Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)

Unirea Basarabiei cu România

Astfel, la 4 iunie 1917, soldaţii moldoveni din garnizoana Chişinăului organizează în Piaţa ,,Slobozeniei” (Libertăţii) un mare miting, la care s-a cântat ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917). Apoi, la 6 iunie, organizaţiile moldoveneşti, militare şi civile, fac în gara Chişinău o primire entuziastă celor 1200 de ardeleni, care mergeau spre Iaşi, oferindu-le un steag, pe care la întoarcerea de pe front să fie scris: ,,Unirea tuturor românilor”, şi o icoană care să fie aşezată în biserica din Alba Iulia (,,Cuv. Mold.”, nr. 47, din 14 iunie 1917). În acest context, într-un articol, intitulat ,,Moldoveni şi Români”, se arată originea neamului românesc şi legătura ce uneşte pe moldoveni cu românii din celelalte provincii: ,,Suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian! O spunem cu mândrie, cu încredere! De o sută de ani, ne-au fost astupate gurile noastre ca să nu putem grăi cu fraţii noştri. De-acum, lacătele de pe guri ne-au căzut şi noi strigăm din răsputeri că ne recunoaştem ca fraţi cu toţi românii din toate părţile…Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi să spuneţi deschis oriunde şi oricui, că sunteţi români, fraţi buni cu românii de peste Prut şi de peste Carpaţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917).

Procesul istoric al trezirii şi unităţii naţionale îşi urma cursul, el nu mai putea fi oprit, dar obstacolele nu au lipsit. Ucrainenii din Rusia cereau şi ei autonomia naţională şi teritorială a regiunilor locuite de ei, iar la Kiev s-a întrunit Rada naţională, care revendica toată puterea legislativă şi executivă în Ucraina. La 3 iulie 1917, guvernul provizoriu a recunoscut Rada centrală ca autoritate superioară în Ucraina, dar, la 13 iulie, aceasta trimitea o telegramă de convocare şi comisarului gubernial al Basarabiei, pentru a lua parte la o consfătuire la Kiev. În aceeaşi zi, la Chişinău, la redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, a fost organizată o ,,adunare a moldovenilor cu împuterniciţi de la mai multe organizaţii”, unde s-a discutat telegrama Radei, din lectura căreia rezulta că ,,ucrainenii ar dori ca Basarabia să facă parte din viitoarea Ucraină autonomă”. Adunarea de la Chşinău răspundea Radei de la Kiev că ,,Basarabia va rămânea autonomă, legată cu Ucraina autonomă (numai) prin legături de amiciţie…” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr.59, din 20 iulie).

Aspiraţiile naţionale ucrainene erau legitime, dar Rada de la Kiev a formulat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei, care nu era şi nu fusese vreodată parte a Ucrainei. Moldovenii (românii) protestară energic împotriva acestor pretenţii, iar primul protest provenea din partea adunării delegaţilor organizaţiilor politice, naţionale, profesionale şi administrative din Basarabia, care se întrunise la Chişinău în prezenţa unui comisar al guvernului provizoriu. Adunarea delegaţilor protesta cu hotărâre, la 16 iulie, împotriva pretenţiilor neîntemeiate ale Radei din Kiev şi decidea să nu recunoască, ,,sub nicio condiţie” (Nistor), anexarea Basarabiei la statul ucrainean împotriva voinţei sale şi să ceară protecţia guvernului provizoriu. Adunarea alegea o comisie, pentru elaborarea unui statut organic de organizare politică şi administrativă a Basarabiei .

Protestul adunării delegaţilor din Chişinău împotriva pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei a aflat un răsunet puternic la Odesa. Acolo se instituise un Comitet revoluţionar, RUMCEROD, care reprezenta armata rusă de pe frontul român, marina de război din Marea Neagră şi toate organizaţiile de muncitori şi ţărani din Basarabia şi din gubernia Chersonului. Majoritatea soldaţilor şi a membrilor acestor organizaţii era alcătuită din români (moldoveni), care îşi puteau impune punctul de vedere. La cererea lor, la 20 iulie 1917, Rumcerod-ul a adresat primului ministru Kerenski un protest foarte energic, prin care respingea categoric toate pretenţiile ucrainenilor asupra Basarabiei şi cerea guvernului provizoriu să recunoască oficial românilor din Basarabia ,,dreptul de a se guverna prin ei înşişi în hotarele lor istorice şi etnice”: În telegrama de protest se arăta: ,,Sfatul deputaţilor soldaţi şi ofiţeri moldoveni de la Odesa…protestează împotriva faptului…că Rada ar dori ca Basarabia să intre în viitoarea Ucraină…Soldaţii şi ofiţerii moldoveni.., unificaţi în soviet, resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina…, orice pretenţie a ucrainenilor o consideră ca o uzurpare…, ca imperialistă, împotriva dreptului de autodeterminare al poporului moldovenesc”.

În încheierea protestului, Comitetul declara că va lupta prin toate mijloacele ,,pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunţate de revoluţie…”. Într-adevăr, s-au organizat o serie de întruniri ale românilor din Basarabia, care au protestat împotriva pretenţiilor Ucrainei, mai multe organizaţii naţionale cerând cu insistenţă autonomia ţării lor. În faţa protestelor energice şi unanime ale românilor, pretenţiile neîntemeiate ale Ucrainei asupra Basarabiei s-au năruit, guvernul provizoriu, prin ministrul de interne Ţereteli, trimitea o telegramă la Chişinău, în care, pentru prima dată, recunoştea autonomia Basarabiei. În noile condiţii, Rada ucraineană expedia o telegramă Partidului Naţional Moldovenesc, în care afirma că ,,niciodată nu a râvnit să cuprindă teritoriile moldovenilor sau să răpească ceva din ele” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 66, din 6 august 1917).

În aceeaşi vreme, soldaţii de pe frontul român făceau un demers semnificativ, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale ale românilor din Basarabia. Astfel, la îndemnul Comitetului militar central, condus de sublocotenentul Gherman Pântea şi camarazii săi, P. Varzar şi P. Harea, la 16 iulie 1917, soldaţii moldoveni adoptau hotărârea de a convoca la Chişinău, o adunare provincială, un Sfat al Ţării, care să elaboreze un proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia .

În evoluţia ideii de autonomie, un rol important l-a jucat Congresul popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev, între 8/21-14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, doi dintre ei fiind aleşi în consiliu (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917). În rezoluţia Congresului era consemnat ,,dreptul la autodeterminare naţională personală, adică la constituirea naţiei într-o alianţă de drept public, care să cuprindă pe membrii săi de pe toată întinderea statului”. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu, membru al delegaţiei din partea Partidului Naţional Moldovenesc, a precizat următoarele: ,,Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile duşmanilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. El s-a opus încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei şi arăta: ,,Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi, urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vom face separatişti”. Evenimentele au urmat acest curs nefast, Ucraina nu a renunţat la pretenţiile sale teritoriale, iar democraţia rusă a cedat în faţa asalturilor ofensivei bolşevice, care a preluat puterea la 25 octombrie 1917 (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)” →

Adrian SCRIMINȚ: Ceartă și împăcare

Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete – îmi spuneau dumnealor – tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!…” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea…” – le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior… Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!…”

Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă…

Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe…

Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”

Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război – ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu – om de onoare şi în toiul sezonului, în luna martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.

Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Ceartă și împăcare” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre

Dreptatea şi simţul de dreptate. Iată un exerciţiu de vindecare pentru ceva ce chinuie de mult inima noastră. De mult, de parcă dintotdeauna..

Am zice aşa. În viaţă omul se cade să fie cavaler. Cavaler cu oamenii. Dar cavaler şi cu Dumnezeu.

Când primul lucru se întâmplă, omul ajută şi ţine la oameni. Se angajează în multe bătălii pe care le vede drepte. Se luptă mult, iubeşte mult, suferă mult. Dar la sfârşit, are nesiguranţa dacă bătăliile câştigate sunt pentru pământ sau pentru Cer. Dacă suferinţa lui a fost ziditoare şi răscumpărătoare, sau dacă a dat-o ca preţ pentru acel moment în care oamenii au trebuit să-i mulţumească, când s-au simţit mai în siguranţă, când l-au validat. Ca un perpetuum mobile auto-sustenabil. Oare chiar iubeşte el atât de mult lumea, sau iubeşte aparenţa dreaptă a ei? Recompensa morală a victoriei e dulce, dar o zi-două de trăit în mijlocul aceleiaşi lumi pe care a ajutat-o îi sunt de-ajuns pentru ca ea să i-o stingă şi să-i furnizeze, mereu, alte războaie. Ceva, parcă, ireductibil rămâne la temelia victoriilor lui, acel germene pe care „moliile şi rugina îl strică şi furii îl sapă şi îl fură” (Matei 6, 19). Ca şi cum chiar faptul de a fi cavaler întreţine dubiul cu privire la natura ta adevărată de cavaler. Cât timp eşti şi te porţi aşa, pe placul oamenilor şi după morala considerată dreaptă, n-ai de unde să ştii dacă chiar eşti, cu adevărat, aşa… Ciudată idee, nu? Nu poţi să scapi de acest vierme intelectual şi moral care roade postura de cavaler al oamenilor decât, pesemne, când abandonezi conceptul cu totul şi cauţi altceva. Adevărata sursă a cavalerismului.

Când al doilea lucru se întâmplă, atunci omul încheie alte socoteli cu existenţa şi cu Dumnezeu. Renunţă la ceea ce credea el că înseamnă să ajuţi oamenii. Să ţii la ei. Chiar să-i iubeşti. Pentru că toate erau determinate de ceea ce credeau oamenii despre iubire, sinceritate şi ajutor. Pentru că – dacă e să ne amuzăm un pic – nu poţi să întrebi moliile şi rugina şi furii dacă materialul e bun. Bineînţeles că e bun! Pentru ei… Pentru că au mai mult de unde să tragă, să mănânce, să strice. De acolo îşi hrănesc existenţa ei înşişi, şi ceea ce părinţii Patericului au numit cu înţelepciune „duhul slavei deşarte”. Dă-i oricât de mult material din cel al lumii, oricât efort moral – dar nu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre” →

Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?

Motto:

,,Disperarea în care (nu trebuie) să trăiești să aibă totdeauna atâta ardere, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în zbor” (Pe culmea disperării – E. Cioran)

E o strădanie primordială de a fi unici până și-n suferințele proprii…

Se zice în popor că suferințele nu sunt decât un zbucium și că, paradoxal, fără zbuciumul acesta, viața ar fi un chin.

Trebuie să acceptăm ideea că rana trecutului își merită soarta de a rămâne deschisă pentru a ne sufla în ceafă exact când ne bucurăm de viață mai mult!așa că trudim inconștient la toate încercările noastre de a ne trăi viața cu patimă, cu tot ce e de-ndurat, cât timp nu avem de ales, de multe ori prinși între pasiune și pedeapsă

De cele mai multe ori suntem prinși între pasiune și pedeapsă chiar dacă trăim momente când sufletul se reconectează mereu la Spiritul intern, acolo unde ne identificăm profunzimea și individualitatea.

Numai că, rana Trecutului e un Personaj cultural, social, intim cu mare personalitate, dar un trist personaj bine ascuns, uneori erou a vieții noatre dusă pe picioare sau a unei vieți moarte prin care suntem târâiți de cele mai multe ori și cu acordul nostru.

Devenim stranii prin orice suferință, ne atribuim dedublarea, rolul, masca, ne crește din senin un alt obraz.

Nu ma refer la o dedublare a personalității, deși se apropie mult cu tulburarea psihică, odată ce ne împarte lumea în două, alternativ să ne manifestăm când normal, când morbid, e ca și cum aș umbla succesiv îmbrăcată în două haine, în două stări!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?” →

Alexandru NEMOIANU: Un atac de invidie

Acuma câteva zile, din senin, am fost atacat de invidie la aflarea unei întâmplări bune în favoarea unei rude aproximative.

Din prima clipă am fost conștient de prezența negativă și rea și am căutat să o înlătur.

Mai întâi „raționalizând”, apoi rugându-mă, dar fără folos. Prezența rea era mai departe cuibărită în suflet și inimă. Am avut reacție de furie: „de ce?”, „nu vreau să fie”, etc. Zadarnic. Finalmente am fost cuprins de întristare și am știut bine că, „în puterile” mele, sunt înfrânt. Probabil că doar atunci, cu adevărat, am rugat pe Domnul. Oricum brusc, fulgerător, am primit: răspuns, explicație și alinare.

În minte mi-au răsunat, efectiv răsunat, cuvintele cuprinse în Evanghelia Sfântului Matei, 20, despre „lucrătorii din vie”. Îndrăznesc să repet pe scurt.

În acel capitol se vorbește despre „un stăpân de casă” care și-a tocmit lucrători la vie cu un dinar pe zi. Același Stăpân, mai apoi, în cursul zilei, a tocmit și alți „lucrători” mai târziu în ziua, la prânzișor, la amiază, și chiar spre seară. La capătul zilei toți lucrătorii au căpătat plată egală. Iar atunci, cei care lucraseră toată ziua, au cârtit și lor li s-a răspuns: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? /Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca și ție. /Au nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?’ (Matei 20, 13-15)

Exemplul este clar și simple de înțeles.

Tot ce avem este DAR și, fiind dar un avem nici un drept sa ne lăudăm pe noi pentru el. Dar existența “darului” în mod necesar presupune și un dăruitor. Este lipsă de bun simț și prostie să judecăm pe cel care dăruiește. Dintru ale lui dăruiește, cui vrea dăruiește și cât vrea dăruiește. În această înțelegere “invidia” apare în toată hidoșenia ei iar cel invidios în toată prostia lui! Să avem doar un strop de răbdare și să avem bunăcuviința de a ne ruga, la ceas de îndoială.

Nu există întâmplare rea sau ispită care să nu poată fi alungate de Cuvântul lui Dumnezeu. Să avem doar trezvia și umilința de a cere cu stăruința, la vreme de nevoie, acest „Cuvânt”. El va veni neîntârziat și biruitor.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

22 iulie 2019

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un atac de invidie” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)

Unirea Basarabiei

În cursul lunii aprilie 1917, sub impactul evenimentelor, au avut loc mitinguri, întruniri, congrese în toată Rusia, în care se dezbăteau probleme social-politice curente. În Basarabia, la Chişinău şi Odesa, în capitalele unor judeţe, în reşedinţele unor zemstve, au avut loc înttruniri ale locuitorilor români în legătura cu organizarea viitoare a ţării lor. Intelectualii din Basarabia, grupaţi în corporaţii profesionale, se întrunesc spontan în adunări şi congrese pentru a dezbate problemele ce-i preocupă. La 6-7 aprilie/19-20 aprilie, a avut loc congresul general al cooperativelor săteşti, care a votat o moţiune în care se cerea autonomia administrativă, bisericescă, şcolară şi economică a Basarabiei şi convocarea unei adunări legislative a ţării.

Dar întrunirea semnificativă a acestei primăveri a fost marea adunare de la Odesa, din 18 aprilie/1 mai 1917, un miting ostăşesc de proporţii, aproximativ 10 000 de soldaţi, la care au luat parte şi studenţi, preoţi, profesori. Adunarea a fost prezidată de maiorul E. Cateli, vicepreşedinţi fiind P. Halippa şi I. Pelivan, din partea PNM, iar ca secretari au fost aleşi doi studenţi. Pe lângă soldaţi, veniţi de pe diferite fronturi, au luat parte un număr considerabil de studenţi, care obţinuseră cursuri de istorie şi literatură română la Universitatea din Odessa, intelectuali români din Basarabia, delegaţi ai Partidului Naţional Moldovenesc, refugiaţi din România. Cuvântările rostite şi moţiunea votată exprimau hotărârea participanţilor de a obţine autonomia politică a Basarabiei. Opiniile participanţilor la această adunare, în majoritate soldaţi, erau mai avansate, în special în chestiunea agrară, se cerea ca ,,tot pământul ţării (Basarabiei) să treacă fără plată în mâinile plugarilor muncitori cu braţele lor”. În privinţa autonomiei, s-a cerut ca Basarabia să fie ,,o ţară slobodă” şi să obţină ,,autonomia cea mai largă”, în şcoală şi biserică să fie folosită limba română, iar legile să fie elaborate de ,,Sfatul Ţării”.

Situaţia din rândul armatei ruse de pe front a înlesnit pătrunderea ideilor naţionale printre soldaţii români, iar militarii de la Odesa au iniţiat o vie propagandă în favoarea autonomiei. Ei cereau o ,,autonomie deplină pentru Basarabia”, ,,să fie convocat imediat Congresul pentru autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia”, care să desemneze un ,,Consiliu naţional-teritorial autonom”. O nouă întrunire are loc în rândul oştirei române din Basarabia, iniţiatorul şi sufletul mişcării militare era maiorul E. Cately, iar centrul ei era Odesa. Aici, la 23 aprilie/5 mai 1917, a fost organizat un nou mare miting al militarilor români, la care au participat şi reprezentanţii PNM, P. Halippa şi I. Herţa, hotârându-se autonomia Basarabiei, cu armată, biserică, şcoală şi justiţie proprie. Pentru prima dată, s-a decis constituirea unor unităţi militare teritoriale, sub numele de cohortele moldoveneşti, ca unităţi distincte în armata rusă.

Respectivele unităţi, care urmăreau menţinerea ordinii publice, au luat fiinţă în mai 1917, cu acceptul comandamentului rus, cea dintâi unitate fiind Batalionul moldovenesc, din regimentul 40 infanterie, cu garnizoana la Odesa. A fost constituit, la 14 mai, Comitetul executiv moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor, la Odesa, sub conducerea maiorului E. Cately, care îşi propunea trezirea spiritului naţional printre soldaţii români şi organizarea lor în unităţi moldoveneşti. Ulterior, Comitetul soldaţilor de pe frontul român, de la Iaşi, cerea generalului Şcerbacev să retragă unităţile ruse din Basarabia şi să crească numărul cohortelor moldoveneşti. Soldaţii de pe frontul român făceau un pas înainte, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)” →

Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe

„Smerita cugetare este sonda care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer”

Sfântul Ioan Scărarul

Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.

Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…

Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.

Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.

Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…

Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.

Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

19 iulie 2019

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe” →

Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită

Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.

Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!

Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:

– Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!

– Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.

N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.

Prin clasa a şaptea – să tot fi avut vreo doisprezece ani – m-am îndrăgostit de Eminescu. Am visat noaptea povestea Blancăi şi Blanca eram eu. Am vorbit o noapte întreagă în versuri, dar la trezire nu mi le-am mai amintit. Atunci mi-am făcut un caiet de poezii. Era un caiet cu foaie velină. Mi-am copiat poezia „plagiată”, o poezie dedicată lui Eminescu, una lui Brâncuşi şi una, cred, dedicată bunicii mele. Damian mi-a găsit şi acel caiet. De data aceasta a mers cu el la naşul meu, învăţătorul Marin Dună, cu care s-a consultat şi au tras ei concluzia că am talent!

Am recuperat din memorie doar ideea poetică din poezia dedicată lui Brâncuşi, că, ulterior, am pierdut caietul acela. Ori de câte ori căutam un tărâm al meu, doar al meu, mă exilam în poezie, în file de scurte istorioare, chiar în încercări de roman. Până după revoluţie, adunasem un caiet de o mie de file plin cu poezii – unele mai reuşite, altele care necesitau intervenţie. Am vrut să public.

Eram asistentă medicală într-un sat pe lângă Bucureşti, iar preotul satului era poet consacrat. Niciodată n-am ştiut cum îl chema – eu îi spuneam „Popa Barbă-Roşie”. M-am dus la el să i le arăt, să mă îndrume, dar a rămas cu promisiunea. Am tras concluzia că or fi alţii mai talentaţi ca mine şi am scris doar pentru mine şi pentru un mic auditoriu de prietene, cărora le recitam, regulat, ultimele creaţii.

Am devenit, cred eu, poet, în adevăratul sens al cuvântului, când L-am descoperit pentru Dumnezeu şi am scris pentru El. Nu a fost treabă uşoară, că a trebuit, mai întâi, să rup caietul cu cele o mie de file de poezii. Acesta a fost primul meu preţ plătit pentru credinţă. Altfel nu am putut scrie niciun vers cu sufletul, doar încercări copilăreşti. Atunci am început să cred că ceea ce produce sufletul meu poate servi la ceva. Până nu ai conştiinţa semnificaţiei creaţiei tale, totul este sterp. Auditoriul meu era biserica unde mergeam. În fiecare duminică, la ora tinerilor, citeam câte o poezie.

Viaţa a dat cu mine de pământ de multe ori şi de fiecare dată mă ridicam prin rugăciune şi prin câte o poezie, pe care o scriam atunci, sau o scrisesem anterior. Poezia avea să-mi fie nu doar condiţie de a fi, ci o necesitate de a alina prin ea, ori de a educa. Am părăsit profesia de asistentă medicală, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Timotheus! Din Bucureşti, apoi Colegiul Pedagogic şi Facultatea de limbi şi literaturi străine, specialitatea limba engleză şi am devenit profesoară.

Am citit mult, nu doar atunci, că eram studentă, ci devoram biblioteci întregi, începând cu clasa a cincea. Rămâneau mulţi autori pe care nu-i găseam prin biblioteci şi nu aveam internet să caut biblioteci virtuale, dar atât cât anticariatele, bibliotecile şi timpul îmi permiteau, îngurgitam literatură, cizelam vocabular, gramatică, mod de exprimare, stil de viaţă. Meditaţiile mele se transformau în poezii. Poeziile mele nu erau nici filozofice, nici religioase, nici laice. Erau ceva din fiecare, pentru că eu eram ceva din fiecare.

Am hotărât să lărgesc aria de vizibilitate a poeziilor mele, pe când eram în Spania şi tot din cauza lui Dumnezeu. Auzisem că românii făceau un spital în Africa şi aveau nevoie de bani. Eu nu aveam bani, dar ce aveam, doream să le dăruiesc. Aşa am aranjat cu o prietenă de la o asociaţie de români să îmi organizeze o lansare de carte, pe care urma Continue reading „Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!”

Ca Țară și ca Neam ne găsim în pericol de moarte. Un trup multinațional fără inimă și suflet, însuflețit doar de dorința de câștig și de distrugere, un dușman care amenință “râul, ramul”. Acestui rău, care este repetitiv în istoria oamenilor începând cu “Turnul Babel, îi stau alăturea mercenari și unelte ale necuratului. Indivizi care pentru “treizeci de arginți” au totul de vânzare: Credință, Neam, Familie. Personaje care din slugărnicie și din gol sufletesc au ajuns să predice “virtuțile” sodomiei. Cu asemenea personaje nu este posibil un dialog, ei trebuie alungați cu scârbă și exorcizați. Cu aceste gânduri să ne reamintim de câteva stări esențiale.

Există o teorie a istoriei,cea a materialismului exclusiv, care susține că toate evenimentele, mișcările și acțiunile sociale sunt motivate de cauze economice.

Este limpede că situațiile economice au un rol important în desfășurarea istoriei. Spre exemplu, atunci când diferența dintre cei “bogați” și cei “săraci” devine enormă, obscenă,atunci corecții și redistribuiri de bunuri sunt necesare. Iar dacă ele nu sunt făcute în chip ordonat, prin consens național, atunci vor fi făcute brutal, prin revoluții. Este iarăși foarte adevărat că liniștea socială este mai sigură în acele locuri unde există o anume siguranță economică și standarde de viață minimal decente pentru toți. Dar toate aceste elemente economice răspund doar uneia dintre probleme și anume “cum trăiesc oamenii”. Dar întrebarea esențială care se pune este cea care se referă la “pentru ce trăiesc oamenii”, ce anume îi motivează și încă mai exact ce simt ei confruntați cu evenimentele istorice. Iar această întrebare devine critică și esențială în momentele de criză existențială a Neamurilor. Atunci când în joc este viata sau moartea lor.

În acel moment explicațiile economice nu mai au importantă și nu mai sunt suficiente. Ce are atunci singură importanță este ce au Neamurile mai de preț și ce le mobilizează să acționeze. Iar dacă vom cerceta cu atenție vom vedea că sunt două aceste motivații: dragostea pentru vatra strămoșească, pentru “casă”, Credinta și “cămin” și pentru tot ce reprezintă, iar al doilea este refuzul de a le lăsa preschimbate printr-o voință străină. Pentru aceasta Neamurile au luptat întotdeauna cu înverșunare.Iar aici vom mai observă ceva.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)

„Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie

o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

(ANDREI CIURUNGA)

Am amintit în prima parte a articolului ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS…, despre celebra şi înfloritoarea Cetate a spiritualităţii geto-dacice a PONTULUI EUXIN, CALLATIS, Regina cetăţilor Schytice, care prin marile personalităţi religioase şi mirene pe care le-a creat şi care la rându-le au onorat-o deopotrivă, a influenţat cetăţile care au devenit la fel de ilustre:TOMISUL şi HISTRIA, astfel spus toate comunităţile de la DUNĂRE, MAREA NEAGRĂ, NISTRU şi CARPAŢI.

Cetăţile Pontice, au fundamentat şi cristalizat componenta specificului etnic thraco-dacoromân, care a permis dezvoltarea şi promovarea unei concepţii noi, axată şi caracterizată eminamente pe o profunzime de înaltă ţinută filosofică, paralel cu mistica rigorii teologice de esenţă, provocând astfel deschiderea universală prin promovarea spiritualităţii la realitatea imanentă istorico-literară, dar care se comunică eternităţii Adevărului. Diversitatea naţională devenind aşadar, evidenţa universală.

După marele poet, ierarh şi sfânt Niceta de Remesiana alt reprezentat ilustru al Şcolii Literare de la Tomis, a fost Sfântul Ioan Casian, care a avut privilegiul să fie hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia i-a păstrat o venerabilă recunoştiinţă în lucrarea sa: De incarnatione Domini. Contra Nestorium, în care aşterne pagini de o profundă elocinţă, reflectate în cuvinte angelice, strălucitoare: „Am fost primit în slujirea sfântă şi oferit lui Dumnezeu de către Episcopul Ioan de prea fericită amintire; deşi sunt absent de acolo cu trupul, sunt totuşi prezent cu sufletul; şi cu toate că nu sunt în mijlocul lui, totuşi mă simt legat duhovniceşte de acel prea iubit mie şi prea venerat popor al lui Dumnezeu de acolo… Eu sunt discipolul şi opera lui Ioan! – Cuius discipuli atquae institutia sumus!”

În opera sa de referinţă Conlationes XXIV, sfântul Ioan Casian, aflat în Pustia Egiptului, brodează mirificul său ţinut dintre Dunăre şi Mare cu un vibrant elogiu de un mare rafinament liric: „lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii…, că mai mult lor le datoram înaintarea noastră duhovnicească… În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să îl încânte pe un monah, dar chiar să îi dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă.” (Conlationes XXIV,I )

La cererea ierarhului Castor de Apta Iulia – Galia Narboneză, Sfântul Ioan Casian a scris capodopera sa: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis,<<una dintre cele mai importante scrieri ascetice din istoria monahismului creştin şi a culturii universale.>> (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 100)

Capodopera sfântului dobrogean l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia (480-550), să o pună temelie monahismului apusean, prin care şi-a fundamentat Regula Monachorum, pentru marele său Ordin monahal care l-a întemeiat. (J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century-1929)

Guillaume Grimoard, viitorul episcop al Romei sub numele de Urban al V-lea, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Saint Victor de la Marseille, ctitorită de marele scriitor, ieromonahul Ioan Casian, căruia i-a păstrat o vie şi sacră admiraţie.

Alte mari personalităţi care s-au inspirat din vasta Operă a Sfântului Ioan Casian au fost: Ioan al Tomisului (sec. V), ierarh şi marcantă personalitatea a Şcolii Literare de la Tomis, Ghenadie al Marsiliei (+ 496), Arhiepiscopul Cesarius de Arles, scriitor-teolog (470-542), Sf. Grigorie cel Mare – Dioalogul (535-604), episcop al Romei (590-604), scolasticul Alquin (735-804), Fotie-patriarhul Constantinopolului (854-867 şi 877-886), Toma d’Aquino (1225-1274), Dante Alighieri (1265-1321), Tereza d’Avila (1515-1582), Ignatius de Loyola (1491-1556), Francisc d’Sales (1567-1622) ş.m.a.

Celebra Şcoală Literară de la Tomis a rămas un izvor nesecat devenind un fluviu de creaţie pentru mulţi dintre Corifeii Culturii Ortodoxe, respectiv ai Filosofiei creştine: Petru Dimitrie Cercel, Voievodul Valah, poet, erudit al Cultului care a fermecat Europa şi în mod expres pe papa Sixtus al V-lea: „Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei.” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel, papei Sixtus al V-lea).

Patru mari Principi ai lumii au covârşit omenirea cu spiritualitatea lor enciclopedică:

Pico della Mirandola (1463-1494), Petru Dimitrie Cercel (n. 1541, după alţii în 1545, ucis de turci în 8/ 18 Martie1590), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Mihail Eminescu (1850-1889), căruia printr-o măsură a Măsurii, lui Titu Maiorescu, i-a scăpat expresia pe care a regretat-o toată viaţa, întronizându-l astfel întru eternitatea gândirii dacice: „rege al cugetării omeneşti”.

Principelui – Domnitor Valah Petru Dimitrie Cercel, i-au urmat alţi discipoli magnifici ai ilustrei Şcoli tomitene: stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir, ierarhii Nicolaus Olahus, Johann Sommer de la Pirna (+ 1574, poet al Curţii domneşti-Suceava, profesor al Academiei de la Cotnari), Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Gherasim Timuş, Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Ghenadie Enăceanu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, N. Iorga, Mihail Eminescu, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nil Dorobanţu, Sextil Puşcariu, Artur Silvestri, Pandele Olteanu, Mihail Diaconescu, Gheorghe I. Drăgulin, Ioan G. Coman, Ioan Alexandru ş. m. a.

Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful (392-403) s-a adăugat cu cinste Corifeilor de Aur ai Şcolii Literare de la Tomis, atât prin erudiţia sa, cât şi prin curajul şi demnitatea de a-l apăra pe Patriarhul Constantinopolului Ioan Gură de Aur, cel mai ales ierarh al Bisericii Universale, în Sinodul de la Stejar (403), acuzat de admiraţie pentru marele savant teolog Origen (185-254), „mai ales, că ştim că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” (Mihail Diaconescu, …, p. 99)

Împăratul thrac, născut la Tauresium la sud de Naissus-Niş, Justinian cel Mare (527-565), a fondat Arhiepiscopia Justiniana Prima, „patriae nostrae pro tempore”, prin Novela XI din 14 Aprilie 535, Eparhie cu 14 scaune episcopale, păstorită de un mitropolit geto-dac, cuprinzând provinciile: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Inferior. Provinciile din Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau dependente de Patriarhia de Constantinopol.

Din localitatea Zaldapa-Callatis (Mangalia de azi), s-au ridicat doi iluştii geto-daci Patriciolus şi fiul său Vitalianus, cei mai mari militari aflaţi la cumpăna veacurilor al V-lea şi al VI-lea, alături de Flavius Aetius care a fost „una dintre cele mai înalte întruchipări ale geniului militar al dacoromânilor din ţinuturile getice.” (ibid., p. 112)

În Dacia Pontică – Scythia Minor – Dobrogea de astăzi s-a născut Dionysius Exiguus Areopagitul, unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Vetrei noastre străbune, a cărui vocaţie-misiune şi-a asumat-o până la capătul vieţii sale pământeşti: „Tradiţia teologilor este dublă: una negrăită şi mistică, alta descoperită şi mai uşor cunoscută: una simbolică şi iniţiatică, alta filosofică şi demonstrativă. Şi ea împleteşte negrăitul cu grăitul. Unul convinge şi leagă adevărul cu cele grăite, altul lucrează şi ridică sufletul în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003)

În egală măsură scriitor ilustru şi mare teolog, a lăsat întregii omeniri Calculul Erei Creştine, Ierarhia Cerească, Ierarhia Bisericească, Despre Numele divine, Teologia mistică. Personalitate proeminentă a Şcolii Literare de la Tomis, discipol al magistrului episcop Petru al Tomisului, descendent din celebra grupare a monahilor sciţi, în fruntea cărora se aflau scriitorul teolog Ioan Maxenţiu şi cel mai mare teolog al epocii sale, Leontius Byzantinus, rudă de sânge cu Vitalianus de la Zaldapa.

Sfântul nostru dobrogean Dionisie Smeritul – Areopagitul s-a impus posterităţii şi lumii universale, prin viaţa sa sfântă, credinţa, iubirea şi opera sa colosală, ca mare scriitor, teolog şi savant, personalitate enciclopedică, „autor de lucrări în latină şi greacă, jurist, estetician, traducător, calendorolog, dascăl de dialectică… Este unul dintre scriitorii de valoare universală pe care cultura noastră i-a impus în epoca dacoromână.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 141-142)

Monahii sciţi care, au impus la Sinodul de la Calcedon expresia ortodoxă trinitară <<Unus de Trinitate carne passus est>> – „Unul din Treime a suferit cu trupul”, au primit binecuvântarea şi lauda Sfântului Dionisie Areopagitul în dedicaţia adresată confraţilor săi: „Fraţilor preaiubiţi Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinus din Prefaţa la Epistolele către Succesus: Credinţa lor, strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate… Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi. Sfinţiile Voastre, însufleţiţi pentru integritatea credinţei, sprijiniţi din toate puterile râvna acestora… Sigur de tăria Bisericii universale şi socotind puţin importantă îndrăzneala sau furia perfidiei nestoriene, care asediază mereu adevărul ortodox, nu numai prin încercările pe faţă, ci şi prin curse ascunse, mă ostenesc prin puterea pe care mi-o dă harul dumnezeiesc să opun armelor de fier ale acestei erezii un bastion mântuitor.” (Praefatio ad Ioannem et Leontium, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, p. 310) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)” →