George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună

Motto:

Iubite prieten, ai decis

– silit de nemiloasa boală –

să părăsești această lume

cu-alesu-ți spirit cât o școală.

 

De-aceea zic că-ntr-o revistă

a omeniei necurmată,

vei fi ce-ai fost întreaga viață:

Un om cu inima curată!

 

Pe poetul și omul de cultură Aurel Pop (22 noiembrie 1949 – 18 octombrie 2020) l-am cunoscut cu ani și ani în urmă, prin intermediul lui Ion Burnar, un alt mult prea devreme dispărut de pe aceste meleaguri și din spiritualitatea românească. Tot atunci am aflat că Aurel este maramureșean get-beget prin naștere și sătmărean de elită prin „adopție”, adică ceea ce numele îmi sugerase din capul locului.

Iar relația dintre noi, grație formidabilului sincronism al firilor noastre (ne respectam cu afecțiune și ne stimulam în discuții, totdeauna rodnice și civilizate, până la aprige dispute pe diverse teme culturale și extraculturale), nu a fost una rece sau politicos-bățoasă, ci s-a concretizat în lungi convorbiri telefonice (l-am sunat inclusiv în săptămâna decesului său, despre care am fost înștiințat de… internet), dar mai ales prin includerea mea printre colaboratorii revistelor înființate și conduse de acest minunat om – la început „Citadela”, apoi „Mărturii culturale”.

Sigur că da, știam de la neprețuitul meu prieten că are o afecțiune pulmonară (în ultimul timp, la telefon se poticnea din pricina unei tuse îndărătnice și seci), însă tot el – cu admirabilă încredere în Creator, în forțele proprii (strunite de un psihic puternic) și în priceperea medicilor – îmi spunea că se simte mult mai bine după externare, cu toate că, din cauza pandemiei, fusese purtat pe drumuri mai multe zile și că n-ar mai risca să solicite o nouă spitalizare, chiar în varianta înrăutățirii stării sale de sănătate, asta deoarece simțise pe propria piele, bașca cele văzute și auzite în desele peregrinări prin stabilimentele sistemului de (ne)sănătate publică, cât de rău este privită de către politruci și – pe baza ordinelor/dispozițiilor date de ăștia – de personalul sanitar, tagma tot mai numeroasă a cetățenilor care nu au șansa (sic!) globalisto-demonocratică de-a fi infectați cu Covid-19.

Continue reading „George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună”

Paul CELAN: Corona – Poezie dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan

                                    Josef Bordat, Germania

***

Corona

 

Din mâna mea toamna frunza și-o mănâncă: suntem prieteni.
Din nuci cojim timpul și le învățăm să se ducă:
timpul se întoarce în coajă.

 

În oglindă este duminică,
în vis se doarme,
gura rostește adevăr.

 

Ochiul meu cată spre sexul iubitei:
ne privim,
ne spunem ceva întunecat,

 

unul pe altul ne iubim precum luna și memoria,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în jetul de sânge al lunii.

 

Îmbrățișați stăm în geam, ei ne văd de pe stradă:
e timpul să se știe!
E timpul ca piatra să se dedea înfloririi,
neliniștea să bată o inimă.
E timpul să se facă timpul.

 

E timp.

Paul Celan, Cernăuți-Paris (1929 – 1970)

din „Mac și memorie
Editura Suhrkamp

Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea

An de an în perioada tristei comemorări a celui care a fost conducătorul guvernului, generalul care a stat în fruntea apărării Israelului, a omului care şi-a închinat viaţa, din fragedă tinereţe, pentru ţara sa Israel, răsfoiesc şi mă adâncesc asupra documentelor.

Chiar dacă o singură dată am avut prilejul să fiu în preajma sa,în vizita pe care a întreprins-o la Aşkelon, am constatat interesul său faţă de cetăţenii localităţii, prosperitatea populaţiei şi în acelaş timp cunoaşterea perfectă a desvoltării oraşului. Aşkelonul, ca aşezare israeliană îşi are în fapt vârsta ţării. Vizita s-a petrecut în Parcul de lîngă Mare. Copii orașului petreceau vacanța în cadrul taberelor de vară. Pregăteam un spectacol de ,,cîntece și dans,, Rabin a acordat cîteva minute vizionînd una din scentele pe care le repetam. După felicitările adresate colectivului, mi s-a dresat. Avea o față zîmbitoare. Noi l-am condus spre ieșirea din parc cu cîntece de voie bună.

Aruncând o privire asupra evenimentelor care au loc în această perioadă a anului 2020 şi întorcând paginile calendarului spre evenimentele petrecute în 1995, pot conclude: n-am învăţat nimic!

Perioada de după iscălirea convenţiei de la OSLO, a determinat numeroase evenimente tragice, manifestări ale dreptei israeliene –brutale în care Rabin a fost prezentat ca ,,fascist”. Portretele sale în haine naziste sau cele cu Kafia pe cap au fost provocări anormale.

Trebuie să menţionez intervenţiile organizate de partidele de dreapta care la orice adunare la care participa Primul ministru Iţhac Rabin ,zgomotele ,bubuiturile difuzoarelor plasate pe acoperişurile clădirilor făceau imposibilă ascultarea cuvântărilor sale.

De asemenea au avut loc numeroase crime ,sinucideri (1994-1995) organizate de criminalii arabi împotriva poporului israelian.

Partidele de dreapta au desfăşurat o campanie de incitarea împotriva guvernului ales, pe care la condus primul ministru Iţhac Rabin z.l.

Una din aceste ,,adunări” a avut loc în centrul Ierusalimului. Vorbitorii au apărut pe un balcon de unde în fraze provocatoare l-au atacat pe Primul ministru, iar în acest centru au fost aduse mase de evrei din coloniile Iehuda-Şomron, bine instruiţi, cu lozinci şi numeroase caricaturi ale lui Rabin z.l.

Toate acestea au dat frâu liber incitatorilor,provocătorilor care în ultimă instanţă au tras cele trei gloanţe murdare asupra Primului ministru ales al Israelului IŢHAC RABIN z.l.

Trebuie afirmat ,între membri partidelor de stânga şi nu numai, au fost unii care au sesizat aceste mârşave provocări ale partidelor de dreapta şi au avertizat ,,marea nenorocire”.

Numai atunci au fost organizate manifestaţii în care lozincile erau: ,,DA,PĂCII !  ,,NU VIOLENŢEI!

25 de ani după uciderea lui Iţhac Rabin simt obligaţia să arunc o privire retrospectivă şi în acelaş timp să răsfoiesc pe cât posibil arhivele.

În acest mod ,mi-am propus să găsesc elementele necesare care stau mărturie ,,uciderii lui Rabin”.

Delicvenţa ideologică a dat încă din anii optzeci semnele unei crize ideologice.

Deoparte extremiştii de dreapta şi nu mai puţin acei din lagărul partidelor de stânga.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea”

Eleonora SCHIPOR: Se duc poeții…

IN MEMORIAM MIRCEA LUTIC

 

         Se duc pe drumul neîntoarcerii tot mai mulți oameni talentați.

          Nordul Bucovinei a mai pierdut pe unul din cei mai cunoscuți și de valoare poeți ce i-a avut. A plecat spre un alt tărâm poetul, traducătoru, ziaristul Mircea Lutic.

          În luna mai anul curent a împlinit frumoasa vârstă de 81 de ani. Avea încă multe planuri, idei, dorințe… dar, s-au spulberat toate.

          Mircea Lutic a fost mulți ani secretar responsabil la primul ziar românesc din regiunea Cernăuți „Zorile Bucovinei”. Paralel cu munca de ziarist a tradus din alte limbi versuri și proză,  a scris și publicat poezii. S-a învrednicit de multe titluri, Laureat a mai multor premii literare de valoare, membru al Uniunii scriitorilor din Ucraina, Moldova și România, Cetățean de Onoare al Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Se duc poeții…”

Boris DAVID: ”Tandem”

Boris David (Daris Basarab)

(n. 10 mai 1929, Ismail –   d. 1 septembrie 2015, București )

***

 

Prelinse lacrimi…

 

Prelinse lacrimi de iubire
Le-aş însoţi cu ale mele –
Cum plânsul nu îmi e în fire
M-aş mulţumi doar să le sorb.

Dar cum nu intră în canoane –
În lumea noastră-i doar în vorbe –
Eu le adun în amintire
Şi mă comport precum un orb.

Cum jocul pe-ne-ve mă-mbie –
Căci e un risc, şi asta-mi place –
Accept şi-aştept noaptea să vie,
Şi-n vis, că-i vis, eu pot să sorb…

18 decembrie 2013

 

Noaptea…

 

Noaptea este-aceea care
Îmi conferă libertate –
Pot gândi, visa în voie,
Pot avea imunitate.

Utopia-i chiar acasă
Mă îmbie la visare –
Pot pluti în lumea noastră
A fiinţelor bizare

 

Tu, şi eu, noi doi aparte,
Ne-nţeleşi, ciudaţi aş spune,
Suntem sclavi-unor talente,
De prin zori, la soare-apune.

Dar, la-a face rău în lume,
Noi doi ştim a ne opune…

18 decembrie 2013

 

Postumele…

 

Postumele le-am iniţiat
Ca semn de-naltă preţuire
Plecase-un suflet, un amic –
El m-a-nvăţat ce-i dăruire.

Drept moştenire mi-a lăsat
Prieteni dragi într-o pleiadă –
Cu tine am făcut tandem
Chiar dacă am avut şi sfadă.

Continue reading „Boris DAVID: ”Tandem””

Vasilica GRIGORAȘ: ÎN MEMORIAM ȘTEFAN CIOBOTĂRAȘU (27 august 1970 – O stea printre stele)

Cu ocazia semicentenarului plecării la Domnul, dorim să-l consfinţim pe minunatul actor Ştefan Ciobotăraşu, născut la 21 martie 1910, în plenitudinea creaţiei sale artistice teatrale, cinematografice şi literare, în multitudinea şi profunzimea trăirilor sale pe scenă, pe ecran şi în viaţă. Nu în ultimul rând, să ni-l reamintim plin de candoarea copilăriei şi tinereţii la Lipovăţ (locul nașterii) şi Vaslui. În paginile sale de jurnal consemnează: „Mă trag din neam de ţărani vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău cu agricultura…”, dar nu aveau pământ decât în jurul casei şi 40 de prăjini către Chiţoc. Mama ambiţioasă, l-a convins pe tată să intre frânar la calea ferată la Vaslui, Câmpina, Mărăşeşti.

Ştefan Ciobotăraşu are amintiri vii, chiar de la vârsta de 3-4 ani, când „avea de furcă cu gîştele, cărora nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre…” După aceste episoade cu gâştele, trece la purtatul pantalonilor, dar şi acest lucru i-a dat bătăi de cap, de data aceasta cu câinii, de care îi era tare frică, fiind nevoită biata mamă să-l afume şi cu păr de lup pentru a-l scăpa de teamă. Însă vindecarea i-a venit de la un lup, în timp ce mergea la Vaslui, la tatăl său. Pe un omăt sclipitor, prin pădurea de la Rediu îi iese în cale o „dihanie de cîine mare sur”. Neştiind că este lup, chiar îi era drag acest „cîine frumos” cum nu mai existau prin sat, gândindu-se chiar să-l ia acasă şi să se fălească cu el. Din fericire, animalul este văzut de consătenii cu care plecase la drum, mai maturi decât el şi au speriat lupul, care a fugit în pădure mâncând pământul… De atunci nu s-a mai temut nici de câini.

Îşi aminteşte cu mare drag de faptul că bunicul de pe tată ştia ceva carte şi ştia bine a cânta din trişcă, un fel de piculină. L-a învăţat şi pe nepot să cânte pe când avea vreo 6 anişori şi păştea văcuţa pe câmp, printre bordeiele soldaţilor, satul şi pădurea fiind pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoare. Tot în satul natal a învăţat să cânte din frunză, din fluier de bostan, să joace „bătuta” şi „corăgheasca” după flăcăii satului.

Povesteşte cu dragoste şi mândrie despre Lipovăţ, ca fiind un „sat frumos, cu oameni harnici şi copii cuminţi”, unde a cunoscut obiceiurile şi datinile satului moldovenesc. Frecventează cursurile Şcolii primare în satul natal, dar mucalit şi hâtru precum era, mai târziu scrie: „Vă spun cu mîna pe inimă, aşa [cuminte] eram şi eu, deşi învăţătorul care m-a luat în primire din clasa întîi cam umbla cu vărguţa pe la palmele mele”. Dar a învăţat carte şi de atunci a ţinut minte proverbul: „cine are carte, are parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia”.

Vremurile grele, îi determină pe părinţi ca la vârsta de 11 ani, să-l trimită la Bucureşti pentru a învăţa cizmărie. Ca părinţi grijulii şi iubitori îi umplu băiatului „tolba” cu sfaturi înţelepte şi sănătoase pentru a şti cum să se comporte la Conu Ghiţă, fost soldat, care a trecut şi prin Lipovăţ în timpul războiului.

Astfel copilăria i se cam termină şi începe să se maturizeze. Prima imagine a atelierului de cizmărie, condiţiile în care lucrau muncitorii l-au impresionat într-atât, încât ar fi vrut mai degrabă să se întoarcă decât să intre, dar şi-a adus aminte cuvintele mamei: „Tu vezi, Ştefane, că n-avem nici de unele, pămînt puţin şi slab, eşti doar bărbat acum! Singura ta scăpare de foame e meseria, dragul mamei. Să fii cuminte şi supus stăpânului. Să nu pui mîna pe-un capăt de aţă străină, să nu răspunzi obraznic; să te gîndeşti totdeauna la ce-i acasă”. Cu asemenea sfaturi, nu putea decât să rămână, încercând să se adapteze la munca aceea.

Între timp se împrieteneşte cu un tânăr de la tramvai şi era plăcut şi de clienţii de familii bune ai atelierului de cizmărie. Cu toate acestea, într-o bună zi îşi ia valiza, pleacă de la cizmărie şi se angajează ca ucenic la un atelier de pictat firme, unde a mai pierdut un an inutil, „acumulând doar o experienţă amară de veşnică slugărie, dezorientare şi desperare, neputinţa de a evada”.
Printr-o scrisoare, părinţii îi comunică faptul că s-au mutat la Vaslui şi într-o noapte friguroasă de octombrie 1924 pleacă acasă: „ce mi-e obor, ce mi-e iarmaroc, tot un drac. Dacă e să îndur mizerie, barem să trag mîţa de coadă lîngă ai mei”. S-a întors „zdrenţăros, flămînd, jigărit ca o potaie, dar nu înfrânt”. Şi mai ales, se întorcea, maturizat sufleteşte, acasă… „Ce mare şi cald e acest cuvânt: ACASĂ”.

Revenit alături de familie, în perioada 1924-1929 este elev al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. „Tot ce pot să spun, e că în sînul Liceului M. Kogălniceanu a existat pe vremea mea un climat favorabil dezvoltării culturii şi talentelor… Elevii aveau şi preocupări muzicale, cîntând şi în corul oraşului şi sportive, practicând atletismul, chiar pe terenul regimentului 25”. La solicitarea cadrelor didactice şi elevilor liceului, în 1970, când începe a se edita revista „Vlăstarul”, trimite o emoţionantă scrisoare: „…Iată ce-aş vrea eu să vă recomand. Să îmbinaţi armonios în întreaga voastră activitate, dar mai ales în această unică perioadă a tinereţii, cultivarea permanentă a spiritului cu cealaltă muncă (practică, fizică… gimnastică, joc, exerciţiul fizic). În sensul devenirii voastre nu vreau să mă erijez în sfătuitor. Dar faceţi din ţelurile voastre pasiuni şi pasiunile voastre totuşi precise şi folositoare… Vă doresc, dragii mei, ca la un pom tînăr şi sănătos ce sunteţi, roade bune şi îmbelşugate!”

Angajat în Vaslui ca paznic la gara unde lucra tatăl său, în anul 1929 se decide să-şi încerce încă odată norocul de a-şi face un rost în viaţă. De data aceasta, se îndreptă spre Iaşi, centru scriitoricesc, oraş cu activitate culturală deosebită.

În perioada 1929-1933 este student la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din Iaşi, clasa Mihai Codreanu. În însemnările sale scria: „grea a mai fost perioada anilor noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei pînă peste cap, n-aveau cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru, pe care o prestam fortuit, nici versurile publicate pe la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decît moralmente, că şi soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o căutare….” Pasiune şi preocupări artistice avea încă de pe băncile şcolii din Vaslui. „Personal am organizat în amfiteatrul liceului un spectacol cu O noapte furtunoasă, în care interpretam pe Jupîn Dumitrache. Am recitat, de asemeni, aici, versuri de Goga şi Coşbuc, precum şi nişte „cînticele” de Alecsandri”. Având şcoli multe, Vasluiul nu era ocolit de trupe de teatru, de personalităţi literare sau muzicale. Sub auspiciile unei Case culturale a ascultat aici conferenţiari ca: Jean Bart, Mihail Negru ş. a., i-a auzit lecturând pe Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu ş.a. Impresionant a fost pentru adolescentul Ştefan Ciobotăraşu „miracolul George Enescu, care părea anacronic pe mica scenă din Vaslui”.

Intrând la conservator în anul 1929, datorită talentului său deosebit este remarcat de Mihai Codreanu, însă viitorul actor, nu se bazează doar pe talent, ci a crezut în muncă, ceeea ce a şi făcut întreaga viaţă. Debutează la Iaşi în Macbeth de Shakespeare, în două roluri de ucigaş, însă sever critic al propriei interpretări, consemnează mai tîrziu: „Şi nu mi-e ruşine s-o spun: am fost un ucigaş desăvîrşit, am ucis … rolul!”. Nu după mult timp a avut o explozie artistică uriaşă, interpretând şi însufleţind 4 roluri în piesa „Crucifiaţii” de Omer Popovici.

A slujit scena teatrului ieşean timp de 14 ani, jucând la Teatrul Naţional şi la Teatrul „Ion Sava”. În 1945 pleacă la Bucureşti împreună cu familia, la Teatrul Municipal, joacă roluri în mai multe piese celebre. Odată cu restructurarea teatrelor (1948, până în 1950), Şt. Ciobotăraşu a fost repartizat la Arad, primul teatru de stat înfiinţat în ţară, unde a început o nouă epocă de pionierat şi experienţă. În anul 1950 este chemat la Teatrul Municipal din Bucureşti, unde locuieşte cu familia până în ultimele clipe ale vieţii. Aici are cea mai rodnică activitate artistică teatrală şi cinematografică.

Abordează cu dăruire şi talent şi teatrul radiofonic şi teatru TV. Fără a trăda scena şi dramaturgia, este solicitat să joace diferite roluri în peste 35 de filme, dând cea mai naturală expresie a personajelor interpretate. „Actorul celor 300 de roluri” a participat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale de teatru şi film: Mamaia (1964), Botoşani cu ocazia Centenarului naşterii lui Ion Creangă (1937), Moscova (1963), Atena (1965), Praga (1965). Pasiunea şi talentul pentru arta dramatică şi cinematografică i-au fost răsplătite prin numeroase premii şi titluri onorifice (artist emerit). A fost iubit şi preţuit de întreaga ţară iar, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile. Ştefan Ciobotăraşu a debutat cu versuri în anii de liceu la Vaslui, în revista „Năzuinţa”, a redactat împreună cu colegul Valer Mitru revista „Uzinuţa de humor” şi a mai colaborat la săptămânalul „Vasluiul” şi revista „Ziua”. De-a lungul anilor a semnat cu pseudonimul Ciciricea.

Îl atrage viaţa culturală şi literară ieşeană. Aici participă la Cenaclul literar al Iaşului alături de nume mari de scriitori, poeţi, oameni de cultură şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Gr. T. Popa ş.a. Într-un interviu, soţia sa mărturiseşte că era timid şi nu voia să citească în cenaclu poeziile sale pe care le purta în buzunar. Sadoveanu ştia acest lucru şi într-una din sedinţe îl roagă să citească şi este foarte apreciat. În Iaşi a colaborat la revistele: „Cadran”, „Însemnări ieşene”, „Luceafărul”, „Lumea-bazar”, „Pagini moldave”, „Tot”, „Teatrul”, „Viaţa românească”. În timpul studenţiei, împreună cu Costel Ioanid editează revista „Humorul literar” (1932), în care au publicat neretribuiţi mari condeie: G. Topîrceanu, Al. O. Teodorescu, M. Codreanu, Otilia Cazimir ş.a. La Arad este consecvent cu pasiunea sa literară şi va conduce cenaclul literar „Alexandru Sahia”.

Membru al cenaclului literar „George Călinescu” din Bucureşti, Ştefan Ciobotăraşu a continuat să scrie poezie. Aici a colaborat la „Informaţia Bucureştiului”. Pe ciornele privind munca de realizare a rolurilor, din loc în loc scria versuri şi desena portrete ale personajelor pe care le interpreta.

Ştefan Ciobotăraşu a scris poezii, sonete, satire, pagini de jurnal, însemnări, piese de teatru, având ca teme de inspiraţie: natura, iubirea, mediul artistic în care trăia, oamenii cu viaţa lor reală. „Gustul pentru poetic s-a născut la mine poate din dorinţa evadării. La început, a fost poezia populară. Ea a stăruit mult timp în mine fără să ştiu, ca un ochi adînc de fîntînă. O intuiţie gravă pentru melodie şi ritm, pentru freamăt şi culoare”.

Prietenul şi colaboratorul său Aurel Leon consemnează: „Fără să-şi dea seama Ciobotăraşu a trecut chiar ca poet sub influenţa sonetistului, supunîndu-şi impulsurile năvalnice de senzual primitiv controlului lucid al raţiunii. Treptat, a topit materia primă adusă din experienţa satului în aliaj apt pentru gingaşă filigranare. A optat pentru sonetul, să-l numim cerebral. Bineînţeles fără ca, Mihai Codreanu să i-o fi impus, cu numai din admiraţie pentru profesor, acea admiraţie care te face să ţi-l alegi model. Dacă nu l-a putut imita în eleganţa vestimentară şi gestică, Ciobotăraşu rămînînd în această privinţă „nealterat”, l-a urmat în eleganţa poetică”. A publicat poezii în presa vremii. Avea intenţia să publice o plachetă de versuri, un jurnal şi o carte cu piese de teatru, din păcate nu a făcut-o. După prematura disparţie a autorului, soţia trimite materialele spre publicare la Editura Cartea românească, dar s-au „pierdut”. În întreaga sa creaţie literară, dar mai ales în paginile de jurnal şi însemnările sale foloseşte un grai dulce moldovenesc, apropiat de cel al marelui povestitor român Ion Creangă.

Pe 20 iulie 1930, Ştefan Ciobotăraşu o cunoşte pe Aurelia Donose la un bal în comuna vasluiană Deleni, elevă a Şcolii comerciale superioare din Brăila. Se logodesc în anul 1933 şi se căsătoresc în anul 1934. La 12 august 1940 se naşte unica fiică, botezată Magda. Tatăl era mobilizat la Focşani, dar a venit ca un „vultur” să-şi vadă fata. „Era nebun de bucurie că semăna cu dînsul”. Căsătorită Fotescu, are un băiat Răducu şi au emigrat în Germania.

Actorul, om al cuvântului scris şi bine rostit face o mărturisire esenţială: „Iubesc viaţa, o iubesc cu ochii, cu urechile, cu nasul; iubesc iubirea!”. Din păcate viaţa a fost nedreaptă. Pe data de 27 august 1970, în timp ce aştepta maşina pentru a ajunge la Piteşti, unde se filma „AŞTEPTATEA”, trece în lumea celor drepţi, intră în Împărăţia Cerurilor, rămânând veşnic viu în sufletul tuturor românilor.

După 110 de ani de la naştere pe aceste minunate meleaguri moldave și o jumătate de veac de la plecarea la Domnul, îi aducem un pios omagiu și veșnică recunoștință de la Vaslui, pentru că, de câte ori revenea aici, exclama: „EU SÎNT, ŞI-S LA MINE ACASĂ!” Într-o scrisoare, fiica actorului, Magda Fotescu ne mărturiseşte: „Ştiu sigur un lucru – indiferent unde s-a aflat de-a lungul carierei sale artistice, inima omului, tatălui şi actorului Ciobotăraşu a rămas însă pentru totdeauna aici, pe aceste locuri atât de dragi lui”.


Fiul Lipovăţului şi, în aceeaşi măsură al Vasluiului va rămâne pururea în mintea şi sufletul vasluienilor şi a tuturor românilor ca o „Prezenţă poate unică în istoria teatrului şi filmului românesc, Ştefan Ciobotăraşu a creat o surprinzătoare diversitate de eroi, fiecare cu propria-i viaţă, dăruit cu emoţie, căldură umană şi autenticitate, dar, dincolo de personaj, regăsim totdeauna personalitatea complexă, de o uimitoare vitalitate, a acestui artist”. (Aurel Leon – Destinul unui actor – Ştefan Ciobotăraşu).Bunul Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!

———————————-

Vasilica Grigoraș

Vaslui,

26 august 2020

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: ÎN MEMORIAM ȘTEFAN CIOBOTĂRAȘU (27 august 1970 – O stea printre stele)”

Eleonora SCHIPOR: Poetul Ilie Motrescu – veșnic viu în inimile noastre

        

         Luna august a fiecărui an din viața noastră se asociază și se va asocia mereu în viața mea cu numele regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu.

          Dacă ar fi trăit, anul acesta ar fi împlinit frumoasa vârstă de 79 de ani.

          Nu odată am scris despre viața și opera acestui vrednic fiu al neamului nostru. Cititorii noștri cunoasc toate aceste publicații, cât și cărțile pe care le-am publicat în memoria poetului, dar și comemorările și prezentările de carte, organizate în toți acești ani.

 

 

          Zilele trecute am organizat la biblioteca centrală din Pătrăuții de Jos o expoziție cu câteva dintre cărțile și o mică parte din multele materiale dedicate poetului în acești ani.

          Îi sunt foarte recunoscătoare doamnei bibliotecare șefe Maria Ștefureac pentru inițiativa  de care a dat dovadă. Pe parcursul săptămânii viitoare, toți doritorii vor putea lua cunoștință cu viața și opera poetului. De asemenea cititorii vor putea lua cunoștință și cu conținutul unor materiale, cu versurile, fotografiile, traducerile poetului crăsnean. Expoziția este destinată tuturor cititorilor, doritorilor, vizitatorilor, tuturor celor care vor să cunoască mai detailat viața și destinul unuia dintre cei mai talentați poeți ai acestui meleag.

          În timpul apropiat vom organiza împreună cu harnica doamnă bibliotecară o măsură comemorativă dedicată memoriei copământeanului nostru Mircea Mintenco, de la a cărui trecere în eternitate vom marca în curând 40 de zile.

          Sincere mulțumiri doamnei bibliotecare Maria Ștefureac pentru faptul că împreună, de-a lungul anilor am organizat și cred că vom organiza încă multe măsuri, prezentări de carte, comemorări, expoziții, discuții online (temporar) cu cititorii  și vizitatorii bibliotecii noastre.

 

 

Poetului Ilie Motrescu

 

S-a născut la poale de Carpați

Într-o casă cu mulți frați,

Întru-n august fierbinte,

Un băiat simpatic și cuminte.

 

La școală bine învăța,

Sportul și muzica iubea,

Și mai iubea glia și neamul,

Doina, satul, codrul, ramul…

 

Poezii a început a scrie

La o vârstă fragedă – se știe,

De la bun început s-a văzut

Că-i un talent cu adevărat înnăscut.

 

Bunul Dumnezeu cu har l-a miruit,

Sfântul Ilie puțin noroc i-a dăruit

Și în scurta-i sa viață

A creat o operă măreață.

 

A rămas pentru vecie

Opera poetului Motrescu Ilie,

Iar noi cât pe lume vom trăi

Cu gândul la destinul său vom fi.

 

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

16 august 2020

 

 

Eleonora SCHIPOR: In Memoriam Mircea Mintenco – Rămâne numele în veci neuitat!

         E greu de scris asemenea materiale. Chiar și pentru acei care toată viața sunt legați de arta scrisului. Dar, vine un moment al vieții când trebuie să scrii despre o persoană pe care ai cunoscut-o, la timpul trecut, or, așa e legea vieții. Toți vin în această lume și vine o zi când trebuie să plece spre un alt tărâm.

         Iată că pentru un vrednic bucovinean, om care toată viața și-a dedicat-o cărților, etnograf, bibliograf, muzeograf, un bun cunoscător al meleagului natal, dar și al limbii române, Cetățean de Onoare al satului natal Cuciurul Mare, a sosit ora plecării spre un alt tărâm.

          Ne-a părăsit, cam pe neașteptate, Mircea Mintenco, din Cuciurul Mare, (or, moartea niciodată nu este așteptată de nimeni), deși știam că este cam bolnav, totuși ne gândeam că va mai fi printre noi, ne va bucura cu vastele-i cunoștințe în toate domeniile, cu vorbele-i înțelepte, cu sfaturile sale.

         Astă iarnă, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, l-am felicitat pe paginile ziarelor noastre, urându-i mulți ani înainte și succese în toate domeniile în care a activat. Ba a mai avut parte și de o sărbătoare literară în incinta bibliotecii din satul natal. Nu bănuiam atunci, nici de cum, că este ultimul său jubileu pe acest pământ și în această viață trecătoare. Dar, soarta își are legile ei și nu se prea socoate cu doleanțele noastre, de cele mai multe ori.

 

 

 

 

          Cum spuneam la început dl Mircea Mintenco, toată viața a iubit, a prețuit, a citit, a procurat și a dăruit cărți. Din ele cunoștea atâtea lucruri interesante. A lucrat o vreme chiar bibliotecar, având și studii în domeniul culturii. Studia prin biblioteci și arhive adunând lucruri interesante despre marii înaintași ai vremurilor. Despre unii dintre ei publica materiale pe paginile ziarelor bucovinene, dar și din alte regiuni ale Ucrainei. A colaborat cu mai multe biblioteci și muzee din Ucraina, Rusia, Moldova, România, Canada și alte țări ale lumii.

         A studiat viața și opera marilor oameni atât ucraineni, cât și români,  cum ar fi Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mircea Streinul… Ultimul din această listă i-a fost și consătean și se mândrea mult cu acest lucru.

         A mai adunat și valorificat folclor autentic, pe care l-a studiat și șlefuit cu multă atenție și răbdare, iar apoi l-a publicat pe paginile ziarelor și revistelor cu care a colaborat.

         Era cunoscut cu multe personalități ale timpului său, cu unii fiind chiar prieten. Cu binecunoscutul regizor și actor ucrainean Ivan Mîkolaiciuk a fost un bun prieten, ca și cu mulți alți compozitori, poeți, artiști, pictori, sculptori, regizori…

          Era membru al mai multor Asociații, cluburi literare, Laureat al câtorva concursuri literare.

         Cu vreo 10-11 ani în urmă am făcut cunoștință personal, deși il cunoșteam din ziare, dar și din activitățile desfășurate, de peste vreo 30 de ani, și tot atunci datorită dumnealui a luat ființă Cenaclul nostru literar pe care l-am numit „Familia”.  Din ea fac parte oameni de cultură, artă, literatură – scriitori, pictori, lucrători ai sferei culturale, profesori, meșteri populari. Am participat împreună la zeci de evenimente importante – prezentări de carte, întruniri literare, întâlniri cu oameni de vază, recitaluri poetice, festivaluri, sărbători ale limbii materne, comemorări etc. Am vizitat muzee, expoziții, vernisaje, biblioteci, mănăstiri, făcând cunoștință cu oameni de cultură, cu locuri interesante legate de istorie și  civilizație. Peste tot am dăruit cărți, ziare, reviste. Am primit și noi în dar asemenea lucruri din partea lor.

         Văzându-i dorința și afecțiunea manifestată față de toate acestea l-am ajutat ca în anul 2011 să scoată de sub tipar cartea sa proprie „Izvoarele cristaline ale inspirației”, apărută la editura „Prut” din Cernăuți în ediție bilingvă. Peste un an am scos de sub tipar cartea mea proprie „Din toată inima”, în limba ucraineană, având  texte și comentarii românești. Am adunat în acea carte materialele de prin ziare, poeziile, felicitările, scrisorile, diplomele, ce i-au fost dedicate, transmise și înmânate. Am mai adăugat o serie de portrete ce i  le-au dedicat de-a lungul anilor unii pictori cunoscuți. I-am făcut o surpriză atunci către aniversarea celor 75 de ani ai vieții.

          Cu părere de rău în ultimii ani din cauza stării sănătății n-a mai putut participa la întrunirile noastre, dar era la curent cu toate evenimentele. Șefa bibliotecii din satul Cuciurul Mare, neobosita doamnă Natalia Bevțic, și ea membră activă a Cenaclului nostru, îi ținea la curent cu toate evenimentele. Tot ea i-a dus la domiciliu până în ultimele zile ale vieții cărți și ziare din biblioteca pe care a frecventat-o pe tot parcursul vieții.

         D-na Natalia a fost cea care ne-a și anunțat vestea tristă despre trecerea sa la cele veșnice. L-am petrecut pe ultimul drum, venind cu flori vii, lumânări și tristețe, câțiva dintre membri Familiei noastre literare, săteni, rude, cunoscuți. Un mare ajutor la ceremonia de înmormântare a acordat primarul Comunității teritoriale Unite din Cuciurul Mare dl Vasile Toderenciuk. El a fost ajutat și sprijinit de echipa de la primărie și de neobosita doamnă Natalia Bevțic. Cuvântări de rămas bun au rostir ei amândoi, și noi, cei care l-am cunoscut ca om de cultură, ca om al cărților, al cuvîntului scris și tipărit. A plecat să-și doarmă somnul de veci în cimitirul satului natal alături de fratele geamăn Dragoș. Tot aici sunt îngropați și  părinții, și sora din partea mamei.

         După înmormântare, chiar în discuția cu domnul primar al comunei s-a luat hotărârea ca biblioteca din satul Cuciurul Mare să-i poarte numele. Urmând ca toate documentele și hotărârile  pentru a întocmi actele necesare să fie pregătite în timpul apropiat. De asemenea până la organizarea unei camere-muzeu dedicată vieții și activității celui care a fost Mircea Mintenco, să fie organizată o expoziție de cărți, ziare, fotografii, scrisori, diplome, portrete de și despre omul, a cărui viață a fost dedicată cărților.

          Rămâne ca și noi să contribuim la completarea acestui muzeu,  cât și la înveșnicirea în neuitare a celui care a fost Mircea Mintenco, un vrednic bucovinean, al cărui nume nu trebuie dat uitării.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

26 iulie 2020

Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian

A 75 – COMEMORARE

Pentru ,,iubitorii scenei,, fie actori, regizori, dramaturgi, sau simpli spectatori care îndrăgesc arta teatrală, lectura cronicelor, vizionarea spectacolelor –dramaturgiei Sebastiene rămîne o tradiție insuflată de la o generație la alta. Studierea nenumăratelor materiale  se reflectă, în mod deosebit, în articolele –care adesea au aspect istoric,unele interpretări în pas cu evenimentele sociale actuale, cu prospețimea tinereții –a cronicarilor, istoricilor, ziariștilor din zilele noastre –poate a punctului de vedere politic –ideologic a acestora. Mă îndepărtez, pe cât posibil, de acești interpreți de culori diferite și mă regăsesc, cu fiecare lectură a operelor sale, atras de ,,omul,,- scriitorul a cărei origini Brăilene –a educației, formare intelectuală și cetățenească a primit-o atît în sînul familiei Hechter cît și la Liceul din orașul natal. Brăila, a fost pentru mine ,,deschiderea unor noi căi de a privii și interpreta dramaturgia,, de a face cunoștiință cu unul din cei care l-au cunoscut și apreciat pe dramaturg. Repartizarea la această scenă s-a datorit unei împrejurări ,,spontane,, Directoarea Victorița se afla în biroul Directorului teatrelor, în timp ce acestuia i s-a prezentat lista absolvenților. Eram doar cîțiva absolvenți ai secției CRITICĂ de teatru și cinematografie. După cîteva zile m-am prezentat în biroul directoarei. Tradiția teatrală trecea de la o genereție la alta. Iubitorii acestei arte –brăilenii au deținut timp de ani recordul. Orașul Brăila a avut un ,,Teatru particular,,. După cîteva ore l-am cunoscut pe regizorul principal – d-l Gabriel Negri. Convorbirile cu maestrul s-au prelungit, bine-n-țeles sorbindu-ne cafeaua la bufetul din Piața Carol, unde colectivul artistic obișnuia să-și petreacă pauzele dintre orele de repețiție. Era la început de stagiune, fapt care m-a obligat în calitate de Secretar literar –să studiez repertoriul.Primisem cîteva indicații de la Negri și Victorița .Colegii ,în una din seri m-au invitat la ,,pescuit,,Fără undiță ,păream cam stingher. Dar buna dispoziție a venit odată cu prima gustare a unor bunătăți  care au fost stropite cu o băutură potrivită. După orele de repetiție, maestrul Negri-un distins personaj, elegant și bine întreținut-mă invitase –pentru o mai bună cunoștiință, la o plimbare pe străzile largi, pavate și împresurate la fiecare cîțiva metri cu copaci a căror ramuri verzi mențineau o atmosferă plăcută. Maestrul era un bun ghid. În povestirile sale se simțea simpatia ba chiar aprecierea față de populație și figurile intelectualilor urbei. Despre artiștii scenei brăilene-unii din vechea generație, alții –la primul botez dramatic.  Ne-am oprit lîngă gardul de fier forjat al Liceului.Privea către ferestrele claselor…a curții …apoi respiră adînc.Citeam în gesturile ,privirea sa , sentimente de nostalgie, de frămîntare. Apoi, îmi cuprinse umerii și respiră adînc..: Aici a absolvit cu brio bunul meu prieten ..și apoi adăugă,, Vasile Goraș era directorul liceului. El i-a înmînat ,,Diploma,, elevului Hechter. O strălucire a unor lacrimi, aproape invizibile, și cu mîna care mă cuprinse îmi orientă privirea spre scările de piatră gri-intrarea elevilor…

Da, amicul Mihail Sebastian-coroana generației!! …

Ne-am continuat plimbarea pe una din străzile apropiate. Privirea lui Negri din nou îmi trase atenția: aici-a locuit familia Iosif Hecter…de aici au pornit spre viață cei trei fii Poldy –fratele mai mare, Mihai și Andrei Beno-fratele mai mic. Privirile ni s-au încrucișat. Eram cuprins de o stare emoțională. Maestrul Gabriel Negri într-un costum grifer, la două rînduri. Sub gulerul cămășii bine apretate atîrna o cravată cu dungi portocalii pe un fond alb strălucitor. Mîna cu semne de vine albastre, mîngîia cravata și apoi își aranja colțul  batistei din buzunarul superior al hainei. Despre Mihail am să  povestesc colectivului în preajma viitoarei premiere.Spuse discret,ca și cum El maestrul Negri ar deține ,,secretul vieții ,a dramaturgului. Apoi, își orientă privirea sper mine:- secretarul literar va fi de acord să introducem în repertoriu un ,,Sebastian,,?! În cele două ore de plimbare, învățasem un amplu capitol despre ,,avocatu-jurnalistul, dramaturgul Mihail Sebatian,,. Cît despre omul și prietenul, rămase a-mi relata cu alt prilej. Maestrul Negri-așa-i plăcea să fie numit ,,maestru,, și nici decum ,,tovarășe regizor,, . De- ndată am trecut la fapte. În prima ședință a micului colectiv artistic,am propus intrarea în repertoriu a piesei,,Jocul de-a vacanța,, de Mihail Sebastian.Victorița(directoarea T.S.Brăila, era absolventa clasei de actorie, fiind membră de Partid, cu toată tinerețea a fost numită ,,Directoare,,. Așa că ,…și totuși, din respect pentru Maestru admisese propunerea. Acum,spuse: să avem aprobarea de la Partid.

Desigur, între noi studenții, discutam despre numeroși dramaturgi  și operele acestora. Cînd ajungeam la Mihail Sebastian –ne priveam, dar nu aveam la îndemînă informații, documente concrete ci doar frînturi …ori în acest mod nu puteam analiza opera dramatică. La Biblioteca Centrală, ziarele din perioada anilor 30-45 erau în depozit și nu erau permise de a fi difuzate. Cele trei opere dramatice ,,Jocul de-a vacanța; Steaua fără nume și Ultima oră –texte șapirografiate, mergeau din mînă în mînă în special printre cei de la clasele de regie și critică dramatică. Dezbaterile din cercul nostru s-au rezumat la romanul ,,De două mii de ani ,,-o desbatere familiară ,cu parfum evreiesc. Desigur acesta era motivul ne acceptării în anumite mase de lectori. Sebastian era simpatizat, apreciat pe deoparte de unii intelectuali romîni, colegi de redacție precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al.Rosetti, Eugen Ionescu ,Teodorescu- Braniște. Cu familia  Teodoreanu era vecin, iar cafeaua de dimineață o luau împreună. De altă parte întreținea legături cu A.L.Zissu, Feliz Aderca, Camil Baltazar. Cu toate acestea trebuie subliniat că unii dintre ei precum Eliade Mircea –un simpatizant al naționalismului –ca să nu scriu ,,legionarilor,, avea,, accese de prietenie față de Sebastian. Și totuși, în perioada grea a ,,celui de al doilea Război Mondial,, cînd armatele germane se plimbau pe străzile Bucureștiului, articolele sale nu se mai publicau sub semnătura autorului, s-au mai găsit prieteni adevărați din mediul intelectual care-l invitau, îi deschideau o ușă.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian”

Ion PARASCHIVOIU: IN MEMORIAM – ISABELLE SABĂU (28 APR 1962 – 24 MAI 2020)

Distinsă mamă îndurerată, Carmen Sabău!

Stimate colege şi stimaţi colegi ai Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA).

 

În viaţă sunt întâmplări tragice în faţa cărora durerea profundă opreşte cuvântul, blochează scrisul, iar gândul ne duce la o rugăciune către Dumnezeu amintindu-ne de persoana dragă care ne-a părăsit, Isabelle Săbău.

 

Familia Săbău: Mircea, Carmen și Isabelle au fost membrii ai Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA). Au activat cu deosebit profesionalism prin prezentări interesante la Congresele ARA, au fost benefactori, au ajutat și sprijinit  diverse evenimente și acțiuni academice. 

 

Timp de 16 ani, cât am fost preşedinte ARA, am avut un sprijin direct din partea Domniilor lor, întotdeauna au dat sfaturi de folos, întotdeauna şi-au dorit că ARA să fie o adevărată instituţie academică, întotdeauna au avut relaţii colegiale şi prieteneşti cu toţi membri, cu toți dintre noi pe care i-au întâlnit.

 

Soții Sabău, Mircea şi Carmen, au fost aleși „ARA Emeritus Members” iar fiica domniilor lor, Isabelle, a fost „ARA Member”. Toţi trei cu titlul PhD şi cu cariere deosebite au făcut cinste Academiei noastre fapt pentru care le datorăm recunoştinţă!

 

Dr. Isabelle Săbău a fost foarte apreciată de colegii ei, de studenţii ei, care au audiat prelegerile sale cu un interes deosebit.

 

Tuturor ne vei lipsi Isabelle, dar nu te vom uita!

 

În semn de recunoştinţă, propun Comitetului Executiv ARA ca Dr. Isabelle Săbău să fie aleasă „ARA Emeritus Member” precum părinții ei.

 

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Recunoştinţă şi iubire!

Din partea mea, a familiei mele şi în numele tuturor membrilor ARA,

Ion Paraschivoiu

ARA Emeritus President

13 iunie 2020

Montreal, Canada