătit serbările pădurii/ Cu urări din buciume de os/, Vrâstate după numărul anilor tăi;/ S-a aplecat spre oglinzi curgătoare/ Să afle culoarea cea mai adâncă/ A ochilor tăi,/ A dat un ocol nevăzut/ Aerului ce trebuia să te cuprindă/ Ca nicio undă de ger/Să nu rănească umerii tăi./Mi-a desenat pe braţul stâng/ O orhidee de sărut;/ Aşteptarea mea cu porţi de cleştar/Din toate vieţile iubirii/ Cea mai frumoasă…

Victor Teişanu: Eşti femeia predestinată/Ultimei mele adrese pământeşti…

Lucia Olaru Nenati: Poartă-mă-n vis pe braţul tău – liană/ Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii,/ Exorcizând amărnicia morţii/ Să-ţi legăn sufletul în diafană/ Cântare de augur în arcul porţii/ Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană,/ Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană/ Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii./Nu mă slăbi din ochi nicio clipită/, Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet/ Sorbindu-le puterea îmblânzită/. Când din adâncuri urcă-al mării muget/, Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită/ Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.

Victor Teişanu: Sub tirul luminii evanescente/Locul meu a rămas neschimbat/, Aveţi a deschide spumoase uşi de clorofilă/  Dacă mă vizitaţi aici, în inima frunzei/ Unde mi-am săpat tranşee eterne.

Lucia Olaru Nenati: M-a trăit destinul ca pe-o frunză/,Cel mai scurt haiku din viaţa mea/, Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina/ Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea”.

***

Cărţi de lux cu cristale Swarovski pe copertă

Printre asociaţiile culturale de elită care promovează consecvent valorile româneşti, reiterând file de  aristocraţie, se remarcă şi Asociaţia Culturală „Regal D art”. Printre nenumăratele proiecte culturale, se numără editarea în tiraj limitat, pentru bibliofili, în condiţii grafice de excepţie, a câtorva cărţi bijuterii ale imaginaţiei creative. Acestea sunt publicate pe hârtie de mare fineţe, inclunzând reproduceri de artă şi coperte unicat – lucrări preţioase de metaloplastie, porţelan şi inedite bijuterii handmade. Aceste cărţi sunt dedicate operei unor mari poeţi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Lucia Olaru Nenati, Victor Teişanu, în volume care au fost premiate cu titlul ,,Arta cărţii ”, în cadrul mai multor ediţii ale Salonului Internaţional de Carte – Chişinău.

Continue reading „Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu” →

Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță

Ovidiu DINICĂ: Sunteți un autor recunoscut internațional, care v-ați implicat în viața literaturii române. Locuiți în Australia. Aveți în palmares mai multe realizări importante precum antologia „Testament”, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În același timp sunteți profesor de management dar și traducător. Destinul dumneavoastră literar este unul fericit, primele amintiri?


Daniel IONIȚĂ: Probabil din copilărie. Aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) de Limba și Literatura Română citeam poemul/piesa/romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual, sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reușind să sintetizez și să analizez textul destul de bine, primind și comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani. Dar dacă vă referiți la publicații, atunci destinul literar a apărut odată cu cele două volume (publicate la câteva luni unul după celălalt la Editura Minerva din București) – „Testament – Antologie de Poezie Română/ Testament – Anthology of Romanian Verse” (o colecție de poeme traduse de mine și de colegii mei lingviști și specialiști în poetică din Sydney, Australia) și apoi „Hanging Between the Stars/ Agățat între stele”, volum bilingv de versuri proprii. Au urmat apoi încă șase volume (poezie proprie, antologii, inclusiv una a poeților de peste Prut, din Basarabia), contribuții la reviste, eseuri etc. Lista evoluează…

Ovidiu DINICĂ: Aveți un model cultural de urmat?

Daniel IONIȚĂ: Probabil că renascentismul este modelul care mi se potrivește. Nu spun că îl urmez, ci doar că îmi este în mod natural apropiat. Sunt interesat și activ în domenii diverse, de la literatură și traducere, la dinamica socială a organizațiilor, psihologie (formarea mea academică inițială), la muzică (clasică și folk), la știință (fizică, biofizică, statistică). De fapt aceste interese foarte diverse informează și direcționează inspirația mea literară, foarte eclectică, dar și integrativă.

Ovidiu DINICĂ: Cu ce scriitori din România sunteți prieten și ce anume a determinat prietenia dvs?

Daniel IONIȚĂ: Alex Ștefănescu (mentor și prieten) m-a susținut mereu, prinzând bine intenția și abordarea lucrărilor mele. Îl apreciez enorm, atât pentru cunoștințele lui vaste în domeniul literar, cât și ca om. Soția lui, Domnița Ștefănescu, o eminentă scriitoare și redactor, de asemenea mă inspiră. Apoi trebuie să-l menționez pe Lucian Vasilescu, un scriitor de un enorm talent, unul din poeții de marcă ai generației curente, care a fost alături de mine mereu, la lansări de carte, scriindu-mi prefețe etc. Apoi mai sunt criticul literar Radu Voinescu, scriitorul și jurnalistul Liviu Mățăoanu, Maria Tonu (zâna bună a literaturii românești din Toronto, Canada), d-na Pușa Roth (care publică excelenta revistă de cultură „Leviathan”, publicație mult mai bună, mult mai dinamică, mult mai actuală, decât orice oferă multele și insipidele mucegăieli de reviste ale Uniunii Scriitorilor din România). Dar afară de scriitori, am avut ocazia să colaborez, să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni de cultură extraordinari cu care am realizat evenimente culturale de excepție, cum ar fi actrițele Daniela Nane și Manuela Hărăbor, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurache, Marius Matache și alții.

Ovidiu DINICĂ: Cum este văzută literatura română în Australia?

Daniel IONIȚĂ: Precum în orice țară de cultură și limbă anglo-saxonă (USA, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă), există un con de umbră în privința literaturii țărilor din centrul și estul Europei. Australienii învață despre literatura lor, apoi nord-americană, cea britanică și a țărilor din Commonwealth. Apoi câte puțin despre literatura franceză, germană, italiană și rusă. Dar despre Slovenia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, nu știe mai nimeni. Acesta este unul din motivele pentru care, în 2014, împreună cu scriitorul și redactorul George Roca din Sydney, am înființat Academia Australiano-Română pentru Cultură. Acest forum organizează în mod regulat evenimente întotdeauna bilingve (în limbile engleză și română) pentru a promova cultura, în special literatura românească în Australia. Astfel am avut evenimente de răsunet la Sydney și Melbourne – centrele cele mai mari din Australia – de promovare a poeziei și muzicii românești, în original și în traducere, pentru un public mixt, în audiență fiind întotdeauna și australieni. Ne-am bucurat aici de susținerea unor instituții cum ar fi Biblioteca Națională din Sydney, Consulatul și Ambasada României. Și mai ales a unor artiști excepționali români și australieni cum ar fi soprana Adriana Paul, cantautorul Daniel Reynaud, actorii Tug Dumbly, Clara Vodă, Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, violonista Aliona Cigulea (Helen Brereton), și mulți alții. Cooperăm pe această pistă a promovării culturii românești în Australia cu alte instituții de acest fel cum ar fi „Caesar Foundation” din Melbourne sau grupul „Unirea” din Brisbane.

Ovidiu DINICĂ: Activitatea de traducător presupune multă muncă și responsabilitate. Aveți satisfacții?

Daniel IONIȚĂ: Desigur. Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul…), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” – cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster – publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter.

Ovidiu DINICĂ: În ce constă dificultatea traducerii poeziei române în limba engleză?

Daniel IONIȚĂ: Traducerea de poezie este mereu problematică indiferent din ce limbă și înspre ce limbă. E musai să faci compromisuri (traduttore, tradittore…) pentru a traversa această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două culturi, dintre două limbi. Specificitatea provocărilor traducerii poeziei din limba română înspre limba engleză nu este numai una de traducere a metaforelor, idioamelor, jocurilor de cuvinte etc (acestea sunt provocări generale, comune oricărei traduceri). În mod specific, în limba engleză cuvintele „poetice” sunt de obicei monosilabice, iar în limbile latine sunt bi sau multi silabice: moon = lună, sun = soare, heart = inimă, tree = copac, leaf = frunză, love = iubire, hate = ură, breast = piept, etc. Deci în mod natural, în special în poezia cu ritm și metru, versul din engleză va fi mai scurt decât cel din original. Arta constă în a „complementa” versul englez (pentru a putea transporta muzicalitatea, prozodia în limba engleză) într-un mod sensibil, care să nu schimbe caracterul original, dar să ajute poemul să creeze același răspuns emoțional în limba engleză. Apoi, multe din metaforele din original trebuie înlocuite cu altele din limba țintă (engleza în cazul de față) – fiindcă cele din originalul românesc nu au sens în limba țintă. Spre exemplu „… a filei două fețe” (viitorul și trecutul sunt a filei două fețe… – Eminescu), nu merge tradus exact așa în limba engleză fiindcă: a) nu are sens; și b) nu sună poetic de loc. A trebuit să înlocuiesc cu „…the two faces of a coin” (cele două fețe ale monedei – „Past and future go together, the two faces of a coin / You can know tomorrow’s weather if you learn the two to join”). Asemenea compromisuri sunt provocări care trebuie făcute cu atenție și simț poetic în ambele limbi.

Ovidiu DINICĂ: Sunteți încântat de evoluția literaturii române? Are ea viitor?

Daniel IONIȚĂ: Trebuie să spun că în privința poeziei, sunt și nu sunt încântat de evoluția literară în România – dar extind acest sentiment ambiguu și la poezia australiană. Cei care controlează revistele literare „recunoscute” (spre exemplu Uniunea Scriitorilor din România) promovează poeți „de nume” care scriu o poezie abstractă, de valoare îndoielnică, de multe ori frustată sau revanșardă, dar de și mai multe ori insipidă – și aflată sub egida „canonului lui Nicolae Manolescu” sau al mai știu eu cui. Iar poeți cu mult mai valoroși, care scriu poezie autentică, cu voci bine definite (menționez aici nume precum Camelia Radulian, Liliana Filișan, Horia Bădescu, Laurențiu Continue reading „Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță” →

Liliana Moldovan: Simfonia inimii – Interviu cu Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

ŢENE Florinel Sandu (Al. Florin ŢENE), născut în oraşul Drăgăşani, judeţul Vâlcea, la 13 iunie 1942. Părinţii Ion şi Ecaterina.   În 1964 se căsătoreşte cu poeta Titina Nica-Ţene. Are doi băieţi: Florin, specialist în imagine de televiziune şi Ionuţ, doctor în istorie şi master în drept, istoric, poet şi scriitor, fondatorul ziarului „Napoca News”, cu 16 cărţi publicate.

  Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

  Este membru corespondent al Academiei Americană Română (A.R.A), din anul 2011.

  Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.

  În anul 2011 a primit DIPLOMA DE EXCELENŢĂ din partea Senatului Universităţii de Vest „Vasile Goldişi “, din Arad, pentru întreaga operă şi activitatea sa în promovarea literaturii române.

  Liga Scriitorilor Români îi acordă în anul 2012 MEDALIA”VIRTUTEA LITERARĂ “, pentru strălucita sa creaţie literară şi pentru promovarea culturii române în ţară şi străinătate.  În ianuarie 2012 Universitatea “Alexandru Ioan Cuza “,Facultatea de Filologie şi Fundaţia “Vasile Pogor“ din Iaşi îi acordă DIPLOMA la Festivalul Internaţional Eminescu pentru lucrarea “Norocul limbii române, Eminescu “.

Urmare faptului că Al.Florin Ţene a oglindit în opera sa şi viaţa şi activitatea oamenilor de pe Valea Jiului Sindicatul Liber al E.M. Paroşeni i-a oferit cel mai înalt ORDIN MINERESC „ SFÂNTA VARVARA“, în luna mai 2012.

Foloseşte pseudonimele: Al.Roşianu, Florin Roşianu, Florin Drăgăşenescu.

  În 1997 primeşte o bursă de studii la Bruxelles, în structurile Uniunii Europene, unde i se oferă diploma de „Jurnalist European”.

            În septembrie 2006, a înfiinţat „Liga Scriitorilor din România”, devenind preşedintele executiv al acestei organizaţii profesionale care are 30 de filiale în ţară şi 12 în străinătate şi care editează 15 reviste în care se promovează literatura română autentică.

 Este fondatorul revistelor :„ Agora Literară„, „Regatul Cuvintelor „, „ Constelaţii diamantine„, „Scurt circuit oltean „, etc.

            În prezent este directorul revistei „Agora Literară” care apare sub egida Ligii Scriitorilor din România.

Activitate profesională şi literară:

  • Şcoala primară şi Liceul Teoretic (absolvit în 1960) în oraşul Drăgăşani,
  • 1960-1962 Urmează cursurile de 2 ani ale Şcoali Tehnice de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” din Bucureşti,
  • 1962-1965 Institutul Pedagogic din Baia Mare, Facultatea de Filologie-istorie.

După absolvirea facultăţii lucrează ca profesor în comuna Tarna Mare din regiunea Maramureş.  În 1964 devine redactor al Staţiei de Radioficare Drăgăşani, în emisiunile căreia difuzează reportaje şi lucrări literare ale scriitorilor drăgăşeneni, cum ar fi: prof.Emil Istocescu, Dumitru Constantin, Dumitru Velea, părintele Bălaşa, N.Cochinescu, Virgil Mazilescu, Titina Nica Ţene, dar şi vâlcenii, Doru Moţoc, Traian D.Lungu, Ion Lazăr, Gh.Diaconu, Costea Marinoiu, George Ţărnea, Lucian Avramescu, etc.  În perioada 1965-2004 ocupă diferite funcţii economice în Drăgăşani şi Cluj-Napoca. În 1959 înfiinţează, pe lângă Casa de Cultură din Drăgăşani, Cenaclul literar „Gib I.Mihăescu” care funcţionează şi astăzi. La şedinţele acestui cenaclu au participat poetul Virgil Mazilescu, pe atunci elev la liceul din Drăgăşani, viitorul prim-ministru Radu Vasile, Nicolae Cochinescu, procuror pe atunci în Drăgăşani, azi membru în Curtea Supremă de Justiţie. Pe când era student la Baia Mare a înfiinţat împreună cu poetul Vasile Radu Ghenceanu „Cenaclul Literar Nord”. În 2004, la Cluj-Napoca a pus bazele cenaclului literar „Vasile Sav”, care funcţionează pe lângă o secţie a Primăriei Cluj-Napoca.    În perioada 1970-1971 lucrează ca redactor la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru” ce apărea pe şantierul hidro-energetic de la Voineasa. A fost redactor şi la „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” şi la revista „Cetatea Culturală”, inclusiv la „Confluenţe româneşti”.

  Debutează cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în clasa XI-a. Debutează editorial în 1974 cu volumul de versuri „Ochi deschis”, editura Litera, Bucureşti. În 1979 îi apare al doilea volum de versuri „Fuga Statuilor”, editura Litera, Bucureşti. Este tradus în limbile sârbă, engleză, coreană, rusă, franceză.

Publică poezie, articole, critică literară şi eseu în peste 40 de reviste și alte publicații seriale.

Înainte de 1989 este anchetat de securitatea comunistă împreună cu soţia, poeta Titina Nica-Ţene, pentru o scrisoare adresată revistei Flacăra în care demasca înfometarea poporului român de către dictatorul Ceauşescu.

            A participat activ la Revoluţia din decembrie 1989.

            În anul 2000 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat, în fond intertextualitate, aşa cum au folosit foarte mulţi din generaţia opzecistă. Adevărul este că Al. Florin Ţene a publicat un articol într-un ziar din Valea Jiului în care arăta că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu Securitatea comunistă bazându-se pe unele documente găsite în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Urmare acestui fapt Conducerea Filialei l-a exclus din Uniunea Scriitorilor înscenându-i plagiatul.   Din 2011 este membru corespondent al Academiei Americane Române.

  Premii naţionale:

  • Premiul special la Festivalul şi Concursul de Poezie Nicolae Bălcescu, Râmnicu Vâlcea,1972
  • Premiul lll la Festivalul de Creaţie Literară „Octavian Goga”, septembrie,1996
  • Premiul l la Concursul Pavel Dan, ianuarie 1999
  • Premiul revistei „Poesis” la festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, Lancrăm, Sebeş-Alba, 2000
  • Diploma de onoare pentru promovarea valorilor literare, oferită de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Gorj
  • Premiul ll la Concursul Naţional „Permanenţele unei biografii eroice”, Alba Iulia, 2000
  • Premiul şi Medalia pentru critică literară „Duiliu Zamfirescu”!, Focşani, 2000
  • Diplomă de Excelenţă pentru întreaga activitate oferită de Asociaţia Epigramiştilor olteni prin domnul ambasador Petre Gigea-Gorun.
  • Premiul OPERA OMNIA oferit de acad.Gh.Păun.
  • DIPLOMA PREMIULUI I la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2010, pentru românii din întreaga lume.
  • DIPLOMA şi TROFEUL DE EXCELENŢĂ la Festivalul Internaţional” Mihai Eminescu-Poet Naţional şi Universal“, oferite de către Universitatea” Al.I.Cuza“, Facultatea de Litere, Iaşi, pentru lucrarea “Norocul Literaturii Române, Eminescu “, şi pentru întreaga activitate în domeniul promovării literaturii române.
  • Premiul Ligii Scriitorilor pentru critică literară, 2011.
  • DIPLONĂ pentru organizarea concursului germane-român DANUBE IN POEMES. Proect finanţat de Comisia Europeană.

  Premii internaţionale:

  • Diploma de jurnalist european, oferită de Uniunea Europeană prin Excelenţa Sa Ambasadoarea Karen Fogg, cu o bursă în structurile UE din Bruxelles,1997
  • Premiul Rhone-Poulenc Rhodia,1999, pentru cel mai bun ziarist în domeniul protecţiei mediului, oferit de Guvernul Franţei prin Excelenţa Sa, domnul Pierre Menat, ambasadorul Franţei la Bucureşti
  • Marele Premiu pentru Poezie la „Festivalul Internaţional de Poezie”, din Uzdin, Serbia, 2000
  • Diploma de „Om al anului 1999”, oferită de „American Biographical Institute”, din SUA
  • Diploma pentru întreaga sa excepţională creaţie literară, oferită de Asociaţia Internaţională „Publius Ovidius Naso – Sodalitasd Ovidiana”, pentru promovarea umanismului, semnată de Acad. Prof. Grigore Tănăsescu
  • Premiul OPERA OMNIA acordat de Fundaţia Petre Ionescu-Muscel şi revista Pietrele Doamnei, prin domnul academician Gh.Păun.

  Al. Florin Ţene a primit 56 de Premii şi Diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea sa literară şi de promotor cultural.

Al. Florin Țene

Opera

  1. „Ochi deschis”, versuri, editura Litera,1974, Bucureşti
  2. „Fuga Statuilor”, poeme, editura Litera, 1979, Bucureşti
  3. „Nucul dintre două veacuri”, versuri, editura L’Etoile d’Argent, Namur, Belgia,1996
  4. „Vitraliile mării”, versuri, editura L’Etoile d’Argent, Namur, Belgia,1997
  5. „Chipul din oglindă”, roman, editura Fundaţiei Culturale „I.D. Sîrbu”, Petroşani, 1997
  6. „Confesiunea unui navigator pe uscat”, poeme, editura Academiei Americano-Română, Mannhein, Germania,1998
  7. ”Să ne unim mâinile”, prieteni, poeme, volum bilingv (român-maghiar), Fundaţia Prietenia din Pecs, Ungaria,1997
  8. „Alfa juvenile”, în colaborare, editura Tinivar, Cluj-Napoca,1997
  9. „Moment poetic”, în colaborare, editura Carter, Chişinău,1998
  10. „Insula viscolului”, roman, editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000
  11. „Cerul meu de hârtie”, poeme, volum bilingv (român-englez), traducere Mariana Zavati Gardner, editura Tibiscus, Uzdin, Serbia, 2000
  12. „Orbul din Muzeul Satului”, roman, este al treilea volum, împreună cu „Chipul din Oglindă”, „Insula Viscolulu”i, ce fac parte din trilogia „Insula Viscolului”, ce se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Editura Napoca Star, 2002
  13. „Vă somez, domnule doctor!”, piesă de teatru, editura Fundaţiei „I. D. Sîrbu”, Petroşani, 2003
  14. „Memoria inimii, analiză istorică”, editura Etnograph, 2004
  15. „Cina cea fără de taină”, poeme, volum bilingv (român-englez), traducere Mariana Zavati Gardner, editura Eurograph, 2006
  16. „Gh. P. Lăzanu – Viaţa şi faptele sale”, monografie, Editura Napoca Star, 2006
  17. „Cărticica de dat în leagăn gândul”, povestiri onirice, editura Viaţa Arădeană, 2008
  18. „Antologie de poezie românească”, poezii de Al. Florin Ţene, editura Noul Orfeu, 2008
  19. „Arca lecturii, cronici de carte”, editura Semănătorul, 2008
  20. „Prizonierul oglinzilor paralele”, eseuri, editura Semănătorul, 2008
  21. „Critică literară”, editura Semănătorul, 2008
  22. „Arca frumoaselor vise de vânzare”, piesă de teatru într-un act, editura Semănătorul, 2008
  23. „Un teatru cât o inimă”, critică teatrală, editura Fundaţiei „I.D. Sîrbu”, Petroşani, 2008
  24. „Cu inima în palmă”, interviuri, editura Contrafort, Craiova, 2010
  25. „A şaptea zi după Artur”, poezii, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2009
  26. „Evadare în Cutia Pandorii”, eseuri şi interpretări filozofice, Editura Semănătorul, 2009.
  27. „O stafie tulbură speranţa”, piesă de teatru într-un act, editura Semănătorul, 2010.
  28. „Florile Sarmisegetusei”, dramă istorică în versuri, Editura Semănătorul, 2010.
  29. „Cozia, dramă istorică în versuri”, Editura Semănătorul, 2010.
  30. „Ochiul magic al metaforei, critică literară şi eseuri”, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2010.
  31. „Sonată pentru creşterea ierbii”, poeme, Editura Carte şi Arte, Bucureşti, 2010.
  32. „Răbdarea pietrei”, poeme, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  33. „Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească”, eseuri, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  34. „Întoarcerea statuilor”, antologie de poeme, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011.
  35. „Întoarcerea statuilor”, antologie de poeme, ed. a II-a, completată, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  36. „Cartea – prietena mea”, însemnări, editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  37. „Cronici noi şi poezii”, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  38. „Drumul Golgotei spre sfinţenie, viaţa în versuri a lui Arsenie Boca”, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  39. „Sonată pentru creşterea ierbii”, poeme, ed. a II-a, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  40. „Geamănul din oglindă”, roman, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  41. „A şaptea zi după Artur”, ed. a II-a, revăzută, Ed. Contrafort, Craiova, 2009.
  42. „Paznic la o pisică şi un castel”, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  43. „Cărticica de dat în leagăn gândul”, Editura Fundaţiei Culturale „I.D. Sârbu”, Petroşani, 2010.
  44. „Dicţionarul Ligii Scriitorilor”, vol. I, în colaborare cu Anda Dejeu, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011.
  45. „Aventură prin dicţiunea ideilor”, eseuri, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  46. „Un teatru cât o inimă”, ediţia a II-a, cronici teatrale, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  47. „Între Thalia şi Minerva”, critică literară, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  48. „Autoritatea adevărului – Adevărul autorităţii”, interviuri, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  49. „O viaţă din întrebări şi răspunsuri – convorbiri între Al. Florin Ţene şi scriitorul australian de origine română George Roca”, Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011.
  50. „Geamănul din oglindă”, roman, Editura NICO, Târgu Mureş, 2012.
  51. „Sămânţa din interiorul Cuvântului”, versuri, Editura Semănătorul, 2012.
  52. „Germinaţia cuvântului de sub zăpadă”, vol. I, versuri, de la A la I, Editura Semănătorul, 2012.
  53. „Germinaţia cuvântului de sub zăpadă”, vol. II, versuri, de la Î la Z, Editura Semănătorul, 2012.
  54. „Pe când poezia ţinea de foame”, proză scurtă, Editura Semănătorul, 2012.
  55. „Contemporanul meu, Iisus! Poezii”, Editura Semănătorul, 2012.
  56. „Eseul, metaforă a gândirii logice”, eseuri, Editura Semănătorul, 2012.
  57. „Călcâiul vulnerabil al mării”, Poeme, Editura Semănătorul, 2012.
  58. „Călcâiul vulnerabil al mării”, Poeme, Editura Nico, Târgu Mureş, 2012.
  59. „Subiectul ca text şi ideea ca subiect, eseuri şi cronici literare”, Editura Semănătorul, 2012.
  60. „Emirate de gânduri”, poeme, Editura Semănătorul, 2013.
  61. „Inelul de iarbă”, roman, Editura Semănătorul, 2013.
  62. „Concert în lipsa mea-poeme”, Editura Semănătorul, 2013.
  63. „Inelul de iarbă”, ediţie revăzută, roman, cu o prefaţă de Voichiţa Pălăcean Vereş, Editura Napoca Nova, 2013
  64. „Vârcolacii”, povestiri, prefaţă de Marinela Preoteasa, Editura CuArt, 2013.
  65. „Un ocean de deşert” – roman, Editura Semănătorul, 2013.
  66. „Un ocean de deşert” – roman, cu o Prefaţă de Mariana Cristescu, Editura NICO, 2013.
  67. „Aventura metaforelor prin canionul cu idei”, publicistică literară, Editura Semănătorul,2013.
  68. „Din stampe, Clujul…”, antologie realizată în colaborare cu Iulian Patca, Editura Napoca Nova, 2013.
  69. „În genunchi mă întorc la Vers” – poezii, Editura Semănătorul, 2014.
  70. „Critica între artă şi ştiinţă”, cronici şi eseuri, Editura Semănătorul, 2014.
  71. „Răzbunarea gemenelor”, roman, Editura Semănătorul, 2015.
  72. „Platanii visează veşnicia”, poezii, Editura Semănătorul, 2015.
  73. „Răzbunarea gemenelor”, roman, cu prefaţă de Mariana Cristescu, Editura NICO, Târgu Mureş, 2015.
  74. „La braţ cu Andromeda, viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate şi poveste”, prefaţă de Voichiţa Pălăcean Vereş, roman, Editura NAPOCA NOVA, Cluj-Napoca, 2016.
  75. „Oglinda Ligii Scriitorilor”, o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichiţa Pălăcean Vereş şi Gavril Moisa, Editura Napoca Nova, 2016.
  76. „Veniţi, privighetoarea cântă! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste” – roman, Editura Napoca Nova, prefaţă de prof.univ.dr. Florentin Smarandache.
  77. Repetabila întoarcere pe o punte de cuvinte. Viața scriitorului Augustin Ostace între realitate și poveste, Editura Amazon, 2018.
  78. „Manifest. În anul Centenarului. Vinovăția criticilor și istoricilor literari care și acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist. Un pericol pentru elevi și tineretul de astăzi”.
  79. „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”- Compendiu la o istorie a jurnalismului pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Editura Napoca Star, 2019.
  80. „Cursă pentru șobolan”, roman polițist. Editura Napoca Star, 2019.
  81. „Întoarcere pe o punte de pâine”, roman, Editura Napoca Nova, 2019
  82. „Sens și contrasens în înțelepciunile pentru ziariști”, Editura Napoca Star, 2019.
  83. „Întoarcere din cruciadă, viața lui Radu Gyr între realitate și poveste”, 2020.

Publică poezii și critică literară în 62 de antologii. A publicat până în prezent 7690 de articole de critică literară, anchete sociale, economice etc.

Liliana Moldovan (L.M) : – Recent, la începutul lunii martie, ați publicat, în Ediția 3349 a Revistei „Confluențe literare” un articol despre prima monografie în limba franceză referitoare la viața și activitatea lui Ion Creangă. Credeți că publicul din România mai are nevoie de monografii, de lucrări ample și bine documentate care să pună în valoare viața și activitatea unor personalități literare marcante pentru cultura națională?

Al. Florin Țene (Al.F.Ț) : – Pentru a cunoaște, cu adevărat, viața unor scriitori sunt necesare  monografiile. Însă, nu acele monografii ”„osificate” cu date biobibliografice și considerații critice și științifice care îndepărtează pe tânărul cititor. Prin anii 1956 apăreau la Editura „Cartea Rusă” cărți biobliografice romanțate despre Tolstoi, Ilia Ehrenburg etc, pe care noi liceenii le citeam cu mare plăcere. Amintindu-mi de acele cărți am început să scriu câteva romane, pe care le-am publicat, între realitate și poveste despre Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Macedonski și Radu Gyr, cărți mult apreciate de tinerii cititori. Aceste tipuri de romane sunt adevărate  lecții de viață. O asfel de carte devine un prieten. Și acest prieten este precum spunea abatele Jacques Delille, poet fiind: „Fericit, ori nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăiești decât pe jumătate când trăiești doar pentru el.“

L.M : – În cadrul amplei dumneavoastră activități literare un loc important îl ocupă încercările de promovare a cărților nou apărute pe piața editorială. Despre ce scriu autorii de astăzi, care sunt temele predilecte ale cărților pe care le-ați recenzat?

Al.F.Ț : – În general cei care scriu proză abordează conflictele sociale și iubirea. Iar în poezie scriu despre dragostea față de jumătatea mitologică, femeia.

L.M : – Putem vorbi despre o strategie comună a criticii literare din România contemporană?

Al.F.Ț : – În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic. Însăși cuvântul grec „demoskratos” însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea la guvernare prin instituțiile democratice ca parlamentul, votul universal etc.

Aspirațiile poporului român spre democrație au existat aproape dintotdeauna. „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într‑o perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci răbufnea în versurile: „Ne‑au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”. Însuși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de cotropitorii turci în cronica sa „Domnii Țării Moldovei și viața lor”, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din spațiul Danubiano‑Carpato‑Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării Moldovei” a lui Miron Costin (1633‑1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați împotriva stăpânirii.

În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicat‑o sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu, descoperim aspirațiile țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.

În acea perioadă Isaac Newton publica „Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții idealist‑teologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului „ (1674‑1675).

În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile de la țărani.

Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într‑un context democratic.

În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l‑au avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el „Alăuta Românească” (1837).

În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm cu transformările economico‑sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.

În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran” și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei revoluționar‑democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848, C. Aricescu publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.

„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „ ‑ cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Eminescu ‑ Anton Pann (1794‑1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care reflectă și critică moravurile vremii, inclusiv instituțiile de stat.

Continue reading „Liliana Moldovan: Simfonia inimii – Interviu cu Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români” →

Roni CĂCIULARU: Convorbiri cu maestrul Alexandru ANDY (Kessler) – la 90 de ani !

Roni CĂCIULARU: Mulțumesc, maestre, că acceptați acest interviu!

 

Alexandru ANDY: Cu plăcere. Dar te rog nu mă mai măiestri…

Roni CĂCIULARU: V-ați făcut-o cu mâna dumneavoastră! Mâna aia bună, de scriitor… Ce mai faceți?

Alexandru ANDY: Bine, mersi!

Roni CĂCIULARU: Pe 15 martie veți împlini 90 de ani! La mulți ani! Și să fiți sănătos!  E greu să fiți tânăr acum?

Alexandru ANDY: De loc! Îți trebuie doar un pic de imaginație; și încă vreo câteva lucruri… Pe unele le- am uitat, iar altele, le scap din vedere. De pildă, buletinul de identitate, care are trecut și  anul nașterii…

Roni CĂCIULARU: Ați vrea să ne uităm puțin spre anii care au fost?

Alexandru ANDY: Cu memoria stau bine!

Roni CĂCIULARU: Păi, s-o luăm de la-nceput. V-ați născut pe 15 martie…

Alexandru ANDY: Da, am văzut lumina zilei în noaptea de 15 spre 16 martie 1930.

Roni CĂCIULARU: Cu toate că mereu aveți o față de om grav și serios, chiar și acum, când vorbiți cu mine, cred c- ați venit pe lume, zâmbind. Apoi ați luat viața mai în serios și ați intrat, destul de grăbit, în adolescență.

Alexandru ANDY: La 16 ani, încă elev fiind, am devenit reporter teatral la revista „Cortina” și colaborator la publicațiile umoristice „PIȚIGOIUL” și „GLUMA”, și – ceva mai târziu – la „URZICA”.

Roni CĂCIULARU: Ați privit grav și ați zâmbit mereu. Ba chiar ați râs în hohote, stârnindu-i și pe mulți, foarte mulți, alții…

Alexandru ANDY: La 17 ani am scris, în colaborare cu H. Nicolaide și  H. Mălineanu,  primul meu „Radio-Magazin” – emisiune umoristico-muzicală, difuzată de Radio București. Și- apoi, peste încă doi ani, am început colaborarea cu Mircea Crișan.

Roni CĂCIULARU: Aaa, da! Marele artist umorist, Mircea Crișan, care a fost una din excepționalele vedete ale genului revuistic!

Alexandru ANDY: Colaborarea asta a durat până la plecarea mea din România, în anul 1964. Timp în care am scris împreună nenumărate spectacole de estradă și revistă, comedii muzicale, programe de radio și televiziune și două filme: „ȘI ILIE FACE SPORT” și „ILIE ÎN LUNA DE MIERE”.

Roni CĂCIULARU: În același timp, ați mai scris și cu alții…

Alexandru ANDY: Am mai colaborat cu Ion Popescu Gopo, la scenariul filmului de animație „Șurubul lui Marinică” și am mai scris – singur sau în colaborare cu Mircea Crișan și Radu Stănescu – numeroase materiale umoristice pentru Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Al. Giugaru, Ion Finteșteanu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu-Bibanu, Vasile Tomazian ș.a.  Și, bineînțeles, pentru Crișan!

Roni CĂCIULARU: Deci unele dintre succesele celor mai mari și talentați actori ai României vă aparțin și dumneavoastră. Ați fost omul invizibil al succeselor! Știu că unul din momentele mai ciudate ale vieții dumneavoastră a fost atunci când o piesă de teatru pe care ați scris-o împreună cu Radu Stânescu a apărut pe afișe sub semnătura altcuiva: C. Teodoru. Nu cred că ați zâmbit atunci!?

Alexandru ANDY: Ba am râs chiar cu gura mare! Despre ce e vorba: în 1964 am scris, împreună cu amicul meu pe care l-ai amintit, comedia „PARTEA LEULUI”. Piesa aceasta  s-a jucat concomitent la 17 teatre din întreaga țară, inclusiv „Teatrul Tineretului” din București (cu Nicolaide, Florin Vasiliu și C. Sincu), dar… semnată de altcineva, deoarece adevărații autori (Radu Stănescu și cu mine) depuseserăm actele pentru emigrare. Din acel moment am fost interziși!

Roni CĂCIULARU: Și-ați plecat. V-ați luat lumea-n cap! De fapt, lumea sau, mă rog, o parte din lume, v-a cunoscut puterea capului!

Alexandru ANDY: Mă flatezi, dar, de ce să nu recunosc, îmi face și plăcere. Și- apoi, eu știu că n- au fost numai zâmbete, glume și săli cu aplauze ori altfel de succese. În spatele lor e muncă, e luptă, e zbatere, e puterea gândirii și a rezistenței. Nu-i simplu să supraviețuiești, și nici să răzi nu-i ușor. Dar dacă tot te afli-n treabă, atunci râzi, și pofta vine răzând.

Roni CĂCIULARU: Așadar, ați plecat din România…

Alexandru ANDY: În Italia am colaborat la postul de radio RAI, iar în Germania am  lucrat la postul de radio EUROPA LIBERĂ (Free Europe). Mi s- au jucat multe comedii  (mai ales pentru copii) la teatrele din Düsseldorf, Koln, München, Bonn etc. Totodată, am scris câteva cărți și peste 100 de scenarii pentru publicaţiile comix  „ALBINA MAIA”, „PINOCCHIO”, „NILS HOLGERSON”, „CAPTAIN FUTURE”, „ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR”, „TAO TAO” ș.a.

Roni CĂCIULARU: Dar în Israel?

Alexandru ANDY: În 1968 am venit în Israel – împreună cu Mircea Crișan – ca regizor și co-autor al spectacolului „Agresorilor!”. In Israel, am cunoscut-o pe Livia Novi, de care m-am îndrăgostit și cu care m-am căsătorit. Soția mea era  o cunoscută „dugmanit” (manechină), care mi- a adus, ca „zestre”, și un fiu de 10 ani. În acelaș an m-am reîntors, împreună cu noua familie, în U.S.A. (la Hollywood), unde am colaborat ca scenarist la serialul „From Far East to Far West” cu Cesar Romero. (Akkad Productions). Trec niște șapte ani de-acasă, și iată-mă din nou în Germania, unde Livia mă face Tată de-adevăratelea, dăruindu-mi o fiică, pe nume Dana (azi –  o cunoscută jurnalistă Israeliană n.n.).

Roni CĂCIULARU: Ați cam fost hoinar prin lume!

Alexandru ANDY: Hoinăreală care mi-a demonstrat, de fapt, că pretutindeni oamenii sunt la fel, și buni, și răi, și deștepți și proști, unii mai așa, alții așa și așa… Totu-i cum te ai tu cu tine! Cu tine, cu ai tăi… În 1982 m- am stabilit cu familia la Honolulu, în Hawaii, iar în 1984 am imigrat în Israel, unde timp de zece ani am fost colaborator Continue reading „Roni CĂCIULARU: Convorbiri cu maestrul Alexandru ANDY (Kessler) – la 90 de ani !” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: De vorbă cu domnul prof.univ.dr. Liviu Antonesei – scriitor

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Sunteți deja un scriitor consacrat, ați scris volume științifice, eseuri, proză și versuri. Ați ocupat funcții de conducere în numeroase reviste literare românești… Ce nu se știe despre dumneavoastră sau ce este mai puțin cunoscut despre omul Liviu Antonesei?

Liviu ANTONESEI: Întrebarea surprinde bine relativa popularitate de care mă bucur în viața publică și direcțiile, poate prea multe, spre care merge interesul meu. În general, cred că se știu cam toate lucrurile care contează pentru suprafața ființei. Dacă mergem mai înăuntru, de bună seamă că nu se vede cît costă toate acestea, nu se vede nici consumul de energie – slavă Domnului, cred că am venit în această lume cu un surplus energetic! – nici faptul că, structural, sînt un om introvertit. Din fericire, sînt și unul cordial, empatic, interesat de lume și de ceilalți locuitori ai acesteia, oameni, plante, animale, cum spunea o enumerare dintr-un joc din copilărie. Pe deasupra, sînt și un om foarte curios în mai toate privințele, iar aceste două trăsături au condus cumva la redefinirea mea în direcția unui oarecare echilibru între intro și extraversiune. Însă unul precar, uneori îmi vine să-mi iau lumea în cap și cîteodată mi-o și iau, mă ascund, mă retrag la umbră o vreme…

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce faceți atunci când nu scrieți?

Liviu ANTONESEI: Cum se vede și din pasajul anterior, fac de fapt o mulțime de lucruri, mă plimb, călătoresc, ascult muzică, mă întâlnesc cu prietenii și încă punem lumea la cale. Dar mai ales, citesc. De la 4-5 ani, de când bunica Ruxandra m-a învățat să citesc și să scriu, pe Biblia ei în format mic, adusă de tata din război, nu mă opresc din citit. De vreo cîteva decenii, și din recitit. Din fericire, pot citi și cînd fac alte lucruri, ascult muzică în vreme ce citesc, călătoresc cu un bagaj format în mare parte din cărți. În ultimii ani, m-am obișnuit să citesc și formate electronice și car mai multe cărți în laptop decît în rucsac!

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, „ingredientele” cheie pentru o carte reușită?

Liviu ANTONESEI: Voi vorbi din experiența mea de cititor, oricum am citit de cîteva mii de ori mai multe cărți decât am scris! În primul rând, o carte trebuie să fie rotundă, autosuficientă, să nu simți că lipsește ceva sau că are burți. În al doilea rând, să nu rateze finalul, finis coronat opus nu-i vorbă în vânt. Finalul poate rămâne deschis, dar nu trebuie ratat. În al treilea rând, o carte nu trebuie să fie contradictorie decît dacă contradicția e un efect premeditat. În sfîrșit, deși probabil nu mai sînt și alte condiții, să fie suficient de originală ca temă, viziune etc. ca să nu ai senzația că ai mai citit-o! Sînt autori care se repetă, sînt autori influentati prea mult de alții fără ca măcar să-și dea seama. Cititorul experimentat observă asemenea lucruri.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce cărți citiți? Ce aveți în vedere atunci când alegeți să citiți o carte?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm și foarte diversificat. Citesc noile cărți ale autorilor români la care m-am oprit, inclusiv ale celor din generația mea și cele de după mine. Dar sînt foarte atent și la noii veniți, iar faptul că vin mulți și unii foarte buni mă reconfortează, nu am senzația că literatura se va termina cu mine. Dar mă interesează și ce se întîmplă de vreo trei decenii și în literatura din domeniul științelor antropologice de la noi, unde constat un salt spectaculos, îndesobi în ceea ce privește abordarea mentalităților și imaginarelor sociale, dar și cercetările socio-politilogice. Încerc să înțeleg, pe cît îmi este posibil, cum e lumea în care trăim și spre ce ne îndreptăm. Și pentru că vorbeam de recitiri… În ultimii cinci-șase ani, am recitit cam toată marea proză anglo-saxonă modernă și am citit ce nu citisem încă. I-am recitit pe clasicii ruși, mergând la zi, pentru că există o extraordinară literatură rusă contemporană. Prin asociere cumva, am trecut prin literatura polonă, cehă, balcanică. Acum recitesc proza modernă și contemporană franceză și mă gândesc deja la cea de limbă spaniolă, ceea ce înseamnă și fabuloasa proză sud-americană… Să am eu vreme înainte, că de citit și recitit există pentru multe vieți!

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Care este cea mai mare încercare prin care ați trecut ca scriitor și cum ați depășit-o?

Liviu ANTONESEI: Cea mai mare încercare, pe care din păcate nu am depășit-o este cea a romanului. Am în cap subiectele destul de elaborate pentru cinci, poate șase romane. Acum vreo cinci ani, într-o primăvară, am scris destul de repede patru capitole dintr-unul. Am și publicat un capitol într-o revistă, ca să-mi fie rușine să nu merg pînă la capăt. Ei bine, pe cînd scriam destul de vioi, a venit sesiunea de vară, aveam sute de teze de citit, corectat, notat, a devenit imposibil să fac ambele lucruri. M-am oprit din scris cu gîndul să mă reapuc de roman la sfârșitul sesiunii. Din punctul acesta de vedere, aș spune că sesiunea nu s-a terminat nici acum! Nu știu ce va fi…

 

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Cum credeți că s-a transformat literatura românească după perioada comunistă?

Liviu ANTONESEI: Dispariția cenzurii și a îndrumării ideologice a literaturii și culturii în general au adus câștiguri fabuloase pentru scriitori. Sigur, poezia reușea să se miște mai liber și în timpul comunismului, datorită sugestiilor șoptite și aluziilor pe care pe putea practica. Dar pentru proză, eseu și literatura de idei cele două dispariții au fost esențiale, au însemnat extinderea tematicii, afirmarea viziunilor personale și descătușare stilistică. Prin 2010 am ținut prima oară, la Tîrgu Mureș, conferința „Un popor de seherezade”. Explozia genurilor narative după 1990, în care mă ocupam nu doar de proză, ci și de teatru și film. Este fenomenul cel mai spectaculos din ultimele trei decenii. De atunci, am ținut conferința asta, mereu adusă la zi, la Iași, București, Bruxelles, Londra, Munchen etc. Cred că prima versiune și cea de la Munchen mai pot fi încă văzute pe internet.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce părere aveți despre scriitorii de astăzi?

Liviu ANTONESEI: Cum am spus că urmăresc noile apariții și ale consacraților și ale nou-veniților, e limpede că îi socotesc scriitori cel puțin interesanți, unii se dovedesc foarte buni, uneori excepționali. Sigur, nu reușesc să urmăresc totul, dar sînt receptiv la sugestii. Pentru economie de energie și de timp mi-am făcut un mic sistem de uz personal. Dacă primele 3-5 texte dintr-un volum de poezie nu-mi spun nimic, nu merg mai departe. În cazul prozei, eseului, literaturii de idei, am nevoie de lectura a 10-20 de pagini pentru a mă lămuri, dar nu sînt dogmatic, știu că unele cărți încep greu, dar apoi își dau drumul.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce sugestii aveți pentru tinerii scriitori?

Liviu ANTONESEI: Singura sugestie globală pe care o pot formula este să nu se lase în niciun chip dacă într-adevăr cred în destinul lor de scriitori, indiferent de cîte obstacole, externe sau interne, le apar în față. Să facă orice pentru promovarea scrisului lor, cu excepția faptelor care trec dincolo de moralitatea publică. În rest, s-a întâmplat să fac sugestii punctuale, legate de manuscrise care mi-au fost supuse atenției, de poezii primite pentru pagina săptămânală de pe blogul Cercul Poeților Apăruți. Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: De vorbă cu domnul prof.univ.dr. Liviu Antonesei – scriitor” →

Anca SÎRGHIE: America – un cap de pod al rememorărilor noastre – Dialog cu Ana Blandiana

Anca SÎRGHIE: Stimată Ana Blandiana, sunteți o poetă de anvergură largă, internațională, invitată în diverse centre culturale ale lumii, pretutindeni admirată, ascultată, premiată. V-ați întors de curând din Canada continentului american cu un nou premiu literar. Dar nu a fost totdeauna așa. Vă propun să ne întoarcem la prima descindere peste Atlantic. Cu ce stare de spirit ați călătorit prima dată în America? Ce amintiri păstrați acum din acel prim voiaj, pe care în cartea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, apărută în 1978, o socoteați unică  Dumneavoastră șansă, chiar „marea aventură” a vieții?

ANA BLANDIANA: Cartea mea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” nu cuprinde decât fragmente, fărâme din impresiile mele despre îndepărtata călătorie (din decembrie 1974 până în mai 1975) în America. Întâmplarea a făcut ca pe la mijlocul drumului, la sosirea într-o dimineață în Los Angeles, să-mi uit în Greyhound caietul cu mai mult de o sută de pagini acoperite de note în care scrisesem noaptea până adormisem. De fapt, mai mult decât de întâmplare, era vorba de oboseală: ca să ne ajungă pentru turul Statelor Unite banii pe care reușisem să-i economisim din bursa Universității Iowa, încercasem pe cât posibil să eludăm hotelurile, dormind în autobuz. Ceea ce a fost interesant și ne-a rămas în memorie ca un element al experienței americane a fost faptul că apelând – când am descoperit, peste cel mult o oră, pierderea – la biroul „lost and found” din autogară, am fost întrebată cât costase caietul, care era valoarea lui, din ce material era confecționat, iar când am răspuns că nu avea valoare materială, ci literară, că era simplu, din hârtie și carton, mi-au explicat că obiectele fără valoare sunt aruncate imediat pentru a nu aglomera rafturile.

Dar, ca să revin la întrebarea Dumneavoastră, starea de spirit cu care am făcut atunci acea călătorie, ca și altele descrise în „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, este definită chiar de titlul cărții: Lumea pe care o descopeream era cea mai frumoasă pentru că – după dificultățile pe care le presupusese obținerea vizei de ieșire din țară, însăși descoperirea ei era un miracol despre care nu aveam cum spera că se va repeta, deci tot ce vedeam, tot ce înțelegeam avea valoarea unicatului, se petrecea oarecum prin absurd, era cuprins într-o lumină aproape magică. În aceste condiții, lumea pe care o descopeream, uimiți și emoționați de propriul nostru noroc, era mai frumoasă decât adevărata lume și evident mult mai interesantă și mai plină de mister decât lumea prin care circul, mai mult sau mai puțin indiferentă, acum.

Anca SÎRGHIE: Așa cum am fost colege de grupă în anii Facultății de Filologie de la Cluj, aveam să traversăm anii socialismului românesc, trăind aceleași spaime că ne va fi interzisă „vederea lumii”, în expresia unui cărturar român din vechime. A ieși dincolo de cortina de fier spre centrul și vestul Europei sau a trece peste Atlantic în anii când ți se interzicea să ai la tine orice formă de valută necesară călătoriei îți producea niște umilințe greu de imaginat pentru generațiile tinerilor români de astăzi. De aceea, impresiile cu care vă întorceați dintr-o asemenea escapadă transatlantică ori din Apusul Europei, ca scriitori, erau așteptate în țară cu aviditate de cititorii dornici de cunoaștere. Cele două cărți memorialistice  ale periplului vostru american au fost primite cu un interes imens în deceniul VIII al secolului al XX-lea ale României socialiste și așa a rămas și mai târziu. Dar destinul a făcut să trăim o răsturnare epocală și de 30 de ani să respirăm în libertate. Ce puncte geografice ați atins în cele două Americi până în prezent și cum le particularizați?

ANA BLANDIANA: Am fost în Statele Unite, atunci, în 1974, apoi în 1996 și în 2015 ; În Canada, atunci (pentru că autobusul Greyhound se rotea în cercuri largi care cuprindeau și Canada și Mexicul ), în 1990 și în 2018 ; în Mexic, la Guadalajara în 1996 și 2017, și în Columbia în 2018. Cele două călătorii, prima si ultima, în State au fost esențial diferite nu pentru că se schimbase America, ci pentru că noi și, mai ales, poziția noastră în lume, nu mai eram la fel.

Prima călătorie a fost descrisă complex și nuanțat în cartea lui Romulus Rusan „America Ogarului Cenușiu”, un bestseller care a cunoscut până acum 5 ediții de zeci de mii de exemplare. Despre cea de a doua n-am scris niciunul, el pentru că nu mai avea cum, eu pentru că între timp mi se schimbaseră accentele întregii existențe. Punctul de plecare a fost participarea mea la târgul de carte de la New York cu volumul „My Native Land A4” apărut la Londra. Acestui punct de program i s-a adăugat un recital de poezie și o conferință despre „Memorialul Victimelor Comunismului” la Institutul Cultural Român de la New York, o dezbatere despre „Memorie și Memorial” cu participarea, alături de noi doi, a lui Dennis Deletant și Virgil Nemoianu, la Library of Congress din Washington și o vizită la românii din Silicon Valley în California.

Am traversat continentul și am ajuns pe Coasta de Vest pentru că, pe de o parte, de mai mulți ani primeam mesaje de invitație de la acea mare comunitate de intelectuali români (atât de mare încât și-a construit și o biserică românească de dimensiunile unei catedrale) care lucrează în centrul electronic al planetei, iar pe de altă parte la Los Angeles, unde locuiește Dr. Miron Costin, reprezentantul Memorialului Sighet în Statele Unite, cel ce a reușit să strângă în jurul lui o comunitate românească nedesprinsă de memoria și istoria țării din care au plecat, comunitate care a reprezentat pentru noi, de-a lungul ultimelor două decenii de edificare a Memorialului, un real punct de sprijin.

Dar, ca să închei răspunsul la această întrebare, trebuie să adaug că în Canada am fost întâia oară la prima reuniune de după revoluție a Academiei Româno-Americane, iar a doua oară la ceremonia de decernare a prestigiosului „Griffin Prize for excellence in Poetry”; de asemenea trebuie să spun că în America Latină am fost prima oară în 1996 la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara (International PEN) unde eram propusă de Pen Clubul englez și  de Pen Clubul francez ca președinte al organizației. Am revenit apoi în 2017 tot în Guadalajara la marele târg de carte cu cele 8 cărți care îmi apăruseră în Spania și care se difuzau evident și în țările de limbă spaniolă ale Americii Centrale. Tot la un târg de carte – Celebrul FILBO – am fost în 1918 la Bogota în Columbia.

Anca SÎRGHIE: De la prima călătorie s-au schimbat multe. În patru decenii s-au făcut progrese tehnice atât în Lumea Nouă cât și în România noastră. Cum regăsiți comunitățile românilor din cele două Americi la început de secol XXI ?

ANA BLANDIANA: Cel mai tare am fost impresionată la întâlnirea cu informaticienii, fizicienii, chimiștii români din Silicon Valley de faptul că la întrebarea „Când ați plecat din țară?” aproape toți răspundeau „Imediat după mineriada din iunie 1990”. Desigur, nu era nevoie să ajung în California ca să descopăr cât de dezastruoase au fost consecințele acelei situații politice de ev mediu. Știam din statistici că, în 1990, exact 600.000 de români, în majoritate intelectuali și în majoritate tineri, ceruseră plecarea definitivă din România, dar întâlnirea cu toate acele personalități dezamăgite de propria lor țară, cu toți acei oameni care și-au schimbat destinul într-un moment în care ar fi trebuit să poată să și-l împlinească acasă, mi s-a părut sfâșietor. Iar faptul că rămăseseră în continuare legați de tot ce se întâmpla acolo, peste un continent și un ocean, că urmăreau canalele românești de televiziune, ba chiar aveau aparate prin care le înregistrau când se desfășurau în paralel ca să le poată vedea pe toate, dovedea o dragoste de țară care, oricât de înșelată, nu renunțase la speranță. Ceea ce este și mai impresionant.

Anca SÎRGHIE: În primăvara anului 2015 am vizitat și eu California și în Silicon Valley am întâlnit câțiva foști elevi sibieni stabiliți în acel paradis al Americii. Îmi amintesc că la Casa Română de lângă San Francisco am ținut o conferință despre filonul elegiac din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Am lansat cărțile mele recente și am avut succes cu „Lucian Blaga și ultima lui muză”, care în țară avea să primească în curând Premiul „Octavian Goga” la Uniunea Scriitorilor din România. Am remarcat niște ingineri români care s-au antrenat în lectura poeziilor lui Blaga în momentul interactiv pe care l-am realizat după conferință. Ușor de observat era faptul că acelei comunități îi lipsea un om de inițiativă literară care să organizeze un cerc de lectură, dacă nu existau forțe creatoare pentru un cenaclu, așa cum era în Denver Colorado Cenaclul românesc „Mircea Eliade”, al cărui director mă însoțea în acea călătorie.

 

Am găsit și un cui al lui Pepelea în vestea că în zonă trăiește un nepot al lui Lucian Blaga. Ei bine, se mândreau că cu vreo 10 ani în urmă îl invitaseră la o reuniune… Dar atât! Le-am sugerat ideea ca în luna mai a fiecărui an să se realizeze în prezența acelui domn o dezbatere pe anumite motive poetice sau pur și simplu un recital din versurile lui Blaga.  În fiecare lună poate fi evocat un alt scriitor român reprezentativ și cel mai important lucru este să se citească fragmente din opera lui. Aș fi realmente curioasă dacă îndemnul nostru de atunci a avut vreun ecou practic, pentru că o asemenea structură culturală  cum este cenaclul literar sau cercul de lectură acționează ca un vector pentru păstrarea identității noastre naționale în comunitățile care trăiesc atât de departe de țară. Da, ați remarcat foarte exact ideea că românii diasporei nu-și uită patria, se interesează de tot ce se întâmplă acasă. Călătoriți pretutindeni în lume, dragă Ana Blandiana, având șansa de a cunoaște personalități reprezentative din diferite țări de pe absolut toate continentele mapamondului. Criticul Nicolae Manolescu estimase că diaspora nu aduce nicio contribuție la configurarea patrimoniului literar românesc. Dumneavoastră ce opinie v-ați făcut în acest sens?

 

ANA BLANDIANA: Aproape jumătate de secol de comunism a făcut ca o parte dintre scriitorii filozofii, istoricii, lingviștii români din exil să înceapă să scrie în limbile țărilor lor de adopție. Pe cei plecați după război nu e nevoie să îi citez, sunt foarte cunoscuți, iar suferința care trebuie să fi însoțit această dramatică resetare a fost compensată de integrarea lor, în felul acesta, în cultura universală. Astfel, cum spune proverbul, „tot răul a fost spre bine”. Și chiar dacă strictu sensu ei nu aparțin istoriei literare românești, ei trebuie recuperați de spiritualitatea românească. Acest lucru s-a și întâmplat în cazurile lui Eliade (ca istoric al religiilor, pentru că literatură a continuat să scrie doar în română), Cioran, Ionescu, dar mai puțin în alte cazuri, ca Eugen Coșeriu sau Matyla Ghika. Continue reading „Anca SÎRGHIE: America – un cap de pod al rememorărilor noastre – Dialog cu Ana Blandiana” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Interviu cu dl. Ionuț Caragea – un poet cu suflet mare

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: În volumul de debut vă autodefiniţi un „poet”; un „suflet mare” care „trăiește într-o inimă”. Cine este și cum este omul dinăuntru?

Ionuţ CARAGEA: În primul rând, mulţumesc pentru întrebări şi felicitări pentru rolul de promotor literar pe care ţi l-ai asumat! Este rar să vezi tineri preocupați de literatură în această eră tehnologizată, iar revista „Solitudinea” aduce un plus de frumuseţe spirituală şi speranţă. Referitor la întrebare, primul pas al oricărui scriitor îl reprezintă comunicarea cu sinele, cu eul superior, cu sufletul. Spaţiul intim, generator de idei, de sentimente ce se vor descătuşate, este cel care ne ajută să dăm viaţă cuvintelor. Omul dinăuntru este pasărea care iese din colivie şi zboară cu aripi de cuvinte, pe drumul transcendental al relaţionării cu universul, cu divinitatea.

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum aţi început să scrieţi și care au fost primele visuri/ intenții?

Ionuţ CARAGEA: Primele poeme datează din perioada adolescenţei. Atunci eram timid cu fetele şi prindeam curaj numai cu ajutorul poeziilor. Cu adevărat am început să scriu în Canada, a doua mea patrie, din nevoia de a afla cine sunt şi ce trebuie să fac cu viaţa mea. Voiam, totodată, să las ceva important în urmă, să simt că nu trăiesc degeaba pe Pământ. Simţeam, în adâncul meu, că am ceva important de spus, ceva care poate schimba lumea în bine. Probabil şi fiindcă treceam printr-o perioadă grea şi eram dezamăgit din multe puncte de vedere. Astfel mi-am luat soarta în mâini şi am început să scormonesc în mine după cele mai bune răspunsuri. Visurile mele se rezumau şi la persoana pe care o iubeam. Voiam să mă vadă altfel, aşa cum nu mă cunoscuse niciodată. Dar pe măsura ce ea a dispărut din peisaj, visul meu a fost să mă ridic pe noi culmi, să ajung un nume important în lumea literară.

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce anume vă inspiră? Care sunt temele predominante în scrierile dumneavoastră?

 

Ionuţ CARAGEA: Inspiraţia este o stare care mă ia mereu prin surprindere. Nu ştiu de unde vine şi cât va dura. Pot spune, totuşi, că am fost inspirat în momentele de frământare sufletească, în momentele de suferinţă provocate de boli sau de absenţa fiinţelor iubite. Sau de şocul pe care mi l-a produs experienţa emigrării. Deci, vorbim de o conjunctură favorabilă scrisului, chiar dacă, aparent, poate părea nefavorabilă omului. Dar am şi reuşit să-mi induc inspiraţia prin lectură, să intru în transa hipnotică a versurilor unor autori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, apoi să văd dincolo de cuvinte lor, să generez noi idei, să creez noi universuri. Temele vin din viaţă, viaţa noastră, a tuturora.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Care sunt autorii de la care aţi învățat cel mai mult?

Ionuţ CARAGEA: Nu am învăţat poezie de la nimeni. Am scris aşa cum am simţit eu, fără să mă gândesc la canoane. De fapt, nici nu aveam un bagaj consistent de lectură la început. Era un proces spontan, aproape inconştient, iar atunci când conştientizam că scriu, ori mă simţeam ca o unealtă a divinităţii, ori ca un zeu al cuvintelor. Ori eram dominat de cuvinte, ori le dominam eu pe ele. Când primul meu manuscris a ajuns pe mâna unui poet cu experienţă (George Filip), au existat câteva mici corecţii şi propuneri de modificare, lucruri care ţineau de regulile metricii (la versul clasic) sau de anumite combinaţii de cuvinte care puteau avea o altă fonetică. Sfaturi am primit şi de la Adrian Erbiceanu, dânsul sugerându-mi să renunţ la unele pasaje care erau mai redundante sau vulgare. L-am ascultat şi bine am făcut…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum v-aţi schimbat stilul de a scrie după ce aţi publicat prima carte?

Ionuţ CARAGEA: Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb stilul, cred că s-a întâmplat de la sine. Am scris când în vers alb, când în vers clasic, când concentrat, când torenţial, în funcţie de starea în care mă aflam. Totuşi, atent la reacţiile critice şi începând să citesc şi alţi poeţi, m-am confruntat cu felul lor de percepe poezia. Şi mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai prejos, din contră, mă simţeam ca într-o familie. Nu există poet care să mă complexeze, nu există vreun anumit gen de poezie care să mă determine să scriu altfel. Pot experimenta, de dragul jocului, dar nu sunt dependent de joc. Cred că vârsta şi suferinţele m-au făcut să mă schimb cel mai mult în scris. Am devenit mai răbdător, mai economicos, mai intrinsec. Îmi dozez altfel energiile, interacţionez altfel cu lucrurile din jur, privesc lumea cu alţi ochi.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Care este întrebarea pe care aţi dori ca cineva să v-o adreseze? Ce aţi răspunde? Există vreo întrebare la care nu aţi vrea să răspundeţi?

Ionuţ CARAGEA: Nu ştiu, sunt deschis la orice, atâta timp cât există decenţă şi interes pentru lucruri care îi pot ajuta pe oameni. Aş spune mereu ceea ce cred şi ce simt. Poate că ar fi mai uşor dacă oamenii ar citi cărţile mele, ar găsi răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Din zecile de volume pe care le-aţi publicat, aţi putea alege unul „de suflet”?

 

Ionuţ CARAGEA: Nu. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii, iar cineva te-ar întreba pe care îl iubeşti cel mai mult…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Din punctul de vedere al unui critic literar, care consideraţi că este cea mai bună carte publicată de dumneavoastră?

Ionuţ CARAGEA: Nu sunt un critic de meserie, cu studii filologice. Reperele mele ţin de atitudini proprii combinate cu lecturi masive. Nu folosesc şabloane tehnice cu obstinaţie (poate de aceea nu scriu sonete, fiindcă nu îmi place să mă conformez regulilor). Îmi place să ajung la esenţe, prin judecata proprie, prin felul meu de a recepta, asimila şi trăi poezia. Cea mai bună carte este un termen atât de rudimentar şi atât de relativ… Tot ca un părinte mi- Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Interviu cu dl. Ionuț Caragea – un poet cu suflet mare” →

Ioan VASIU: Interviu cu jurnalista și scriitoarea Dona TUDOR

 

                           Motto:

 

„Cine  este  cu adevărat  jurnalist, 

nu ajunge niciodată activist.”

 

(Dona TUDOR) 

 

Ioan VASIU: Când și în ce împrejurări ați debutat, ca jurnalist ?

Dona TUDOR: O să pară ciudat dar, tot timpul, sentimentul meu a fost că așa m-am născut, să fiu ziaristă, jurnalistă. Încă din copilărie, puneam întrebări, eram curioasă  și, mai ales, le făceam, seara, părinților, cronica întâmplărilor de pe ulița din fața casei. Făceam, fără să știu, genuri publicistice. Ascultam fascinată la difuzor, rubricile radiofonice: „Ora exactă”, „Cotele apelor Dunării” și „Noapte bună, copii”. Mă uitam în oglindă și îmi descopeream tonalitățile vocii, dând ora exactă. Prima scrisoare, după ce am învățat să scriu, am trimis-o la „Arici Pogonici”. Cu poezie, evident. Din mișcarea norilor pe cer, îmi făceam, în mintea mea de atunci, plină de imaginație, povești. În primul an de liceu, domnul Petrică Morometescu, șeful stației locale de radioficare, m-a ales să fiu vocea feminină a programului local de radio. El a fost primul meu mentor în gazetărie. Am învăț să fac știri, reportaje, interviuri. Am publicat în ziarul județean „Teleormanul” și în „Teleormanul literar”.

Nouă ani mai târziu, în 20 mai 1974, debutam la Radioteleviziunea Română, în emisiunea „Debut poetic”, sub numele meu de fată, Dona Dragomir. Am și acum acel Program de RadioTv, în care îmi este tipărit numele. Oamenii întâlniți în vremea aceea mi-au deschis calea spre lumea jurnalismului audiovizual. Îmi aduc aminte cu drag de Iulius Țundrea, Dan Verona, Cornelia Comănici, Cornelia Isac, Maria Cosmina Dobosciuc. În studenție, întrebată  fiind unde aș vrea să fac practică la radio, am răspuns, sub mirajul copilăriei, „Acolo unde se dă Ora Exactă” și Valeriu Negru mi-a răspuns „Hai cu mine, la Știri…”. Au fost însă, mult mai mulți oameni, mai ales profesorii cărora le-am fost studentă, care m-au ajutat în  devenirea mea ca jurnalist, dar și ca om. Aceeași perioadă este asociată și cu împlinirea vieții personale – m-am căsătorit și l-am adus pe lume pe primul meu copil, Cristian.

Debutul în televiziune a fost marcat de întâlnirea cu Ilie Ciurăscu, care mi-a spus clar „N-ai ce căuta la știri, du-te la reportaj.” Așa am ajuns să lucrez în Televiziunea Română, cu Gheorghe Verman și Tudor Vornicu. Apoi a apărut fata noastră, Floriana. Astăzi, și băiatul, și fata, sunt minunile vieții noastre. Eu și soțul meu ne dorim mai mulți nepoți, să avem grijă și de ei, și de noi. Ora exactă din copilărie, am asociat-o cu prezența corespondenticească la locul faptei, iar Cotele apelor Dunării s-au transformat, în timp, în călătorii profesIoanale, în  călătorii de inițiere, în relatări corespondenticești din locuri diferite din lume, unde se făcea  istorie iar eu, ca jurnalist, eram contemporan cu ea. Noapte buna copii, a fost în liniștea căsniciei. Am trăit în anii mei de gazetărie, cât pentru 50 de vieți. Mi-e mai ușor să vă spun țările în care nu am fost, decât cele în care am fost. Am oameni de suflet, alături de care întineresc doar rememorând acele fragmente de viață în care am fost  împreună, fie că au fost în Bosnia, fie în Somalia, în Angola, în Albania, în Irak, în Afganistan, în Pakistan sau în Vietnam, la douăzeci de ani de la căderea Saigonului. Pentru fiecare viață, am altă învățătură.

Ioan VASIU: De ce ați ales profesia de jurnalist?

Dona TUDOR:  Pentru că e singura în care ai dreptul și obligația să pui întrebări. Să știi. Să afli. Să călătorești. Să cunoști. Și, mai ales, să spui și altora. Să relatezi. Să transmiți. Să fii acolo unde se dă ora exactă. Cred că ne-am ales, una pe cealaltă. Ne-am fost credincioase și loiale. Corecte și devotate. Ne-am iubit reciproc. Și, dacă ar fi să mai trăiesc o dată, tot viața pe care am avut-o aș vrea să o mai am.

Ioan VASIU: În Televiziunea Romană când ați început să lucrați și cine v-a îndrumat primii „pași”?

Dona TUDOR: În satul copilăriei, nu am avut lumină electrică. Am învățat să scriu și să citesc la lampa cu gaz. Aproape în fiecare duminică, ne ducea tata, pe mine și pe fratele meu, câțiva kilometri, pe jos sau urcați pe bicicletă și el pe lângă ea, la Casa de cultură să vedem programul de televizor cu „Așchiuță” și „Căpitanul Val-Vârtej”. Așteptam duminica, cu programul de televizor, ca pe o sărbătoare. Și trăiam toată săptămâna cu gândul la televizorul de duminica. Timpul trecea și curentul electric nu mai ajungea și în satul nostru. Atunci tata a vândut tot ce avea în sat și a cumpărat un loc de casă chiar lângă casa de cultură. Într-o vară a ridicat casa și până de revelIoan am avut televizorul nostru. Eu eram deja în al doilea an de liceu. Tatăl meu a fost prima minune de om din viața mea. În ultimul an de liceu m-a luat cu el la București, să vedem de unde se dă ora exactă. Am stat peste drum de clădirea Radioului, ne-am uitat la cei care intrau și ieșeau și tata mi-a spus: „Sunt și ei tot oameni, învață carte și daca ai ambiție să ajungi aici, ai să ajungi.”

Și am ajuns. Dar Radioteleviziunea pentru mine, atunci, nu a fost un loc de muncă. A fost o bucurie. A fost o sărbătoare. Intram în redacție, în studiouri sau în cabinele de montaj ca într-un ritual, cu vraja bucuriei din copilărie, îi știam pe toți, crescusem cu ei, eram a lor și ei erau ai mei. Parcă mă născuse mama în radioteleviziune. Învățam meserie, așa cum respiram.  Primii pași pe drumul acesta, mi i-a îndrumat „Teleenciclopedia”. Ce sentiment uriaș de uimire și de împlinire a fost când, mergând prin lume, am văzut cu ochii mei, aievea, ce văzusem în copilărie la televizor.

Ioan VASIU: La un moment dat ați fost jurnalist în unele zone de război. Ce „urme” a lăsat  în amintirile și în sufletul dumneavoastră experiența aceea?

Dona TUDOR: Acum 25 de ani, pe aeroportul Nairobi, de la biroul ONU, cameramanul Dan Gheorghiu îmi arata consternat biletul de avIoan, pe care îl primisem gratis, pentru transferul spre Mogadishu, în Somalia, și pe care scria: „Această călătorie este pe riscul dumneavoastră!” Viața este o călătorie și este alegerea fiecăruia ce fel de jurnalism vrea să facă. Am lucrat  zece ani în zone de conflict și război. Am început în iarna lui 1994, cu Sarajevo și am încheiat  în 2004 cu Irak, trecând prin diferite tipuri de misiuni din Bosnia, Somalia, Angola, Albania, Vietnam, la 20 de ani de la căderea Saigonului, Afganistan, Irak.

Într-o zonă de conflict și război, dacă începi să contabilizezi riscurile, mai bine stai acasă, sau în camera de hotel, sau în cortul unde ești cazat și te uiți pe ferestruică. Și nu te apuci de meseria aceasta. Imaginile nu vin la tine, trebuie să le cauți. Informațiile nu există, ele se creează. Prieteniile, relațiile, cunoștințele se dobândesc prin încredere reciprocă. La cel mai mic semnal de pericol, sigur că trebuie să te oprești. S-ar putea ca pasul următor să fie pe lumea cealaltă. Trăirile sunt paradoxale. Trebuie să ai o anume rezistență la toate. Nu mănânci la ore fixe. Câteodată, când lucrezi într-un teatru de operațiuni militare, după ora zilei, să zicem, micul dejun e la ora 2 dimineață. Nici n-ai unde să te speli mereu. Și dacă te speli e mai rău că se lipește nisipul de tine. Iar dacă mai ai de transmis și o corespondență în direct, nu mai știi dacă ai dormit sau nu.

Dar eu vă vorbesc despre ce se întâmpla acum mai bine de 25 de ani. Astăzi mi se pare simplu, când mă gândesc, mi se pare chiar romantic: luna deasupra Oceanului Indian din Somalia, mirosul de eucalipt  din Irak, susurul apei din pădurile Bosniei, gustul biscuitului înmuiat în ceaiul din Angola sau gustul conservei din „cicalex”-ul de la Gjirokastra (despre berbec știu col. R. și Călin H.), asfințitul de soare roz din Kandahar, și câte și mai câte. Trăiri unice, irepetabile, cu oameni speciali, care au făcut lucruri speciale, recunoscute la nivelul comunității internațIoanale. Pe vremea aceea, era identificată zona de conflict. Era delimitată zona de război. Astăzi sunt mai multe războaie, în același război. Și mai multe conflicte, în aceeași zonă. Jurnalistul are nevoie de perspectivă, de lărgirea contextului și de o politică redacțIoanală care să-i susțină demersul. Altminteri privește războiul online.

Ioan VASIU: Cum vi se pare Televiziunea Națioanală de astăzi, în comparație cu cea dinainte  de 1989?

 

Dona TUDOR: Pentru cine are conștiința valorii de sine în profesia de jurnalist, ca de altfel, în orice profesie, făcută cu pasiune și credință, cu responsabilitate și onestitate, locul de muncă este un sanctuar. Rutina zilnică de care ne tot acuzăm, trebuie să ne-o modelăm pentru noi înșine, așa încât să ne ducem viața într-un ritual. Sunt multe minuni pe lumea aceasta dar, viața oricărui om este minunea lui, zilnică și unică. În iubiri nu faci comparații. Eu am iubit și televiziunea dinainte și pe cea de după. Eu nu am fost activist. Eu am fost jurnalist. Și viața mea a fost meseria mea. Când erau mici, copiii mei își programau activitățile în funcție de „când termină mami emisiunea”. Așa că eu nu am realizat emisiuni în funcție de cine era la guvernare. N-am urmărit funcții, cariere răsunătoare. Am fost fericită să fiu reporter de teren. Și în cei  50 de ani de meserie și, mai ales, în cei zece ani de reporter în zone de conflict și război, n-am învățat să prețuiesc doar viața, ci și clipa.

Continue reading „Ioan VASIU: Interviu cu jurnalista și scriitoarea Dona TUDOR” →

Fundaţia Nichita Stănescu: Ultimul interviu între Nichita Stănescu și Ilie Purcaru

„CARE CLASIC, CARE VIAŢĂ BRE?,,

 

NS– Dragă Ilie ţi-l prezint pe domnul Romeo Cătuneanu, de profesie economist şi de vocaţie poet. Din Constanţa. Şi mă ono-rează cu prietenia domniei sale. După cum sper să nu-l dezono-rez cu prietenia domniei mele.

   Şi tocmai îi spuneam că am devenit poet şi nu pictor sau mu-zician, cu prilejul unei cărţi care se numea… Unsprezece elegii…

 

                   Ilie cel bun…

 

IP – Auzi Nichita… când eram co-pil aveam talent la desen… Tu ştii cât talent aveam eu la desen?

NS – Te cred Ilie…

IP – Formidabil…

NS – Eu te văd cum scrii, parcă desenezi, numai cuvinte nu sunt alea, care… hai bre că am glumit, nu mă lua în serios…

IP – Nu măi, că aşa este, ai dreptate…

NS – Bre, îţi aduci aminte când eram noi tineri şi am făcut defi-larea la tine la redacţie… cu…

IP – Cu Vera…

NS – Cu Vera cu ochii de lebădă şi cum te-am păcălit cu toţii ca să plăteşti pensie alimentară…?

IP – Da mai ţii minte când am plecat eu cu tine la Praga…?

NS – Nu bătrâne…

IP – Am fost plecat cu tine şi cu… Anghel Dumbrăveanu… şi cu Bălăiţă… şi cu Paul Dobrescu?

NS – Bătrâne… am fost atât de fericit… a fost prima mea călăto-rie în străinătate…

IP – A fost în 1968…

NS – Da mă, era cu o săptămână înainte de ocuparea Cehoslova-ciei!

IP – Da, în 1968… exact cu o săptămână înainte…

NS – Da domnule şi am fost suspectaţi tot timpul pentru activi-tăţi anume…

IP – Şi cu ocazia aia mi-ai dat tu mie o poezie, după câteva zile în Bucureşti, aşa, poemul se cheamă Ilie cel bun… o am acasă…

                      …eu însumi n-am păreri literare…

 

NS – Mă bătrâne, vrei să mă repet ca să-ţi spun că singurii oa-meni sunt copacii…?!

IP – Nu. Singurii oameni sunt vulturii… spui tu de multe ori… Of Nichita, mi-era un dor de tine, pe cuvântul meu, mi-era un dor de tine nemaipomenit…

NS – Măi, ştiu, şi mie şi am avut o bucurie nebună să te văd şi ne-am nimerit amândoi pe aceeaşi lungime de undă…

IP – Da…

NS – Tu erai, când am vorbit la telefon, eu nu mai ştiu exact… dar bănuiesc că erai extrem de bucuros… iar eu eram extrem de nervos…

   Şi cum îţi spuneam pe propria mea soţie, dintr-o greşală, de întoarcere de mână… nu ştiu cum… am lovit-o…

IP – Ai lovit-o, da?

NS– Da, da, fără să vreau… a fost un plonjon… ştii, drept care stătea lipită de zid, acolo… că are păreri literare dom`le… şi mie îmi pare foarte rău că are păreri literare… eu însumi n-am păreri literare… dară-mi-te ea…!

IP – Dora este o femeie foarte drăguţă…!

NS – Auzi, auzi… dacă ţie îţi place ţi-o dau ţie… ha, ha, ha…

IP – Ha, ha, ha…

NS – Dacă ţie îţi place şi-o dau cu dragă inimă! Uşurat!

IP – Zău Nichita, e plăcută… e o femeie plăcută… este ea, aşa, cam şireată, ca ori ce puştoaică… pentru că e mică…

NS – Eeeeeee, eeeeeee!

IP – Astea mici… sunt şi ele… te iubeşte… ţine la tine…

NS – Aaaaaaa… eeeee!

IP – Acum ce vrei…?

NS – Aaaa… aaa, cu bani… cum sporeşte amorul…! Cum sporeşte amorul…!

IP – Te rog să-i transmiţi din partea mea…

NS – Cum… cum… cum sporeşte amorul…!

IP – Păi tu ai cunoscut-o de mică pe asta, nu?

NS – Ce să fac eu dacă am luat-o aşa… da de unde să ştiu că am de gând să mă însor cu ea?

IP – Drăguţă fată, zău… mai greşeşte şi ea…

NS – Nu mă Ilie, greşeşte foarte tare… când face pe doamna Stănescu… şi nu este cazul…! Numai în acte e aşa…!

IP – Nu-şi dă seama… nu pricepe… nu priecepe…

NS – Îmi dă telefoane, să-mi spună: vino acasă… vine doctorul, Dute-n pizda mătii…!

RC – Ştiţi ceva? M-am gândit şi eu aşa şi… că o femeie sau e muere… sau nu e muere.

NS – No, no, muerea este un lucru sfânt… curva e un lucru… res-pectabil… ha, ha, ha…!

IP – Ha, ha, ha, care şi cum, care şi cum…

NS – Ha, ha, pentru că muierea vine de la ,,muier, muerilli” care înseamnă femeie…

RC– Sau din spaniolă… muheres

IP – Sigur că da…

NS – Eu lupt să nu se deterioreze termenul de muiere…

 

…Care clasic, care viaţă bre?…

 

NS – Iar doamna profesoară – de a plecat acum pe uşe – este foarte emotivă, face parte din categoria acelor dăscăliţe care îi cred pe scriitori că există, care îi cred pe poeţi că există, care îi cred pe pictori şi sculptori că există…

IP – Vai de ea, păcat de ea…

NS– Şi odată la mine acasă, când da meditaţii lu` asta mică, la un moment dat mă întreabă: Domnule Stănescu ce părere aveţi des-pre limba latină?

IP – Ha, ha, ha, şi tu i-ai spus… o părere bună…!?

NS– Nu, nu. M-a întrebat atât de serios că m-am speriat şi atunci zic domnule să nu o zăpăcesc pe doamna profesoară… că în limba latină nu există cuvântul dacă… că verbul se pune la urmă şi că este o limbă de tip cazon…

IP – Exact ca şi limba engleză de fapt… limba latină…

NS – Că s-a inventat repetiţia… ca atunci când Senatul cerea… să-l salutăm pe Cesar… prin repetiţie să-l salutăm pe Cesar, de unde târziu a apărut ordinul milităros…

IP – Mă, da doamna profesoară este puştoaică, o ştiu de undeva, iar ea spune că mă ştie foarte bine şi mă predă la şcoală…

NS– Da mă şi am prins-o că-şi nota ce spuneam… Şi bagă un romantism atât de tare… Ce este aia poet bre? Este foarte roman-tică. Şi am prins-o notându-şi ce vorbeam…

IP– Aşa, vorbe ale clasicului în viaţă…

NS – Care clasic, care viaţă bre? Care clasic, care viaţă? Şi bagă un romantism aşa de tare… ce e aia poet bre? Ha,ha,ha…

RC – Da… e o femeie drăguţă…

NS – Este şi e foarte romantică…

Un câine realist socialist…

 

NS – Of, iertaţi-mă că stau atât de lăbărţat, căci mă dor gleznele de înnebunesc… cum se lasă seara… mă bătrâne… mă dor ca do-uă măsele de elefant…

IP – Nichita, e vina lui taică-tu, nu e vina ta, ce să-ţi fac, taică-tu a fost… sportiv…

NS– Da bre bătrâne… da unchiu-miu, ce pisica Penelopei… că el n-a fost campion… a fost militar… şi tot aşa l-au durut…

IP – Aceeaşi structură…

NS -Da, mă gândesc… aşa… tot de bine ce m-a iubit Dumnezeu … deşi nu cred… că putea să mă iubească cu adevărat… să am glezne subţiri şi un alt creier… Dar aşa nu mă mai neliniştesc…

IP – Lasă Nichita, altul nu mai avem pe lumea asta, e bun și el, că dacă ai avea unul mai bun…

NS– Auzi bătrâne, dacă cu acesta care este… şi atât de tare… nu prea îmi vine uneori să trăiesc, da dacă totuşi ar fi fost, probabil că eram ca Eminescu… pe la 33 de ani…

IP– Asta zic şi eu…

RC– N-am decât 31…

IP– Până la 39 mai ai timp…

NS– M-a invitat Ioana Crăciunescu la ea la Bulbucatele…

IP– Mă ce mai face?

NS – Bre nu prea ştiu, dar mi-a dat o carte de versuri foarte inte-resantă… Supa de ceapă… Mi-a plăcut foarte, foarte tare…foar-te interesantă bătrâne. Şi avea un câine seter… un câine realist socialist… ha,ha,ha…să-ţi spun de ce? Cum vine stăpâna… doar-me toată noaptea în prag şi nu lasă pe nimeni să intre…cum plea-că stăpâna cum fuge în sat după căţele…

IP– Şi poate să-i intre ori cine în casă…

…………………………………………………………………..

NS– (către RC) Pleci mâine, ai bani la tine?

RC– Plec mâine, nu-mi fac eu probleme, mi-am luat şi bilet.

NS– Eu nu pot să te culc la mine fir-ar a dracului de treabă…

RC– Nu, mulţumesc, dar nici nu-i vorba de asta, nu-i nici o problemă..

NS-Da… mai stăm ce mai stăm şi în cele din urmă plecăm…

 

…Documentări cu navele…

 

RC– Acum vre-o trei săptămâni a venit Marin Sorescu… la se-cretarul de partid de la întreprinderea NAVROM… A venit să se

documenteze cu navele… cu nu ştiu ce… mi-a spus un coleg…

IP– Ce chestie interesantă la nea Mărin… ce documentare cu navele…?

RC– Da, a venit… s-a plimbat…

NS– Un om franc…

IP– Să se documenteze cu navele?

NS– Şi mason… după aceea…

IP– Păi tocmai…

RC– Și a venit şi Amza Pelea cu soţia şi au găzduit la o navă… Dacă veniţi odată prin domnul Nichita şi dacă vrem aşa să orga-nizăm pe o navă românească… să ne întâlnim…

NS– Auzi Ilie, ştii ce ne propune Romeo… să organizăm pe o navă…

IP– Aşa o petrecere…

RC– Aşa exact…

IP– Gând la gând cu bucurie… o navă… o paranghelie…! Nichita te rog să mă ierţi pentru rimă asta penibilă… asta-i situaţia…

RC– Atunci să veniţi odată la Constanţa, să organizăm pe o navă o acţiune culturală… Eu acolo lucrez, în port. Să stăm, să ne în-tălnim aşa ca oamenii, să stăm de vorbă, să petrecem şi după aceea să mergem pe la mine pe acasă.

NS– Noi vrem să mergem pe mare…

RC– Să mergem pe mare, cu şalupa, să ne plimbăm, să vedem…

IP– De la Constanţa, până sus la Periprava şi înapoi…

RC– Eu nu cred că pot să rezolv aşa ceva, am să mă gândesc să-l aduc pe Directorul NAVROM, unde lucrez ca să poată să facă înlesniri şi să reuşim această plimbare, documentare…

 

Un nou convertit la un ortodoxism atroce…

 

IP – Vorbeai de prietenul tău, de trădare, de o situaţie limită, de un comportament cum îi spuneai tu… mârşav… de un nou con-vertit la un ortodoxism atroce…!?

NS– Domnule, o secundă, o secundă, un trădător este un om care iubeşte şi lasă… cum zice doamna Maria şi cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă… iar dacă iubeşti şi nu laşi ţi se ri-dică şi statuie…

IP– Sigur, sigur…

NS– Uită-te la noi că suntem cu tâmpla albă, eu sunt alb total…

IP – Eu la fel…

MP– Tu nu mergi spre casă, mai stai?

NS-Te sărut bătrâne, te sărut bătrâne. O să ai noroc, este prima oară când te văd la lumină şi nu te-am recunoscut… dă-mi un sărut pe chestia asta… ori eu am orbit, ori tu te-ai schimbat… Continue reading „Fundaţia Nichita Stănescu: Ultimul interviu între Nichita Stănescu și Ilie Purcaru” →

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Interviu cu Academicianul Gheorghe Păun

Academicianul matematician Gheorghe Păun este unul dintre românii cei mai cunoscuți în țară și în străinătate, bucurându-se de o excepțională vizibilitate și recunoaștere internațională. În calitate de membru al Academiei Europei, de matematician, informatician și om de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor și membru titular al Academiei Române, autorul extrem de prolific și de complex și-a creat un renume incontestabil în rândul colegilor din întreaga lume. A ținut conferințe la peste 100 de universități, iar multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză, maghiară, italiană. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în categoria „highly cited researcher”, opera sa având peste 18.000 de citări. Valoarea sa, ca personalitate culturală, este dublată în mod surprinzător de o prezență fizică  neobișnuit de proaspătă și de modernă, vădit contrarie ideii de severitate, răspândite prin cercurile academice ale trecutului marcat de rigidități formale. Felul de a fi natural, demn, caracteristic oamenilor cu adevărat excepționali, l-a individualizat în rândul contemporanilor de vârf, atrăgându-i supranumele de „academician în blue jeans”. Calitățile acestea se completează armonios cu dragostea pentru adevărul istoric și cu profundul atașament față de valorile pur românești, oriunde s-ar afla ele. Spiritul treaz, deschis la nou, stilul laconic, direct și la subiect, umorul subtil, de bună calitate, asociat seriozității abordărilor, și refuzul consecvent al prețiozităților de orice fel fac din Domnia Sa un partener de discuție extrem de interesant și de plăcut, gata oricând să deschidă noi perspective, adesea interdisciplinare, asupra celor mai variate subiecte.

***

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți inițiatorul modelelor de calcul membranar purtând numele de sisteme P (engl. P Systems, cu P de la Păun), pe care le-ați inițiat în anul 1998. Natura ambivalentă a acestor modele este evidentă din start: matematică și biologie. Între timp s-a dovedit că sprijiniți gândirea în afara șabloanelor, studiul interdisciplinar (informatică, literatură, filosofie, politică etc.). Caracterul acesta aș zice renascentist v-a fost sortit, sau este o alegere făcută în mod conștient?

Acad. Gheorghe PĂUN: Prin introducerea la discuţia noastră, aţi ridicat stresant de sus ştacheta aşteptărilor pe care cititorul le are, iar întrebarea însăşi este provocatoare, o capcană chiar. Nu mă consider deloc „renascentist”, sunt doar un om normal şi norocos. Normal, pentru că aşa sunt oamenii la naştere, multilaterali, o sumă de posibilităţi (ca să nu spun talente) dintre care se actualizează, firesc-inevitabil, numai o parte, o mică parte. De vreun secol sau două, nu se mai poate face performanţă în mai multe direcţii, dusă-i vremea renascentiştilor veritabili, parcurgem, se spune, „civilizaţia analfabetismului” (mai puţin gazetăresc: „civilizaţia excesivei specializări”) – am bibliografie, dar nu insist. Dar atracţia inter-, multi-, trans-disciplinarităţii rămâne în om – iar eu am fost norocos să trăiesc-lucrez în medii cu adevărat multidisciplinare. Matematică, informatică, ştiinţe sociale, semiotică, biologie în ultimele decenii, cultură. E adevărat, relaţia dintre noroc şi norocoşi este una subtilă, cu un semnificativ grad de simetrie, cine pe cine caută/găseşte nu este totdeauna evident, privind în urmă, uneori nu este evident nici în cazul meu. Cred însă într-o combinaţie între datul natural, poate şi cu o componentă de predestinare, şi şansele pe  care ţi le scoate apoi viaţa în cale – familie, şcoală, mentori, colaboratori, întâmplări favorizante sau nu dintre cele mai variate.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat lucrări despre gramatici contextuale, gramatici matriciale, limbaje formale. Sunt termeni care se regăsesc atât în literatură, cât și în matematică. Dumneavoastră le frecventați pe amândouă. Ce v-a determinat să faceți acest pas, de la cifre la litere? În ce măsură se completează ele reciproc?

 

Acad. Gheorghe PĂUN: „Matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu litere”, susţinea Nichita Stănescu la finalul unui poem dedicat lui Solomon Marcus, replică la cartea Poetica matematică a acestuia. Dar susţinea greşit-grăbit poetul, pentru că matematica nu se scrie cu cifre, cel puţin nu matematica modernă, care se interesează mai mult de structură decât de cantitate (de întindere, ca să ne referim la geometrie). Iar informatica teoretică este parte a matematicii moderne. De aici, literele – mai general, simbolurile. În particular, teoria limbajelor formale, în care mi-am început cariera de matematician-informatician, a plecat la drum cu dorinţa de a formaliza gramatica limbajului natural, s-a dezvoltat apoi mai ales în legătură cu formalizarea sintaxei limbajelor de programare, a trecut apoi în toate domeniile în care se pot identifica cuvinte, fraze şi reguli de bună formare a celor de pe urmă. Cifre şi litere, fără a însemna şi literatură… nu în mod direct. Literatura e însă un teritoriu al creaţiei, la fel ca matematica – amintiţi-vă de apropierea pe care o făcea Ion Barbu-Dan Barbilian între geometrie şi poezie. Ele folosesc limbaje distincte, dar nu sunt, în sine, atât de diferite, de depărtate, pe cât s-ar părea. Şi, da, se completează de-a dreptul sănătos, terapeutic chiar. Matematica are rigori formale care pot obosi, vieţuirea prea intensă şi prea îndelungată în „lumea de curăţii şi semne” (Ion Barbu) poate, într-un anume sens, „schizofreniza” (iarăşi, am bibliografie, nu e un diagnostic pus de mine) – literatura este mai „umană” din acest punct de vedere. La fel pictura, sporturile, grădinăritul – orice hobby luat în serios este igienic, psihologii au spus-o de mult timp.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: L-ați avut ca mentor pe celebrul matematician Solomon Marcus, cunoscut și pentru numeroasele sale judecăți de valoare din afara spațiului matematicii. Aveți o idee, un citat sau un crez primit de la Domnia-Sa, care vă însoțește în mod deosebit, ceva care poate fi rezumat aici în doar câteva cuvinte?

Acad. Gheorghe PĂUN: Am preluat foarte multe de la Domnul Profesor, că aşa i se zicea în grupul nostru, fără a-l mai numi. Unele învăţăminte au formulări explicite, mi le amintesc cum ni/mi le spunea – de exemplu, privind respectul faţă de textul scris, faţă de cititor, care „are totdeauna dreptate”, deoarece pentru el scriem, legate de onestitate ştiinţifică (de la referinţe la evaluarea propriilor rezultate), de modestie („să nu ne lăudăm singuri, să lăsăm să ne laude alţii”). Multe lucruri mi-au intrat probabil în obişnuinţă, deprinderi preluate prin imitare, fără a fi prinse în cuvinte, unele neconştiente, am mai mărit şi cu bună ştiinţă „mitologia Marcus”, punând uneori în seama lui precepte pe care voiam să le transmit studenţilor şi colaboratorilor mei mai tineri. Ca spuse de el,  învăţămintele aveau o altă greutate… o formă de manipulare, o mărturisesc cu seninătate, bunele intenţii fiind concretizate în sfaturi care puteau foarte bine emana de la Marcus…

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Informatica, jocurile – sunteți cel care a adus în România jocul japonez de strategie GO – vă preocupă în continuare? Creierul uman mai are vreo șansă, la concurență cu inteligența artificială? Dar structurile sociale, vor fi capabile să absoarbă impactul digitalizării universului uman?

Acad. Gheorghe PĂUN: Joc tot mai rar GO, nu am jucat niciodată în competiţii, dar am încă legături cu GO-ul românesc, urmăresc ce se mai întâmplă, ajut când şi cât pot. Acum doi ani am scos a cincea ediţie a cărţii Iniţiere în GO, la 35 de ani de la demararea acestei extraordinare aventuri – că o aventură era pe la jumătatea anilor ’80 introducerea unui joc oriental în România, pornind aproape de la zero şi ajungând până la o federaţie naţională (constituită în februarie 1990). Aş putea vorbi mult despre GO. Este un joc cu o istorie fascinantă, uşor de învăţat, dar adânc la nivelul strategiei, cu conexiuni strânse cu polemologia, concurenţa economică, cu artele şi filosofia. Se poate însă scrie câte o carte, ba chiar mai multe, ca răspuns la întrebarea a doua şi a treia. Inteligenţa artificială va schimba lumea – deja o face, sub ochii noştri. Societatea va avea probleme serioase în viitorul apropiat (cu şomajul, săptămâna de lucru, legislaţia aferentă roboţilor – includ aici şi calculatoarele/ programele pentru conducerea automată a automobilelor, schimbarea nomenclatorului de meserii, accesul echitabil la tehnologie, manipularea şi multe altele). Trăim începutul celei de a patra Revoluţii tehnologice, bazată pe conectivitate, învăţare automată, inteligenţă artificială. E foarte greu de prezis ce noutăţi vor apărea, ce schimbări, ce provocări şi conflicte. Personal, mă tem – nu de algoritmi şi de calculatoare, ci de algoritmii care produc algoritmi şi de calculatoarele „din nori”, interconectate pe o scară foarte mare, necontrolabilă. Nu pentru că toate acestea vor dori să ne facă rău, ci pentru că ne pot face rău cu totală inocenţă, puse – de noi! – să rezolve probleme în care omul ar putea să fie ignorat sau chiar considerat „dăunător”.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Din 2003 până în ianuarie 2013 ați lucrat și la Universitatea din Sevilla. Care dintre particularitățile Spaniei v-a impresionat mai mult? Avem noi, românii, ceva de învățat de la poporul spaniol? Sau, în general, de la cultura răsăriteană, de la occidentali? Dar ei de la noi?

Acad. Gheorghe PĂUN: Pofta de viaţă şi participarea! Sărbătorile, fiestele, feriile, cântecele, dansurile şi gastronomia, tradiţiile, competiţiile – de la fotbal la turnurile de oameni, mândria de a fi andaluz, valencian, catalan, basc (evident, cu măsura de rigoare), fiind în acelaşi timp spaniol. Toate acestea, unele aparent superficiale, în balanţă cu hărnicia şi rigoarea, cu nivelul de cultură, în sens general. Cred că Spania este ţara europeană cu cel mai ridicat nivel de zâmbet stradal (prietenul nostru comun, Johan Galtung, consideră cantitatea de zâmbet stradal ca fiind cel mai relevant indicator de calitate a vieţii). Poate idealizez puţin, pe ici, pe acolo, dar un pic de exaltare se potriveşte foarte bine spiritului spaniol. Ole! Orice popor are de învăţat de la oricare alt popor – mă rog, învăţare este şi atunci când extragi învăţăminte din exemple rele… România are multe de învăţat, are şi multe de oferit. Ilustrez numai partea a doua: cuvântul „omenie” este tipic românesc, nu prea are traduceri în alte limbi. Are legătură şi cu „convieţuirea” (faceţi o listă cu „naţionalităţile conlocuitoare” din România şi veţi fi uimită cât de multe sunt), cu „ospitalitatea”. Nu detaliez, aş contrazice sugestia din introducere cum că aş fi succint… Dar tot adaug că Europa de vest ar beneficia mult dacă ar privi spre Europa de est cu mai multă deschidere – spre tradiţiile ei, culturale, sociologice, religioase, de exemplu.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat în 1993 romanul „O mie nouă sute nouăzeci și patru” (sau 1994, continuare a romanului „1984” de G. Orwell), care s-a tradus ulterior în engleză și în maghiară. Se știe că preocupările și îngrijorarea pentru viitorul omenirii, din punct de vedere geostrategic, politic și climatic nu vă sunt străine. Unde vedeți Terra în viitor, să zicem într-un interval de 50 de ani? Dar România?

Acad. Gheorghe PĂUN: Se spune, nu fără temei, că lumea se grăbeşte. O jumătate de secol este o mică eternitate dacă privim spre viitor şi e imposibil de făcut predicţii rezonabile. Să sperăm că – şi asta s-a spus – omenirea îşi pune probleme pe care le poate rezolva ea însăşi, deşi, multe şi grele probleme, structurale aş zice, şi-a tot creat omenirea. Mă întreb uneori, mai în glumă, mai în serios, dacă omenirea îmbătrâneşte (cu „junghiurile” specifice vârstei a treia), sau e abia la pubertate, a primit în dar un car cu patru armăsari şi nu ştie să-l strunească, va da cu oiştea-n gard… Despiritualizare, consumerism, superficializare, post-adevăr, „uitarea” tradiţiei, a istoriei, nivelarea, anomia, abandonarea în trăirea clipei, originalitatea cu orice preţ – ca să nu enumăr şi alte simptome mai concrete, Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Interviu cu Academicianul Gheorghe Păun” →