Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină

Luate împreună ca noţiuni „ad-literam” femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie” privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate – pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om” (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă” pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa” aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine.” (Facere, 3, 16).

Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea”: „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul.” (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge”, mit preluat de Profetul Mahomed.

De la elini doar, femeia mai primeşte un „dar” (Teme-te de greci…) când prin spusa lui Hesiod, după căderea lui Cronos, Zeus le-a trimis oamenilor Femeia (Pandora), această „frumoasă calamitate”, „capcana adâncă şi fără ieşire sortită oamenilor căci din ea a purces spiţa, seminţia blestemată a femeilor, osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor”.

Traversând „rodirea” întru popularea pământului, femeia, deja stigmatizată, a trăit într-o irealitate care poate fi numită răbdătoare consolare, construindu-şi suportul din propria plasmă din care şi-a modelat supape de supravieţuire. Plânge uşor, desigur, vorbeşte mult, desigur, curiozitatea pentru fleacuri la care a avut acces, toate acestea au fost îndelung exersate, încât greu se mai poate face diferenţa între cât este în ea natură şi cât transformare din necesitate. Să fi fost dar femeia înzestrată de creator cu disponibilităţi către păcat precum viclenia, specularea slăbiciunilor (prostituţia, vrăjitoria), înşelăciunea (Mesalina), chiar crima (Borgia), sau aceste „calităţi negative” sunt rezultatul unei strategii obligatorii în defensivă? N-am pomenit despre calităţile reale ale femininului considerându-le suficient de cunoscute şi recunoscute.

Limitând expunerea la spaţiul românesc, femeia intrată în legendă nu poartă amprenta depăşirii universalului matern-eroic decât poate prin trăsăturile Evei doar că în acest caz nu vorbim de ieşirea din matrice, ci de sacrificarea femeii întru zidire…

Misterele teogonice sunt prima recunoaştere a femininului dincolo de perpetuarea speciei, femeia zeiţă având drepturi egale în rostuirea destinelor. Creştinismul aduce şi el o reparaţie, acceptând intrarea femeii în rândul sfinţilor, chiar dacă această egalitate se petrece în ireal, când prin taina botezului produsul creaţiei divin androgin, în Continue reading „Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină” →

Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…

„Am vrut să cuceresc aerul…”

George Valentin Bibescu

(fondatorul Aeroclubului României)

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții – Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) – Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale – Marcella și Nadejda – ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta – una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu – devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil – George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Copilul George Valentin – despre care mama sa, contesa Marie-Valentine de Caraman-Chimay, spunea că este „Foarte inteligent, vioi, interesat de jocuri și pasionat, nu-i pasă deloc de lectură, ci doar de calculul matematic; geografia și științele îl interesează și, în primul rând, mașinile!”- s-a întâlnit cu destinul, pentru prima dată, la Paris, când, alături de părinții săi, a asistat la o coborâre cu parașuta, de la o înălțime de aproximativ 500 m, a francezului Lateman. Din acea secundă, dorința de a zbura i-a încolțit definitiv în minte, motiv pentru care, la revenirea familiei în țară, a căutat prin toată casa de pe strada Mercur un obiect asemănător cu parașuta aeronautului din capitala Franței cu care să încerce, la rându-i, același lucru. Cotrobăiala nu i-a fost în zadar, căci, la un moment dat, printre toate lucrurile scotocite, a găsit, așezată cuminte într-un colț, o… umbrelă japoneză de hârtie. Inventivitatea copilului de opt ani și-a spus din plin cuvântul, astfel că, după câteva săptămâni de refugiu și meșterit în podul locuinței sale, în aprilie 1888, George Valentin Bibescu își invită familia în grădină, ca să asiste la marea sa ispravă. Iată mărturia lui, peste timp, referitoare la acest moment unic și plin de haz din copilăria sa: „Mă urc cu aparatul în biroul tatălui meu, la etaj, deschid fereastra și, înainte ca părinții mei să aibă timp să se gândească, deschid umbrela și sar! Eu, fiind ușor și umbrela mare, mă ține de minune și scobor foarte dulce! În clipa aterizajului, când mândru mă așteptam la entuziasmul spectatorilor și la felicitările bine meritate, primesc, de la mama, cea mai strașnică palmă, palmă dată cu mâna întoarsă.”

Dar nu numai umbrela japoneză de hârtie a reprezentat clipa decisivă pentru nașterea iubirii de zbor a copilului George Valentin, ci și „Zborul păsărilor ca bază a aviației”, un volum descoperit, la vârsta de 12 ani, într-una dintre librăriile situate în Place Neuve, carte ce-l avea drept autor pe germanul Lilienthal, despre care cunoscutul dramaturg român Victor Ion Popa spunea atât de frumos că „și-a făcut aripi, le ia în mâini, fuge la vale și se aruncă în aer, plutind….” A fost momentul când, după desenele din reviste ale unor aparate de zbor, micul Bibescu a reușit să construiască un planor mic care „este azvârlit în aer, zboară șaizeci de metri, apoi se dă de mai multe ori peste cap, ca o frunză și se face țăndări”, conform descrierii aceluiași V.I. Popa, în lucrarea „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu”.

Pasiunea din tinerețe pentru automobile a prințului Bibescu va aduce un beneficiu de imagine uriaș României, deoarece, în incinta Hotelului Bulevard din București, pe data de 5 aprilie 1904, este semnat actul de constituire al primului club al automobiliștilor din țară și cel de-al zecelea de pe continentul european, sub denumirea de Automobil Club Român, al cărui președinte a devenit, desigur, George Valentin Bibescu. Din componența Comitetului provizoriu de conducere al ACR – care va căpăta calitatea de persoană morală, prin legea cu articol unic, ce apare în Monitorul Oficial la 13 martie 1909 -, făceau parte nume cunoscute ale momentului, precum: Mihai Șuțu (președinte onorific), George Assan (vicepreședinte), Alexandru Darvari (secretar-casier). Un pas necesar spre modernitate și progres, anticipat de multă vreme de prinț, motiv pentru care va și edita, în 800 de exemplare, primul anuar al Automobil Clubului Român, anuar distribuit, la dorința sa, pe tot mapamondul, spre a face cunoscută la nivel global existența primei societăți automobilistice românești.

Prieteniile legate cu aeronauții francezi (în special, cu contele de la Vaulx și contele dˊOultremont), dar și prima iubire din copilărie legată de zbor îl determină pe George Valentin Bibescu să se apropie tot mai mult de zona activității aerocluburilor Franței, Italiei, Germaniei și Belgiei. Pentru că România nu avea o asemenea instituție cu profil aeronautic la acea vreme – prin urmare, nici nu putea figura printre fondatorii unei asociații internaționale coordonatoare -, prințul Bibescu va lua hotărârea de a achiziționa de la fabrica Reidigen din Ausburg un balon, pe care-l va denumi „România” și cu care va efectua primul său zbor, în anul 1904, avându-i alături pe directorul Marinei militare Koslinschi, locotenenții Asache și Moruzi. În „Revista Automobilă” (organul oficial al ACR), din martie 1906, va apărea prima informație publică despre acțiunea de strângere de fonduri a lui George Valentin Bibescu cu scopul înființării unui aeroclub în țară, după ce, un an mai devreme, la Paris, s-au întâlnit, la o întrunire prietenească, dar decisivă, toți aeronauții activi la acel moment în Europa, concursul de baloane libere pentru Cupa Gordon-Bennet devenind, atunci, motorul principal al actului de naștere a viitoarei Federații aeronautice internaționale. Bibescu însuși va contribui la împlinirea propriului său vis, în care nu foarte mulți credeau – înființarea unui aeroclub -, cu suma de 4000 lei, după cum stă scris, în revista anterior amintită. Progresul avea nevoie de oameni providențiali…

Începutul de an 1907 îl găsește pe George Valentin Bibescu, ginerele ministrului Lahovari, pe terenurile pariziene de zbor, unde se va întâlni cu Traian Vuia, căruia îi propune să vină în țară spre a-și pune în aplicare invenția chiar în atelierele prințului. Numai că Vuia îl refuză, motiv pentru care Bibescu achiziționează de la frații Voisin un planor biplan cu care zboară pe teritoriul francez, în localitatea Le Touquet, și pe care, ulterior, îl va aduce în România. „Eu cu planorul începeam să urc, întocmai ca zmeul cu care se joacă copiii.”, își amintea el. Un an mai târziu, pe 9 noiembrie 1908, după cum scrie Ghislain de Diesbach în volumul „Prințesa Bibescu – Ultima orhidee”, soții Martha și George Valentin Bibescu participă la încercările de zbor ale fraților Wilbur și Orvil Wrigt, pe terenul militar de la Auvours. Dacă prințul înțelegea pasul revoluționar pentru care se pregătea lumea în privința zborului, Martha privea numai către tabloul incitant al pestriței societăți mondene din jurul său. Însă, avea să recunoască, în același timp, faptul că aeronautica deținea rolul principal în viața soțului ei…

George Valentin Bibescu află că prietenul său, inventatorul francez Louis Blériot, a devenit primul pilot din lume care, la data de 25 iulie 1909, a traversat în zbor Canalul Mânecii, motiv întemeiat pentru prinț să îi adreseze acestuia o invitație spre a efectua o demonstrație de zbor, la București. Francezul acceptă, iar mitingul aviatic inițiat de Bibescu va face din România cea de a treia țară, după Austria și Franța, care desfășura, la început de secol XX, o asemenea manifestare publică. Așadar, pe 13 octombrie 1909, când așteptările populației atinseseră cote maxime, Louis Blériot sosește în capitala României, împreună cu soția sa, Alice, fiind întâmpinat, la Gara de Nord, de soții Martha și George Valentin Bibescu, precum și de un public numeros. Iată ce scria, la acea vreme, poetul Ion Minulescu despre mult așteptatul și îndelung mediatizatul eveniment aeronautic al Bucureștiului: „Să sperăm însă că, în ziua când Blériot își va ține cuvântul dat, bucureștenii vor ști să se ridice, ca întotdeauna, la înălțimea – nu a aeroplanului lui – ci la aceea la care au dat probe că o pot atinge, de câte ori simpatiile lor i-au îndemnat să-și sărbătorească, în mod deosebit, anume oaspeți.”

Deși programat pe data de 15 octombrie 1909, pe hipodromul de la Băneasa, mitingul aviatic va avea loc, din cauza unor probleme tehnice ale motorului, trei zile mai târziu, pe 18 octombrie, în prezența prințului moștenitor Ferdinand, dar în lipsa Regelui Carol I al României. Louis Blériot avea să rămână în istoria aeronauticii românești cu efectuarea a trei zboruri succesive, la București, în acea zi de mijloc de toamnă a anului 1909, totul culminând cu un banchet, pe care Automobil Clubul Român l-a oferit, în sala de marmură a Hotelului Bulevard, pilotului francez, unde, alături de prințul Ferdinand, au sosit diplomatul și ministrul Franței în Capitala noastră – Camille Blondel -, ministrul Industriei de atunci – Alexandru Darvari -, Al. Prager, Yvonne Blondel, fiica ministrului francez, Jean Cămărășescu ș.a. Louis Blériot pleacă din România pe 20 octombrie, nu înainte ca Regele Carol I să semneze decretul regal prin care aeronautul francez a devenit Comandor al Ordinului „Coroana României”.

Câteva luni mai târziu, pe 9 decembrie 1909, la Pau, are loc întâlnirea aeronautică, legată de inaugurarea Școlii de pilotaj de la Caubios a celebrului Blériot,la care prințul participă, iar, pe data de 6 ianuarie 1910, George Valentin Bibescu devine pilotul cu numărul 20 din Aeroclubul Franței, după ce își susținuse probele, printre alții, pentru a intra în posesia cărții de pilot-aviator, în fața ministrului de Război al Franței. Din momentul revenirii în România, Prințul Bibescu va începe o bătălie fățișă, la nivel politico-mediatic, atât pentru fondurile guvernamentale, cât și în ceea ce privește supremația în domeniul aeronauticii cu avocatul Mihail Cerchez, care construia o școală de pilotaj la Chitila, și cu inginerul Aurel Vlaicu (pilot brevetat al Aeroclubului din Austria și comparat de public cu Louis Blériot însuși), cu care Ministerul de Război român încheiase, de altfel, un contract în vederea realizării avionului proiectat de el chiar în atelierele Arsenalului Armatei. Influența, însă, și sprijinul politicienilor, de care se bucura George Valentin Bibescu, mai ales că, din decembrie 1910, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu va fi înlocuit de guvernul conservator diriguit de P.P. Carp, își vor spune extrem de rapid cuvântul, deoarece nici Aurel Vlaicu și nici avocatul Cerchez nu stăpâneau asemenea vectori ai puterii de moment.

Câteva luni mai târziu, în iulie 1911, prințul-aviator Bibescu va deschide, la Cotroceni, a doua Școală de pilotaj din țară, după cea de la Chitila, a avocatului Mihail Cerchez, unde vor fi repartizați de către Ministerul de Război, ca instructori în tehnica pilotajului, sublocotenenții Ion Istrate și Nicolae Capșa, iar, ca instructor de zbor, locotenentul Mircea Zorileanu, un renumit pilot cu brevetul obținut în Franța, ca și George Valentin Bibescu. La manevrele militare din toamna lui 1911, Școala de pilotaj de la Chitila a lui Mihail Cerchez participă cu un număr de șase biplane Farman, cu motoare rotative Gnome de 50 CP, pe când Școala de la Cotroceni a lui Bibescu cu trei monoplane Blériot Continue reading „Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a III-a)

„Se spune despre sufletul desăvârşit că este,

într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor.”

(Sf. Ier. THEOTIM I Filosoful)

„Aduceţi-vă mereu aminte de învăţătorul şi

părintele vostru, la al cărui sân şi în ale

cărui braţe aţi crescut”. (Sf. IOAN CASSIAN)

Şcoala de la Tomis purtătoare a spiritualităţii milenare a înţelepciunii pelasgo-thraco-geto-dace s-a impus prin teologia, filosofia şi literatura sa ortodoxă în mod imperios în Pantheonul Culturii Creştine Universale, prin autorii ei de un colosal prestigiu, care i-au dăruit opere geniale, capodopere, prin abundenţa semnificaţiilor religios-spirituale, prin revelarea cunoaşterii ştiinţifice, dar şi prin încântarea şi frumuseţea valorilor estetice care le-a conturat cu desăvârşire sublimul în imanenţa şi transcendenţa moştenirii lor nemuritoare.

Secţiunea I-a:Personalităţi teologico-literare ale vestitei Şcoli a Pontului Euxin.

Sf. BRETANION de TOMIS.

Sursele privind biografia sa atestă două variante: prima afirmă că viitorul ierarh s-ar fi născut în prima parte a veaculului al IV-lea, undeva în Dobrogea şi că ar fi plecat la Domnul pe la începutul secolului al V-lea. Cea de-a doua variantă atestă că ar fi venit pe lume în Capadocia thracă, iar la Tomis a ajuns cu unii coloni sau funcţionari imperiali.

Istoricul thrac Sozomen face referire la personalitatea ierarhului dobrogean de excepţie BETRANION – VETRANION – VRETANION, prezentându-l ca pe „un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi.” (Sozomen, Istoria Bisericească )

Când Sozomen prezintă campania împăratului Valens, de erezie ariană, împotriva goţilor situaţi în nordul Dunării de Jos, relatează şi confruntările religioase de la Tomis. În drumul său de la Noviodunum – Isaccea – Tulcea, Valens s-a oprit la Tomis încercând să-l convertească pe ilustrul ierarh, care nu numai că nu s-a înclinat în faţa imperatorului, dar l-a mustrat aspru pentru rătăcirea sa. În faţa represaliilor ereticului Valens, ierarhul Betranion s-a retras cu poporul său credincios. Împăratul a cedat însă permiţându-i ierarhului să revină în scaunul de la Tomis, de frica revoltei dobrogenilor, „ştiind că ei sunt viteji, iar prin părţile locului, necesari Imperiului Roman, fiind aşezaţi ca un zid de apărare în faţa năvălirilor barbare.” (idem)

Ierarhului dobrogean îi aduce venerare şi istoricul bisericesc Teodoret al Cirului (392-458), pe care îl găseşte „plin de credinţă…, a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegilor săvârşite de Valens împotriva sfinţilor”, (creştinilor ortodocşi).

În Ierarhia Spiritualităţii episcopul dobrogean urcă de la măsura erudită înspre culmile Teologiei până la Corola Sfinţilor ortodocşi dacoromâni şi universali.

Sf. THEOTIM I FILOSOFUL – episcopul Tomisului.

Isvoarele istorice consemnează prin acelaşi reputat istoric Sozomen, faptul că Sfântul Theotim I, s-a născut undeva între Dunăre şi Mare, pe la mijlocul veacului al IV-lea şi a murit la Tomis în 403. Istoricul îl numea Scitul, şi păstorea peste Tomis şi toată Scythia Minor, remarcându-se prin profunda smerenie, prin asceza regulilor monahale, prin mistica înţelepciunii teologice, prin cunoaşterea învăţăturilor filosofice, prin purtarea părului lung, kometes, prin îmblânzirea hunilor: „În această zi, 20 Aprilie, se face pomenirea lui Theotim Scitul, care conducea Biserica de la Tomis şi din restul Scythiei, bărbat cultivat în filosofie (s.n.), pe care barbarii huni care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor (Theon Romaion onomaton).” (Istoria Bisericească, VII, 27)

Informaţia este confirmată şi de Nichifor Calist care susţine că Sfântul Theotim I „era bărbat de neam scit.” (Istoria Bisericească XII, 45)

Fericitul Ieronim (347-420) l-a apreciat într-un mod cu totul de excepţie pe confratele său, dobrogeanul ortodox pentru autoritatea şi înţelepciunea în semnificativa sa lucrare De viris illustribus…, <<Theotimus Scythiae Tomorum episcopus>> – „Theotim, Episcop de Tomis în Scythia”.

Istoricul Socrate, la fel avea numai cuvinte de laudă despre personalitatea, diplomaţia, înţelepciunea şi cultura filosofului ierarh. (Istorie bisericească VI)

În Corola admiratorilor s-a numărat şi Sfântul Ioan Damaschin (650-789), care prin vasta sa operă a îmbrăţişat teologia dogmatică, logica, liturgica, imnologia, muzicologia, iar în Sacra Parallela – Sfintele paralele, îl preţuieşte foarte mult pe marele filosof, ierarh de Tomis, citându-i caracterul etic şi moral: „În mintea tulburată şi plină de griji, nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.” (Matei VI, 28-29; Cuvintele unui Sfânt român, în Scara, Revistă de Oceanografie Ortodoxă, Bucureşti, an. II, Febr. 1998)

Cu privire la Sinodul de la Stejar – Calcedon, unde mitropolitul Epifanie Pentaglotos de Constantia Salamina – Cipru, instigat de patriarhul Teofil al Alexandriei care dorea Scaunul patriarhal al imperiului, l-a acuzat public pe patriarhul Constantinopolului Sf. IOAN GURĂ de AUR (398-404), de origenism. Cel care l-a apărat ferm prin adevărul dogmatic, după sfinţii Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (335-390), Evgarie Ponticul (346-399), Didim cel Orb (313-398), Rufin (345-410), Ioan II de Ierusalim (386-417), Ieronim (342-420), Eusebiu de Cezareea (263-340), a fost filosoful nostru Sfântul Theotim I : „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit de mult (Origen) în chip frumos şi nu îndrăznesc să săvârşesc o blasfemie, condamnând lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat, mai ales că ştiu că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” A scos apoi o lucrare a savantului teolog Origen şi a lecturat-o, fluturând-o în faţa celorlalţi confraţi, continuînd: „Cei ce insultă acestea uită că insultă chiar acele lucruri (textele biblice) despre care tratează aceste cărţi.” (Socrate, Istoria Bisericească VI, 12)

Se cuvine o precizare tulburătoare, dar apa care nu se tulbură nu se limpezeşte. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Universale, nefiind infailibili ca vicarii lui Hristos, catolicii au comis o serie de fără de legi religioase, condamnând post mortem Titani ai Ortodoxiei, cum a fost cazul marelui savant teolog Origen, dar şi pe confraţii lui care l-au venerat pentru integritatea scrierilor lui deosebit de profunde.

Cine era Origen? Origen era fiu de martir, cel mai de seamă şi cel mai original gânditor teolog-filosof al Şcolii Creştine din Alexandria, a cărui strălucire nu s-a întins până astăzi şi chiar mai departe, dincolo de hotarele imanenţei. Episcopul Demetriu al Alexandriei îl numeşte decanul Şcolii din Alexandria la vârsta de 18 ani, şi-l supranumeşte, graţiei culturii şi vieţii ascetice, Adamantius – „Omul de oţel”, dar mai târziu tot el îl cateriseşte, fiindcă a fost hirotonit preot de către ierarhii Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea. Eusebiu de Cezareea îl reabilitează încredinţându-i timp de 20 de ani noua Şcoală din Cezareea. Este persecutat, prigonit, închis şi torturat sub tiranul Decius. Origen a scris capodoperele: Hexapla, Tetrapla, Enneapla, Filocalia, Despre Principii sau Despre lucrurile fundamentale, a conceput şi impus veşniciei termenul homoousios, adică deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi naşterea Fiului din Tatăl deîndată, denumirea lui Hristos ca Dumnezeu-Om, precum şi comunicarea atributelor, communicatio idiomatum. Termeni exclusiv divini. Dacă anumite argumente sunt conceptele sale proprii, fără a le impune Bisericii, cum a fost apocatastaza – adică restaurarea universală a tuturor lucrurilor la starea lor originară pur spirituală sau preeexistenţa sufletelor, el s-a străduit să dea o explicaţie raţională a elementelor doctrinare creştine, dar subliniază cu deplină autoritată evanghelică, faptul că , „Numai acel lucru trebuie acceptat ca adevăr, care nu se deosebeşte în nici o privinţă de tradiţia bisericească şi apostolească.” (J. A. Robinson, The Philocalia of Origen, Cambridge-1893, trad. de T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu, C. Galeriu în P.S.B. vol. 6,7,8,9; H. Crouzel, Theologie de l’mage de Dieu chez Origene, Paris-1956)

Origen a scris peste 6000 de suluri de lucrări.

– De fapt de ce a fost excomunicat Origen, la câteva secole de la urcarea sa la ceruri alături de Prietenii lui Hristos?!

Şi de către cine? De către micimea reprezentanţilor Ortodoxiei şi de către Anastasie, pontiful Bulă, printr-o epistolă bulimică-pascală.

BISERICA este în primul rând trupul mistic al lui Hristos, apoi soborul creştinilor, corola Sfinţilor şi doar ierarhia coslujitoare şi coslăvitoare a lui Dumnezeu, a Maicii Sale şi a Ierarhiilor cereşti.

Pericolul Origen de fapt, nu erau Apocatastaza sau predestinarea sufletelor, ci aşezarea textelor vechi testamentare pe şase coloane, faţă către faţă, în cele şase limbi sacre: aramaica, protodaca, sanscrita, hebraica, greaca, protolatina, în capodopera sa HEXAPLA, care reflectau întocmai originalul, evitând pericolul falsificării ulterioare a creaţiei biblice, după o versiune pământeană, aparţinând chiar ultrarabinilor, reprezentanţii fideli ai „poporului ales”.

Excomunicarea dată de anumiţi ierarhi ortodocşi este un fel de ardere pe rug spirituală. Deci un nou model de Inchiziţie.

Cine erau amicii anatematizaţi ai marelui savant Origen?

Îi aflăm printr-o prezentare pe scurt:

Didim cel Orb (313-398), şi-a pierdut vederea la 4 ani, dar ajunge unul dintre cei mai mari văzători cu duhul ai lui Dumnezeu, alături de erudiţia şi enciclopedia sa în aritmetică, filosofie, geometrie, gramatică, logică, muzică, retorică, teologie. Rufin îl considera profet, bărbat apostolic, compunând numeroase opere nobile, plura et nobilia, Despre Sf. Treime, Despre Sfântul Duh, Împotriva maniheilor etc (cf. Ieronim; Istoria Lausiacă 4) Sf. Atanasie cel Mare l-a apreciat şi l-a numit decanul Şcolii catehetice din Alexandria. Didim cel Văzător a fost anatematizat de orbii Sinodului V, ecumenic de la Constantinopol din anul 553.

Eusebiu de Cezareea (263-340), episcop, supranumit Părintele istoriei bisericeşti. Graţie culturii şi preocupării ştiinţifice dobândită sub îndrumarea magistrului Pamfil, Eusebiu a devenit favoritul împăratului Constantin cel Mare, onorând cu mare cinste domeniile filosofiei, teologiei, istoriei, geografiei, filologiei, exegezei, paleografiei, dovedindu-se a fi după cum îl aprecia savantul Fotie, patriarhul de Constantinopol, un mare om de cultură. Opera sa vastă cuprinde: lucrări istorice (Istoria bisericească fiind capodopera sa), panegirice (Viaţa lui Constantin, Cuvântul împăratului Constantin către adunarea sfinţilor, Laudele lui Constantin ş.a.), apologetice, biblice şi exegetice, dogmatice, oratorice, corespondenţa.

Evgarie Ponticul (346-399), geto-dac get beget, a fost unul dintre cei mai vestiţi asceţi, conturat într-o personalitate complexă de excepţie. A fost un apropiat al sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz şi colaborator al patriarhului Nectarie de Constantinopol. Are o aventură cu o frumoasă aristocrată, apoi exilul la Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a III-a)” →

Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții

Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Totuşi am continuat să iubesc micul meu Paris zdruncinat de cutremure, şi nu mă refer numai la cel de pământ ci şi la demolările unor cartiere întregi, cu case-minuni de arhitectură, la bisericile strămutate sau distruse. Nici în apartamentul meu, în fortăreaţa mea de ziduri aevea şi închipuite, închisă cu trei zăvoare, nu m-am mai simţit în siguranţă. Mi-am luat zborul. Am fâlfâit din aripile mele de sticlă, fragile, transparente, din care n-au întârziat să cadă cioburi, aşchii subţiri, dureroase şi ţăndări, una câte una.

Dorul m-a întors în Bucureşti, ascunsă sub masca ochelarilor de soare pentru ca oraşul părăsit de mine să nu mă recunoască, să nu-mi vadă lacrimile când hoinăream prin faţa vitrinelor, de data asta încărcate, prin librăriile arhipline unde nu mai intră nimeni, prin pieţe de cartier cu cireşi şi fructe de pădure. Bătea un vânt uitat şi duşmănos purtând cu el praful străzilor cu nume noi şi puful alb al plopilor ca pe o ninsoare caldă. Trecuse timpul când mă-nfioram văzând clădirea Casei Scânteii, pentru mine semnul că am ajuns în capitala naşterii mele şi a fiului meu. Constatasem deja că numai la Moscova sunt şapte surori identice, la Berlin încă una, şi cine mai ştie pe unde… Ah, cât de discutabilă e unicitatea!

Mânată de curiozitate, am mers cale lungă de la artezienele aducând vag cu cele din Place de la Concorde, dar completamente lipsite de patină, culoare şi personalitate, am trecut printr-un Champs Elysées mai întins şi mai lat decât cel originar, dar fără viaţă, fără magazine, fără cafenele, fără agitaţia specifică unei mari şi vechi metropole europene când, deodată, ridicându-mi privirile spre cerul cenuşiu şi norii îmbufnaţi, am zărit la orizont o clădire imensă, situată pe Dealul Arsenalului. Aproape cât Pentagonul! Şi mai mare decât Piramida lui Keops! Din ce mergeam, ea se depărta de mine. Mă bătea gândul că lăcaşul Zmeului zmeilor e de neatins pentru muritorii de rând. Cum însă nimic nu poate învinge o voinţă nestrămutată, am răzbit până la urmă. Uşa sculptată din stejar masiv s-a deschis, iar eu m-am strecurat cu paşi înăbuşiţi de enormele covoare ţesute manual. Bogăţia plafonierei din cristal de Mediaş m-a vrăjit. Ca şi tablourile lui Sabin Bălaşa reprezentând figuri pe jumătate îngereşti, cu coame stufoase şi culori gingaşe în obrajii fragezi, cu trupurile plutind în aerul pământesc. Doamne, ce mică m-am simţit înconjurată de toată splendoarea de proporţii gigantice! Şi-aş mai fi mers aşa, drum de vară, până-n seară, dacă nu m-ar fi dovedit ostenelile, căci n-am putut trece cu pasul cele o sută de săli. Ş-apoi, te cam sastiseşti, iarăşi aplice de cristal cu bronz, iar draperii de catifea de zeci de metri, brodate cu fir de aur şi argint de măicuţele de la Mânăstirea Agapia, iar uşi gigantice de cireş, fag, stejar, iar policandre de sute de kilograme, iar caisson-uri sculptate în tavan, iar podele de marmură roşie, albă, neagră… Perfecţiunea e plicticoasă! Trebuie să găseşti neapărat defecte… Iată, nu există aer condiţionat. Şi de ce? Pentru că Zmeul se temea de tuburile lui prin care, liberi, curenţii reci i-ar fi răguşit preţiosul glas… sau pe acolo s-ar fi putut infiltra gaze otrăvitoare ce l-ar fi amuţit… Da, nu sunt nici ascensoare, căci o coborâre triumfală pe trepte largi dar scurte, înalţă în ochii privitorilor. Am aflat că au fost voci care cereau ca această construcţie megalomano-căpcăunică să fie dărâmată, altele propuneau să se închirieze pentru nunţi şi că autohtonii refuză să o viziteze. Le trezeşte resentimente sau se tem de stafia Zmeului zmeilor care bântuie prin sălile pustii şi tăcute? Brrr!

Continue reading „Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (63)

Unirea Basarabiei cu România

Dar Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, în ciuda măsurilor luate, nu au putut ameliora situaţia care a devenit gravă, în ianuarie 1918. Dezordinele din Basarabia, în special în prima fază a revoluţiei, au fost în mare parte opera soldaţilor ruşi, ele au început cu devastarea depozitelor de băuturi la oraşe, de unde s-au extins şi la sate. De la începutul revoluţiei până la venirea armatei române (ianuarie 1918), Basarabia era invadată de dezertori, iar când bolşevizarea s-a declanşat în armată şi soldaţii ruşi au început să părăsească frontul, bande întregi de soldaţi prădalnici cutreierau Basarabia, îndreptându-se spre casă. Comitetul militar moldovenesc din Odesa protesta împotriva purtării soldaţilor ruşi din Basarabia: ,,Soldaţii ruşi au început să se poarte ca într-o ţară duşmană. Prin târguri, ei sparg beciurile, varsă vinul, se îmbată ca nişte porci şi fac fel de fel de batjocuri. Pe la sate, ei fac acelaşi lucru, îşi bat joc de bietele femei, ai căror bărbaţi sunt pe front, ies la drum, unde pradă pe moldoveni şi pe toţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 25 octombrie 1917). Cele mai multe din omoruri săvârşite în Basarabia, cum a fost acela a lui S. Murafa, G. Hodorogea, M. Razu, din august 1917, precum şi pogromurile asupra evreilor din oraşele basarabene, au fost săvârşite numai de către soldaţi ruşi.

Propaganda revoluţionară, doctrinele partidelor radicale, moţiunile congreselor ţărăneşti şi telegrama oficială a guvernului, că ,,tot pământul, averea mişcătoare şi toate acaretele de pe pământul boieresc trec în folosul poporului” au incitat spiritele, au antrenat dezordini grave la sate. Încă din iulie 1917, preşedintele Uniunii proprietarilor din jud. Hotin aducea la cunoştinţa autorităţilor următoarele: ,,cu ajutorul unor comitete săteşti (ţărăneşti), oamenii arestează fără judecată, alungă lucrătorii de pe la economii (ferme), opresc strânsul pâinei…, opresc plata pentru arendă, taie pădurea…dau drumu iazurilor…Aceste turburări se fac mai în tot satul din îndemnul anarhiştilor (bolşevicilor), care fac o propagandă foarte vie” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 57, din 15 iulie 1917). Aceste fenomene nu erau locale, fiind generale pentru întreaga Basarabie, încep să vină ţărani şi din Rusia (de dincolo de Nistru) şi să se aşeze pe moşiile boiereşti, aşa cum s-a întâmplat în satul Glinjeni, ,,unde au venit oameni plugari din Podolia cu familiile şi plugurile şi, aşezându-se, au început a ara” (ibidem, nr. 74, din 24 august 1917). Însă situaţia devine catastrofală, în octombrie-decembrie 1917, când aproape n-a rămas o moşie, un conac, o fermă nedevastată.

Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, la 21 noiembrie 1917 (st.v.), în toiul anarhiei, când lumea basarabeană ajunsese la disperare. El a luat o serie de măsuri (Anexa, n.217), dar fără niciun rezultat, era necesară o forţă militară de care ,,Sfatul Ţării” nu dispunea, iar puţinele unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie erau contaminate şi ele de bolşevism şi nu se putea conta pe ele. Bolşevicii, alungaţi de la Iaşi şi de pe întregul front românesc, şi-au instalat secţia frontului (,,front otdel”) la Chişinău şi au ocupat întreaga Basarabie. Un document contemporan, nepărtinitor, prezintă situaţia de la sfârşitul anului 1917, în cele mai negre culori, este vorba despre ,,Chemarea comisarilor naţionali militari de pe frontul românesc (comisarii unităţilor naţionale formate pe front, alcătuite din ucraineni, polonezi, letonieni): ,,Ei (bolşevicii) au început a-i îndemna pe soldaţi să părăsească frontul, iar soldaţii mergând spre casele lor au prins a prăda munca şi averea locuitorilor. O mulţime de sate din Basarabia au fost date focului şi prădate. S-au prăpădit sute de mii de puduri de pâine, pregătită pentru sate şi locuitori. Averea întreagă a norodului se pradă şi se risipeşte”.

,,Însă prădătorii”, continua documentul, ,,nu se mulţumesc numai cu aceasta, ei vor să puie mâna şi pe stăpânire, din Socola, ei s-au mutat la Ungheni, apoi la Chişinău, continuând a prăda şi a face silnicii.Ei i-au arestat pe toţi ofiţerii străini, care se aflau la Chişinău, şi şi-au bătut joc de dânşii, ei prădat chiar şi comisia, care cumpăra pâine pentru armata de pe frront. La Chişinău, ei şi-au aşezat ştabul (statul major) lor, care folosea toate mijloacele pentru a împiedica aprovizionarea frontului şi a distruge căile ferate. Sfatul Ţării însuşi, ca supremă instituţie a republicii, şi fruntaşii naţionalişti din Blocul moldovenesc se aflau în mare primejdie! Unele elemente dubioase din componenţa Sfatului Ţării începeau să încline spre bolşevism şi se alăturau acestora. Atmosfera sărbătorească şi plină de încredere, de la începutul lucrărilor Sfatului, era doar o amintire. Situaţia politică şi socială se deteriora cu mare repeziciune, devastările continuau nestânjenite şi luau o formă barbară, acum se distrugeau uneltele agricole, maşinile, se omorau nu numai oamenii, ci şi animalele, se evacuau farmaciile de la sate. Lumea se zbătea în căutarea unei ieşiri, trebuia găsită o soluţie imediată, deoarece primejdia era foarte mare. Problema nu putea fi rezolvată decât printr-un act decisiv, de mare curaj, revoluţionar în acest sens, şi acest act a fost chemarea armatei române.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (63)” →

Victor RAVINI: Prea mulți își bat joc de ciobani

Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, numai ca să îi bage în faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de ciobani și agricultori francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Dar numai în Franța se duce o politică dușmănoasă împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european? De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații mai bine decât știe ciobanul, de câți câini are el nevoie să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau toate măsurile necesare pentru ca toată țara noatră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul, din orice țară ar fi, este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum directiva e ca toate țările și națiunile să dispară. Strategia este de a începe cu a distruge talpa fiecărei țări, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari străini, depreciativi și cu o inexplicabilă superficialitate. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar neatenți sau neserioși. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu și-au dat seama că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci fantezie poetică. Nu și-au dat seama că totul în Miorița e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care fac jocul vrăjmașilor României.

Varianta publicată de Alecsandri nu este concludentă și nici suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Textul notat de Alecu Russo a mai și fost modificat de Alecsandri, așa că nu prezintă garanția autenticității. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. Să fie asta o dovadă că nu au mai citit nicio altă variantă a Mioriței? Cu riscul că mă repet, e necesar să repet unele adevăruri deja spuse de mine sau de alții, atâta timp cât minciunile și atacurile împotriva Mioriței se repetă. Și voi repeta adevărurile până când minciunile vor înceta. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie din Miorița:

Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Această clasificare concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Vicor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.

Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă.

Continue reading „Victor RAVINI: Prea mulți își bat joc de ciobani” →

Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră

Lăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori, și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.

Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.

Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.

Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

Am scris și am publicat cândva un eseu în care aminteam despre Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, despre unul dintre dialogurile sale – Mitul peșterii, despre imaginea alegorică folosită, o imagine a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Mesajul filosofic din mitul peșterii își are rădăcinile în realitățile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, iată, rămâne valabil acest mesaj. Printr-o alegorie se face aluzie la mediocritatea și limitarea ființei umane, sugerând că există și posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate. Dar „degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim, în general, greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. El va putea fi orbit de strălucirea ei, nu va putea să distingă lucrurile adevărate. Va avea nevoie de obișnuință și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Este nevoie de o obișnuință progresivă și înțelegere. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Intervine deci rațiunea, percepțiile asupra lumii exterioare se așază într-o ordine. Bunul simț este acela care le așază, ordonează haosul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai curajoși, mai luminoși, mai altruiști, unii se vor întoarce în peșteră doar pentru a-i convinge și pe ceilalți să-i urmeze. Această îndrăzneală va presupune un mare risc, deși Platon este convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalți, deoarece cunoașterea este sursa fericirii umane și niciun om nu ar renunța la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

Și în acest moment al scrierii mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă cu cei rămași în peșteră? Sau ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi ținuți în peșteră cu forța și între timp vor prinde gustul noii atmosfere a peșterii? Conducătorii să nu le permită ieșirea din „noua peșteră”, o peșteră cu un trai „modern”, un adevărat infern, în care și ei conducătorii să aibă acces!? Acomodarea cu lumina descoperită înseamnă că nu s-a făcut și mulți, primitivi, orbiți de adevărata lumină au rămas să bâjbâie prin întunericul moștenit cu ură, violență, minciună, desfrâu, crimă… Se pare că așa s-a întâmplat! Ieșirea lor din peșteră nu s-a produs!

Mai târziu am găsit două comentarii la acel eseu: „Superbă deconspirare a «peșterii actuale».”

„Am stat prea mult în peșteră și nu mai recunoaștem omul adevărat. Alegem umbre palide care își doresc o democrație la fel de anemică, bolnavă, asemenea lor.”

Revin la Platon care pornea de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spunea el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos și de aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

Oamenii cu adevărat înțelepți, corecți, trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor, incompetenților, a celor setoși de putere pentru a o folosi la îmbogățirea personală și satisfacerea plăcerilor personale imorale, aducând, în acest mod, prejudicii societății. Și înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, persoane care pot pătrunde esența legilor fundamentale ale societății, care se comportă moral în viață, dar pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător sau unui simplu cetățean, având însă acea sete de putere, caractere perfide, ticăloase. Spun aceasta fiindcă și incompetența determină acte de ticăloșie. Și pentru a elimina incompetența este nevoie de alegerea unor oameni instruiți și educați în ocuparea funcțiilor în stat. Statul fiind alcătuit din oameni, el este asemeni oamenilor, și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral, oamenii pot avea încredere unul în celălalt.

Un mare scriitor exprima: „În imaginea prezentă a lumii, libertatea e înțeleasă ca libertinaj, pe când adevărata libertate stă doar în depășirea propriului eu și a propriei voințe, astfel încât, la sfârșit, să ajungi la starea morală care îți permite să-ți fii stăpân adevărat întotdeauna și în fiecare clipă. Iar libertinajul dorințelor nu duce decât la înrobirea ta”.

S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Dar, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: „Întâi morala și apoi democrația!”, morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății! Morala înseamnă filtrul conștiinței, cel al inimii și al gândului, respectiv cel al sentimentului și al rațiunii, însămânțate de Divinitate prin bunul simț al omului – cântar al binelui și răului și numai apoi cel al legilor făcute de oameni pentru oameni, legi bune/drepte făcute în interesul societății și care trebuie cu strictețe respectate. Numai atunci oamenii vor dobândi liniștea vieții lor, a unei vieți atât de scurte și atât de prețioase.

Realitatea ne arată că trecerea de la sistemul comunist spre unul democratic a determinat, pe lângă o multitudine de efecte economice, sociale și politice, o creștere rapidă a numărului de mijloace media, prin intermediul cărora publicul a aflat într-un timp foarte scurt elemente despre criminalitate și modalitățile de manifestare ale acestui fenomen. Astfel, societatea românească a aflat despre existența și consecințele traficului și consumului de droguri, traficul de ființe umane, numărul real și din ce în ce mai mare de violuri și omucideri, noțiuni care, în trecut, reprezentau un subiect tabu, ținut sub control de către autorități și departe de populație. Astfel, criminalitatea a afectat profund o societate nepregătită să-i facă față, dar și conducători cărora nu le păsa în ce direcție evolua societatea.

Ce s-a întâmplat cu societatea noastră, cu lumea în care trăim? Cum de au fost aleși la conducere oameni lipsiți de moralitate, implantați și susținuți de o mare parte a oamenilor încadrați într-un partid care a deviat de la principiile morale, oameni care s-au dedat libertinajului, formelor lui cele mai diverse, totul cuprins în sfera corupției, în folosul Continue reading „Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”

Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Românilor nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios, sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Românilor, pentru a putea înțelege acea „Grădină a Maicii Domnului”, așa cum tot mai frecvent și pe bun cuvânt, este definit spațiul românesc, este mai ales lipsă să înțelegi și să privești cu grijă “pământul românesc” și apoi, să afli legătura dintre om și loc în acest “spațiu românesc”, fără pereche în lume.

Pe acest pământ românesc vei vedea munții, că o cunună și coloană vertebrală a acestui pământ. Munți semeți și pe vârfurile cărora sunt împietrite adâncuri de singurătate. Munți care sunt însă blânzi, care se coboară lin, în valuri domoale și acoperite de codrii semeți, încă, unii dintre acești codii, rămași neatinși de secure. Din creștetul munților se deschid văi liniștite și primitoare, văi care ascund tainică posibilitate de viețuire. Aflăm în codrii poiene fermecătoare, peste care, la vremea dimineții, se înalță neguri prin care soarele răzbate și se artă încă mai frumos și mai biruitor. În tot locul curg râuri și pâraie în care strălucește apă vie. Iar pe coline și în vai se arată satele blânde în care viețuiește Neamul Românesc, la rândul sau, fără pereche în lume. Pământul Românesc are o armonie, o diversitate și o unitate în felurime,totul într-un spațiu relativ mic, absolut uluitoare. Este un pământ binecuvântat!

Nu vreau să spun că aici sunt cele mai frumoase locuri din lume. Dar cu toată siguranță că sunt locuri la fel de frumoase ca cele mai frumoase din lume!

Acest pământ și loc nu a fost lăsat la întâmplare. Cel care necontenit săvârșește și îngăduie minunile vieții nu lasă “locurile” la întâmplare. Acele “locuri” au fost lăsate ca în ele să “crească și sa se înmulțească” oameni, ”coroana Creației”! Iar în pământul acesta au fost lăsați, cei care îl meritau și aceștia sunt Neamul Românesc! Iar asta lămurit ne spune Scriptura; ”Că n-a ales Domnul pe poporul Său pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Său”. II Macabei,5;19

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”” →

Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat

Cu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.

Muntele Bun

Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.

Muntele Optimist

După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.

Muntele Înalt

Te doare, dar continui să crezi că vei ajunge în vârf. O iei de la început. Lacrimile îți curățā cămările minții, pentru a primi cu fast gânduri mai mari. Gândul tău se înalță la fel ca muntele din fața ta. Tu crezi că poți fi un munte. Şi urci un munte, ca să te faci un munte. Vrei să fii ceva ce numai natura poate fi. Sfidăm natura ce ne-a creat, iar ea ne sfidează creând munți.

Muntele Deştept

Când vrei să urci munți, ai nevoie de un plan inteligent. Inteligența uşurează paşii şi dizolvă obstacolele. Obstacolele Continue reading „Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat” →

Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn

Cum dracu…?

Tot ce am avut ca filozofie în perioada comunismului este clasificat ca limbaj de lemn. Din punctul meu de vedere, atunci lumea avea un nivel de educaţie şi emancipare literară mult mai ridicat decât azi prin care să înţeleagă viaţa şi modul de convieţuire în sistem. Acum negăm trecutul şi trăirile părinţilor noştri, înţelepciunea şi perceperea creaţiei. Limbajul de lemn de atunci ar putea fi interpretat azi ca poezie a trăirilor în comun. Capacitatea de a mişca conştiinţa cu alte mijloace şi mecanisme decât de cele din vest. Faceţi revoluţie! Revoluţiile sunt pentru proşti, pentru că nu s-a schimbat şi nu se schimbă niciodată nimic, ci doar stăpânii din scaun, cei din spate rămânând în continuare să tragă frânghiile din umbră. Eu nu scriu toate astea pentru preşedinţi sau populaţia generală ci pentru cei care ştiu şi tac.

Ce este LIMBAJUL DE LEMN?

Limbajul lui Ceauşescu este un limbaj de lemn, e limbajul sistemului din care venim şi de care tot fugim şi ne ascundem; îl luăm în râs, în băşcălie şi facem bancuri. Uită ori nu înţelegem că fiecare orânduire are un limbaj caracteristic. Limbajul de lemn a lui Trump este dedicat ca să seducă masele americane, în aceeaşi măsură în care Ceauşescu o făcea cu ai lui. Ceauşescu striga SUVERANITATE, Trump striga GARDURI, dar e acelaşi lucru = PAIE LA CAI, cum zicea tata. Limbajul preşedinţilor este inima, firul ideologiei care ne conduce. La americani schimbarea preşedinţilor tot la patru ani nu schimbă limbajul de lemn cu nimic, ci ei doar adaugă o extra mireasmă personală, nivelul şi orientarea lor de educaţie e doar o variaţie în plus. Toate ţările lumii folosesc limbaje de lemn. La preşedinţii pe viaţă, crimele se adună, la cei aleşi pe termen se împart ca să fie mici şi să fie ascunse uşor.

Limbajul de lemn comunist a fost impus de Moscova. Ceauşescu era om simplu şi nu-l pricepea prea bine sau chiar deloc, fapt pentru care cultura literară şi a celorlalte arte şi talente din orice arie culturală şi artistică s-au dezvoltat liber şi chiar la un înalt nivel. Românii din toate domeniile au avut posibilitatea să se manifeste liber în creaţie şi câmp spiritual, chiar fiind mai sinceri în dialogul lor cu Dumnezeu, în comparaţie cu religiile din vest, care aveau scop strategic bine definit în ideologia capitalistă, atât militar cât şi economic, (lucruri necunoscute şi fără interes sau importanţă pentru micii comunişti). În schimb capitalismul controlează totul până la mica expresie şi manifestare a libertăţii şi zborul suveran al conştiinţei. Te obligă după voia lui, pune limite şi bariere în toate aceste direcţii, fiind considerate privelegii ale celor bogaţi. Accesul la educaţie şi sănătate sunt fraie de control şi exploatare, limitare, nelinişte, disperare, sărăcie, înrobire pentru a te transforma în rozător şi consumator. Totul e superb controlat, lucru pe care doar în vis şi l-au putut imagina vreodată comuniştii. Americanii au altoit toate năravurile comuniste şi le-au înfiat.

Poporul român a cunoscut emancipare în gândire şi analiză prin literaţie, s-a educat artistic şi a crescut în conştientizare de lumea şi mediul în care trăieşte. Puterea creativă şi schimbările pe care le-a adus ţării în 50 de ani demonstrează nivelul înalt de conştiinţă şi libertate spirituală. Populaţia credea mult mai sincer în forţa divină decât în prefăcătoria cu interes financiar şi înrobire a maselor. Democraţia a distrus azi limbajul de lemn vechi şi l-a înlocuit cu cel nou din cioburi de sticlă. Un limbaj liber, necontrolat şi erodat gramatical, sărac sau chiar mort. Emanciparea textului şi a adevărului e privelegiată sau lipseşte.

În concluzie, mitul LIMBAJUL DE LEMN e doar o mască şi ea există în toate societăţile pământului ca să ascundă urâţenia şi lipsa de omenie a ideologiei. De aceea e bine să citeşti MERELE ŢĂRANULUI Pavel, până nu vor fi scoase din rafturi de către noii paznicii ai noului limbaj de sticlă spartă. Nu propun întoarcerea la Ceauşescu, ci doar dezvălui vulpea, caşcavalul şi chiar găinile noului mit. Minciuna merge înainte: Dacă Isus e adevărul atunci de ce nu sări să-l aperi, să-l salvezi?

Povestea omului sărac poate deschide mult mai multe uşi spre maturizare, întelepciune. Când povesteam cu babele seara la clacă sau la mâncat seminţe, la colţ de bloc, rămâneam cu urechile ciulite şi gura căscata pentru că vorbele lor te transportau. Ori un academic cenzurează prin tot felul de semne şi simboluri literar-artistice ADEVĂRUL pentru a-şi păstra scaunul şi poziţia puterii. Timpul trece, ne ascundem, ne punem măşti şi apoi murim şi nimic nu s-a schimbat în destinul nostru, adevărat divin, din care suntem cu toţi parte. Ne punem mereu în scenă şi ne vindem neadevărul despre noi, pretindem că suntem cu mult mai mult, orice altceva decât suntem. Chestiile academice, jargonul şi limbajul cu conotaţii ascunse sunt şmecherii de ascuns adevărul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn” →