Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră

Lăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori, și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.

Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.

Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.

Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

Am scris și am publicat cândva un eseu în care aminteam despre Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, despre unul dintre dialogurile sale – Mitul peșterii, despre imaginea alegorică folosită, o imagine a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Mesajul filosofic din mitul peșterii își are rădăcinile în realitățile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, iată, rămâne valabil acest mesaj. Printr-o alegorie se face aluzie la mediocritatea și limitarea ființei umane, sugerând că există și posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate. Dar „degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim, în general, greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. El va putea fi orbit de strălucirea ei, nu va putea să distingă lucrurile adevărate. Va avea nevoie de obișnuință și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Este nevoie de o obișnuință progresivă și înțelegere. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Intervine deci rațiunea, percepțiile asupra lumii exterioare se așază într-o ordine. Bunul simț este acela care le așază, ordonează haosul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai curajoși, mai luminoși, mai altruiști, unii se vor întoarce în peșteră doar pentru a-i convinge și pe ceilalți să-i urmeze. Această îndrăzneală va presupune un mare risc, deși Platon este convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalți, deoarece cunoașterea este sursa fericirii umane și niciun om nu ar renunța la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

Și în acest moment al scrierii mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă cu cei rămași în peșteră? Sau ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi ținuți în peșteră cu forța și între timp vor prinde gustul noii atmosfere a peșterii? Conducătorii să nu le permită ieșirea din „noua peșteră”, o peșteră cu un trai „modern”, un adevărat infern, în care și ei conducătorii să aibă acces!? Acomodarea cu lumina descoperită înseamnă că nu s-a făcut și mulți, primitivi, orbiți de adevărata lumină au rămas să bâjbâie prin întunericul moștenit cu ură, violență, minciună, desfrâu, crimă… Se pare că așa s-a întâmplat! Ieșirea lor din peșteră nu s-a produs!

Mai târziu am găsit două comentarii la acel eseu: „Superbă deconspirare a «peșterii actuale».”

„Am stat prea mult în peșteră și nu mai recunoaștem omul adevărat. Alegem umbre palide care își doresc o democrație la fel de anemică, bolnavă, asemenea lor.”

Revin la Platon care pornea de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spunea el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos și de aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

Oamenii cu adevărat înțelepți, corecți, trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor, incompetenților, a celor setoși de putere pentru a o folosi la îmbogățirea personală și satisfacerea plăcerilor personale imorale, aducând, în acest mod, prejudicii societății. Și înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, persoane care pot pătrunde esența legilor fundamentale ale societății, care se comportă moral în viață, dar pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător sau unui simplu cetățean, având însă acea sete de putere, caractere perfide, ticăloase. Spun aceasta fiindcă și incompetența determină acte de ticăloșie. Și pentru a elimina incompetența este nevoie de alegerea unor oameni instruiți și educați în ocuparea funcțiilor în stat. Statul fiind alcătuit din oameni, el este asemeni oamenilor, și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral, oamenii pot avea încredere unul în celălalt.

Un mare scriitor exprima: „În imaginea prezentă a lumii, libertatea e înțeleasă ca libertinaj, pe când adevărata libertate stă doar în depășirea propriului eu și a propriei voințe, astfel încât, la sfârșit, să ajungi la starea morală care îți permite să-ți fii stăpân adevărat întotdeauna și în fiecare clipă. Iar libertinajul dorințelor nu duce decât la înrobirea ta”.

S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Dar, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: „Întâi morala și apoi democrația!”, morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății! Morala înseamnă filtrul conștiinței, cel al inimii și al gândului, respectiv cel al sentimentului și al rațiunii, însămânțate de Divinitate prin bunul simț al omului – cântar al binelui și răului și numai apoi cel al legilor făcute de oameni pentru oameni, legi bune/drepte făcute în interesul societății și care trebuie cu strictețe respectate. Numai atunci oamenii vor dobândi liniștea vieții lor, a unei vieți atât de scurte și atât de prețioase.

Realitatea ne arată că trecerea de la sistemul comunist spre unul democratic a determinat, pe lângă o multitudine de efecte economice, sociale și politice, o creștere rapidă a numărului de mijloace media, prin intermediul cărora publicul a aflat într-un timp foarte scurt elemente despre criminalitate și modalitățile de manifestare ale acestui fenomen. Astfel, societatea românească a aflat despre existența și consecințele traficului și consumului de droguri, traficul de ființe umane, numărul real și din ce în ce mai mare de violuri și omucideri, noțiuni care, în trecut, reprezentau un subiect tabu, ținut sub control de către autorități și departe de populație. Astfel, criminalitatea a afectat profund o societate nepregătită să-i facă față, dar și conducători cărora nu le păsa în ce direcție evolua societatea.

Ce s-a întâmplat cu societatea noastră, cu lumea în care trăim? Cum de au fost aleși la conducere oameni lipsiți de moralitate, implantați și susținuți de o mare parte a oamenilor încadrați într-un partid care a deviat de la principiile morale, oameni care s-au dedat libertinajului, formelor lui cele mai diverse, totul cuprins în sfera corupției, în folosul Continue reading „Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”

Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Românilor nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios, sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Românilor, pentru a putea înțelege acea „Grădină a Maicii Domnului”, așa cum tot mai frecvent și pe bun cuvânt, este definit spațiul românesc, este mai ales lipsă să înțelegi și să privești cu grijă “pământul românesc” și apoi, să afli legătura dintre om și loc în acest “spațiu românesc”, fără pereche în lume.

Pe acest pământ românesc vei vedea munții, că o cunună și coloană vertebrală a acestui pământ. Munți semeți și pe vârfurile cărora sunt împietrite adâncuri de singurătate. Munți care sunt însă blânzi, care se coboară lin, în valuri domoale și acoperite de codrii semeți, încă, unii dintre acești codii, rămași neatinși de secure. Din creștetul munților se deschid văi liniștite și primitoare, văi care ascund tainică posibilitate de viețuire. Aflăm în codrii poiene fermecătoare, peste care, la vremea dimineții, se înalță neguri prin care soarele răzbate și se artă încă mai frumos și mai biruitor. În tot locul curg râuri și pâraie în care strălucește apă vie. Iar pe coline și în vai se arată satele blânde în care viețuiește Neamul Românesc, la rândul sau, fără pereche în lume. Pământul Românesc are o armonie, o diversitate și o unitate în felurime,totul într-un spațiu relativ mic, absolut uluitoare. Este un pământ binecuvântat!

Nu vreau să spun că aici sunt cele mai frumoase locuri din lume. Dar cu toată siguranță că sunt locuri la fel de frumoase ca cele mai frumoase din lume!

Acest pământ și loc nu a fost lăsat la întâmplare. Cel care necontenit săvârșește și îngăduie minunile vieții nu lasă “locurile” la întâmplare. Acele “locuri” au fost lăsate ca în ele să “crească și sa se înmulțească” oameni, ”coroana Creației”! Iar în pământul acesta au fost lăsați, cei care îl meritau și aceștia sunt Neamul Românesc! Iar asta lămurit ne spune Scriptura; ”Că n-a ales Domnul pe poporul Său pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Său”. II Macabei,5;19

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”” →

Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat

Cu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.

Muntele Bun

Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.

Muntele Optimist

După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.

Muntele Înalt

Te doare, dar continui să crezi că vei ajunge în vârf. O iei de la început. Lacrimile îți curățā cămările minții, pentru a primi cu fast gânduri mai mari. Gândul tău se înalță la fel ca muntele din fața ta. Tu crezi că poți fi un munte. Şi urci un munte, ca să te faci un munte. Vrei să fii ceva ce numai natura poate fi. Sfidăm natura ce ne-a creat, iar ea ne sfidează creând munți.

Muntele Deştept

Când vrei să urci munți, ai nevoie de un plan inteligent. Inteligența uşurează paşii şi dizolvă obstacolele. Obstacolele Continue reading „Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat” →

Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn

Cum dracu…?

Tot ce am avut ca filozofie în perioada comunismului este clasificat ca limbaj de lemn. Din punctul meu de vedere, atunci lumea avea un nivel de educaţie şi emancipare literară mult mai ridicat decât azi prin care să înţeleagă viaţa şi modul de convieţuire în sistem. Acum negăm trecutul şi trăirile părinţilor noştri, înţelepciunea şi perceperea creaţiei. Limbajul de lemn de atunci ar putea fi interpretat azi ca poezie a trăirilor în comun. Capacitatea de a mişca conştiinţa cu alte mijloace şi mecanisme decât de cele din vest. Faceţi revoluţie! Revoluţiile sunt pentru proşti, pentru că nu s-a schimbat şi nu se schimbă niciodată nimic, ci doar stăpânii din scaun, cei din spate rămânând în continuare să tragă frânghiile din umbră. Eu nu scriu toate astea pentru preşedinţi sau populaţia generală ci pentru cei care ştiu şi tac.

Ce este LIMBAJUL DE LEMN?

Limbajul lui Ceauşescu este un limbaj de lemn, e limbajul sistemului din care venim şi de care tot fugim şi ne ascundem; îl luăm în râs, în băşcălie şi facem bancuri. Uită ori nu înţelegem că fiecare orânduire are un limbaj caracteristic. Limbajul de lemn a lui Trump este dedicat ca să seducă masele americane, în aceeaşi măsură în care Ceauşescu o făcea cu ai lui. Ceauşescu striga SUVERANITATE, Trump striga GARDURI, dar e acelaşi lucru = PAIE LA CAI, cum zicea tata. Limbajul preşedinţilor este inima, firul ideologiei care ne conduce. La americani schimbarea preşedinţilor tot la patru ani nu schimbă limbajul de lemn cu nimic, ci ei doar adaugă o extra mireasmă personală, nivelul şi orientarea lor de educaţie e doar o variaţie în plus. Toate ţările lumii folosesc limbaje de lemn. La preşedinţii pe viaţă, crimele se adună, la cei aleşi pe termen se împart ca să fie mici şi să fie ascunse uşor.

Limbajul de lemn comunist a fost impus de Moscova. Ceauşescu era om simplu şi nu-l pricepea prea bine sau chiar deloc, fapt pentru care cultura literară şi a celorlalte arte şi talente din orice arie culturală şi artistică s-au dezvoltat liber şi chiar la un înalt nivel. Românii din toate domeniile au avut posibilitatea să se manifeste liber în creaţie şi câmp spiritual, chiar fiind mai sinceri în dialogul lor cu Dumnezeu, în comparaţie cu religiile din vest, care aveau scop strategic bine definit în ideologia capitalistă, atât militar cât şi economic, (lucruri necunoscute şi fără interes sau importanţă pentru micii comunişti). În schimb capitalismul controlează totul până la mica expresie şi manifestare a libertăţii şi zborul suveran al conştiinţei. Te obligă după voia lui, pune limite şi bariere în toate aceste direcţii, fiind considerate privelegii ale celor bogaţi. Accesul la educaţie şi sănătate sunt fraie de control şi exploatare, limitare, nelinişte, disperare, sărăcie, înrobire pentru a te transforma în rozător şi consumator. Totul e superb controlat, lucru pe care doar în vis şi l-au putut imagina vreodată comuniştii. Americanii au altoit toate năravurile comuniste şi le-au înfiat.

Poporul român a cunoscut emancipare în gândire şi analiză prin literaţie, s-a educat artistic şi a crescut în conştientizare de lumea şi mediul în care trăieşte. Puterea creativă şi schimbările pe care le-a adus ţării în 50 de ani demonstrează nivelul înalt de conştiinţă şi libertate spirituală. Populaţia credea mult mai sincer în forţa divină decât în prefăcătoria cu interes financiar şi înrobire a maselor. Democraţia a distrus azi limbajul de lemn vechi şi l-a înlocuit cu cel nou din cioburi de sticlă. Un limbaj liber, necontrolat şi erodat gramatical, sărac sau chiar mort. Emanciparea textului şi a adevărului e privelegiată sau lipseşte.

În concluzie, mitul LIMBAJUL DE LEMN e doar o mască şi ea există în toate societăţile pământului ca să ascundă urâţenia şi lipsa de omenie a ideologiei. De aceea e bine să citeşti MERELE ŢĂRANULUI Pavel, până nu vor fi scoase din rafturi de către noii paznicii ai noului limbaj de sticlă spartă. Nu propun întoarcerea la Ceauşescu, ci doar dezvălui vulpea, caşcavalul şi chiar găinile noului mit. Minciuna merge înainte: Dacă Isus e adevărul atunci de ce nu sări să-l aperi, să-l salvezi?

Povestea omului sărac poate deschide mult mai multe uşi spre maturizare, întelepciune. Când povesteam cu babele seara la clacă sau la mâncat seminţe, la colţ de bloc, rămâneam cu urechile ciulite şi gura căscata pentru că vorbele lor te transportau. Ori un academic cenzurează prin tot felul de semne şi simboluri literar-artistice ADEVĂRUL pentru a-şi păstra scaunul şi poziţia puterii. Timpul trece, ne ascundem, ne punem măşti şi apoi murim şi nimic nu s-a schimbat în destinul nostru, adevărat divin, din care suntem cu toţi parte. Ne punem mereu în scenă şi ne vindem neadevărul despre noi, pretindem că suntem cu mult mai mult, orice altceva decât suntem. Chestiile academice, jargonul şi limbajul cu conotaţii ascunse sunt şmecherii de ascuns adevărul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn” →

Constanţa Abălaşei DONOSĂ: Arborele – esența creației

În lumea mea fascinantă a cuvintelor și cea creionată în culoare, arborele reprezintă pentru mine un mare interes, care uneori, mă copleșește prin fermecătoarele sale culori. Stăpânit de o știință severă dar și de o dragoste pentru lumea care se află în preajma sa, arborele rămâne asemenea unei ființe, cu viața ascunsă dincolo de cuvinte.

Arborele – la fel ca și omul, urcă și coboară trepte nevăzute.

De acolo din locuri nebănuite cândva, el a stat de vorbă cu generații și generații de strămoși la umbra timpului, pe coloana veacurilor, potolind cursul zilelor.

Arborele, ca și lumea existentă, are biruințe și înfrângeri, doruri și dureri, și-o îndârjită luptă pentru existență ce stă ascunsă sub coaja sa de o liniște apararentă.

Asemăn arborii cu semenii mei care prin cuvinte uneori nasc și dezbină, zidesc și dărâmă, învie ori sfarmă, cântă și descântă, ard și clocotesc.

Menirea lor este aceiași; să spună ceva, să deschidă ori să închidă, să spulbere ori să întemeieze. Dar cine poate să îmblânzească pe cele aprige ?

Arborele îți dă mângâiere la umbra sa când dai semne de osteneală. Îți face sufletul plin de candoare când vântul doinește prin frunza sa ce se apleacă cu dor peste chipul tău. Prin parfumul dulceag al florilor, arborele te mângâie și te alină precum omul. Asemeni vinului; cu cât are mai mare vechime, cu atât are buchetul mai îmbătător și mireasma mai tare. Așa și omul, el poate ascunde cuvinte sau poate dărui cuvinte despre sine, ducându-și gândul până la capăt, încât să dureze în scrieri fără de moarte – cărțile. Cuvintele celor ce scriu sunt iubiri peste care au plâns s-au le-au supus la ascultare, prin întreaga dăruire.

Cărțile sunt ca niște punți peste moarte, legându-se pentru totdeauna de cei rămași, care să le ducă mai departe menirea de scriitor, de creator, de artist.

Am citit recent cartea Vis vegetal a neprețuitei poete Magda Isanos, apărută la Ed. Nico, Tg.- Mureș, sub patronajul editorului și poetului Nicolae Băciuț, carte de poezii care a apărut datorită Domniei Sale, prin întâlnirea cu Elisabeta, fiica Magdei Isanos, grație revistei Vatra veche. Această carte de poezii a dat o strălucire aparte la Festivalul Ana Blandiana, ediția a-III- a din iunie, 2014, Brăila, cum de altfel și poeziile poeților George Bacovia, Gellu Naum, Nicolae Băciuț, Ana Blandiana.

Lumea cuvintelor Magdei Isanos, aromată de splendoarea mirosului vegetal sub impulsul toatal al iubirii, al bucuriei și suferinței, mi-au dat impulsul acestei scrieri sub parfumul lacrimilor.

Inima mi-i pom împovărat
de rodii sângerii;
le-am scuturat, și nu s-au scuturat,
și trebuie să vii.

Ramurile să se-ndrepte vor
către cer și soare ușurate,
tu știi că doare bogăția lor,
culege-le cu mâna ta pe toate.

Brăila, Iulie – 2014.

––––––––––

Constanţa Abălașei DONOSĂ

Imagine: Constanţa Abălaşei Donosă, grafician, pictor şi poet

Ionuț ȚENE: ,,Caracal, locul unde nu s-a întâmplat nimic!”

Tragedia adolescentei Alexandra din Caracal m-a îndurerat profund, eu fiind și tată de fete. Este povestea unei drame cumplite ce vine parcă din romanele lui Kafka, cu toate bâlbele inexplicabile ale autorităților. În realitate, ”republica de la Caracal” nu e un ”stat paralel” de realitatea românească cum încearcă să ne convingă DW, ci România provincială, absconă, absurdă și inconfundabil surprinsă de romanul lui Mihail Sadoveanu scris în 1933: ”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Ca și în romanul lui Sadoveanu, transpus genial în 1989 într-o peliculă de film de către regizorul Dan Pița cu titlu: ”Noiembrie, ultimul bal”, interzis de către comuniști pentru aluzia la Congresul XIII, Caracalul este oglinda orașelor periferice sau de provincie românești, a micilor clanuri locale impenetrabile în care modernizarea, deschiderea, empatia umană sau europenizarea nu prea există? Nu întâmplător campania anticorupție s-a desfășurat doar în orașele mari: București, Cluj, Iași, Craiova sau Timișoara și niciodată în provincie, unde clanurile locale fac legea. Mihail Sadoveanu a scris și semnat un roman ”avant la lettre”, care explică în esență situația târgurilor interbelice românești, de fapt de dintotdeauna, mici confrerii ale puterii locale, feudale, ce se complac în corelații sociale dubioase și corupție la toate nivelurile. Târgul moldovenesc descris de Mihail Sadoveanu e un melanj concupiscent între primar, polițist, judecător, negustor, preot, politician și cetățean, unde nu se întâmplă nimic în aparență, în realitate e surprinsă până în măduva societății corupția și combinațiile locale pentru putere și bani între notabilități, care sunt autodistructive și imposibil de spart de puterea centrală de la București. E un fel de ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, în care corupția locală este originală și perenă, cu consecințe cancerigene în mentalul colectiv. Răpirea și violarea tinerei de la Caracal de către un monstru masculin cu puseuri de retardat și maniac dezvăluie un oraș prizonier al unei lumi descrise de Mihail Sadoveanu, acum 80 de ani, care nu s-a schimbat în esență nici după intrarea Românei în NATO și UE? Incompetența dispecerului de la 112, a procurorului care a întârziat se pare deliberat descinderea în ”casa ororilor” și a polițiștilor care s-au implicat deprofesionalizat și cu indolență în rezolvarea cazului, nu poate fi înțelească decât în plonjarea în anistoric a orașului de provincie românesc?

Eu m-am născut într-un oraș mic din sudul țării, similar ca și Caracalul unde absolut toată lumea se cunoștea.În orașele mici există o bursă a zvonurilor, toți știu tot despre toți. De aceea este de necrezut că un monstru ca Dincă, care avea antecedente clare penale, psihatrice și de violență conjugală să nu fi fost luat în vizorul poliției, jandarmeriei și SRI-ului local. Cine spune altceva minte cu nerușinare. Gh. Dincă, care deja a declarat trei crime de minore era arhicunoscut în oraș pentru problemele sale cu legea, violență și tulburări psihice. Era certat cu vecinii pentru atitudine violentă. Poliția se face că nu vede? Mai mult, individul era implicat într-un dosar DIICOT cu trafic de minore în Italia și pentru livrarea de prospături la soldații de la Deveselu. Avea o răpire la activ din aprilie când a sechestrat-o și violat-o pe Luiza, iar dosarul lâncezea la poliție. De ce? Alexandra cu un curaj nebun, după ce a fost violată și bătută, sună la 112 și, aici, paradoxal intră în malaxorul autorităților locale care parcă dinadins amână descoperirea adolescentei? E un joc ciudat și suspect de întârziere a localizării de către STS care oferă trei adrese greșite. Poliția se face că nu știe care este cartierul Bold din Caracal, un oraș cu câteva case și blocuri la activ, iar Continue reading „Ionuț ȚENE: ,,Caracal, locul unde nu s-a întâmplat nimic!”” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (62)

Unirea Basarabiei cu România

Congresul s-a deschis la 20 octombrie, ora 15, de către sublocotenentul Gh. Pântea, preşedintele Comitetului executiv al Sfatului de deputaţi militari, preşedinte al Congresului fiind ales căpitanul de cavalerie Vasile Cijevschi, ajutat de slt. Pântea. Pe ordinea de zi erau înscrise 14 puncte, trei fiind esenţiale: autonomia Basarabiei, naţionalizarea (moldovenizarea) unităţilor militare şi convocarea Sfatului Ţării. În şedinţa din 21 octombrie, căpitanul Cijevschi arăta că ,,congresul nostru, ca şi cel de la Kiev, e dator să recunoască că soarta noastră ne vom croi-o numai noi înşine, prin autonomie”. În acelaşi sens se exprimau şi alţi delegaţi, Ioncu, Buzdugan, Holban, toţi pronunţându-se pentru autonomie. În şedinţa 24 octombrie, într-o atmosferă de mare entuziasm, s-a hotărât într-un glas ca Basarabia să fie ţară autonomă, să se bucure de autonomie politică şi teritorială, în cadrul unei Rusii democratice. S-a strigat ,,trăiască Basarabia autonomă şi slobodă (liberă)”, s-a cântat apoi imnul naţional, sub steagul naţional (Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-1918. Documente). S-a hotărât apoi constituirea unităţilor militare moldoveneşti, creşterea numărului cohortelor moldoveneşti de la 16 la 100, pentru asigurarea ordinei, constituirea, ,,în cel mai scurt timp”, a Sfatului Ţării, pentru guvernarea Basarabiei, alcătuit astfel: moldovenii 84 locuri (70%), naţionalităţile 36 (30%), Comitetele militare 44, Congresul ţărănesc 30, organizaţiile şi partidele moldoveneşti 10, moldovenii de peste Nistru 10. S-a mai decis trecerea moşiilor mănăstireşti, ale statului şi particulare în mâinile ţăranilor (măsură aprobată ulterior de Constituantă), naţionalizarea şcolilor ş.a.

Să subliniem că, la 24 octombrie, când a fost proclamată autonomia Basarabiei, ,,în adunare (congres) se stârneşte o însufleţire nemaivăzut de mare. Se ridică steagurile naţionale moldoveneşti şi se cântă cântece naţionale: ,,Deşteaptă-te, române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (Cuv. mold., nr. 94, din 27 octombrie1917). În aceeaşi zi, în timp ce un cor de învăţători, dirijat de pr. Berezovski, recita cântece moldoveneşti, au sosit în sala congresului un grup de români ardeleni, ofiţeri şi soldaţi ai unui batalion, aflaţi în trecere de la Kiev la Iaşi, spre frontul român. Cum au sosit, ardelenii au desfăşurat în sala congresului mari steaguri tricolore, pe care era scris: ,,Trăiască România Mare!”, ,,Trăiască Neamul Românesc!”, apoi au cântat, antrenând în entuziasmul lor toată sala, ,,Trăiască Regele!”, ,,La arme!” şi alte imnuri patriotice.

Biroul organizatoric, ales de congres, a lansat o circulară către toate organizaţiile revoluţionare din Basarabia pentru a-şi desemna deputaţii pentru ,,Sfatul Ţării”. Datorită împrejurărilor de război, a faptului că populaţia masculină, între 19 şi 48 de ani, era risipită pe diferitele fronturi de luptă, alegerile nu s-au putut organiza prin vot direct, ci s-a recurs la alegeri indirecte, prin intermediul comitetelor militare, ţărăneşti şi muncitoreşti, al corporaţiilor profesionale constituite. Noua adunare legislativă era formată din reprezentanţi ai naţionalităţilor, confesiunilor, partidelor politice, zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi culturale. Biroul a decis să fie mărit numărul deputaţilor de la 120 la 150, din care 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Ideea ,,Sfatului Ţării” nu era nouă pentru românii basarabeni, încă din 1906 ziarul ,,Basarabia” vorbea despre înfiinţarea unui ,,Consiliu provincial”, iar după revoluţia din februarie 1917, termenul s-a impus, fiind o traducere a rusescului ,,Kraevoi sovet”, „Ardealul,”, nr. 8, din 19 noiembrie, vezi articolul ,,Sfatul Ţării”.

Astfel constituit, Sfatul Ţării s-a deschis, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, într-o atmosferă înălţătoare, de entuziasm, de bucurie nemărginită, de speranţe în viitor. Solemnitatea deschiderii a început cu o slujbă în biserica catedrală, săvârşită în limba română, de episcopul Achermanului, Gavril, înconjurat de 20 de preoţi şi diaconi moldoveni, răspunsurile fiind date de corul părintelui Berezovschi, în strane aflându-se şi preoţi din România şi Ardeal. Pe clădirea palatului unde se ţinea Sfatul ,,flutură un minunat steag românesc”. În paraclisul din stânga clădirii, pr. Gurie rosteşte aceste cuvinte: ,,…vedem făcându-se o mare minune: învierea din moartea politică şi naţională a norodului nostru moldovenesc din Basarabia”. Şedinţa de deschidere are loc după masă, la orele 14, de către deputatul cel mai în vârstă, D.N.N. Alexandri, apoi, ca la un semn, în picioare se scandează ,,Să trăiască Basarabia autonomă”, iar în această atmosferă însufleţită, corul intonează din nou ,,Deşteaptă-te Române!”, se aud pentru prima dată aceste versuri: ,,Români din patru unghiuri / Acum, ori niciodată,/ Uniţi-vă în cuget/Uniţi-vă în simţiri”, foarte mulţi, de emoţie, plâng în hohote (vezi ,,Ardealul”, nr. 9, din 26 noiembrie 1917).

S-a trecut apoi la alegerea preşedintelui, prin vot unanim (95 de voturi) este ales ca preşedinte al Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, tânăr deputat basarabean, ce descindea dintr-o veche familie moldovenească (probabil a Hânceştilor, susţine I. Nistor), unul fruntaşii naţionali basarabeni, de sub conducerea lui Gavriliţă. Revoluţia îl surprinse ca şi conferenţiar la Universitatea din Petrograd, dar el trecu lesne de la doctrinele socialiste la ideea naţională, iar în jurul său s-a strâns întreaga grupare democratică de la ,,Basarabia”, care cuprindea pe Ion Pelivan, Pan Halippa, Pant. Erhan, Daniel Ciugureanu, Şt. Ciobanu şi mai tinerii, Gh. Pântea, A. Crihan, I. Buzdugan, Ion Cazacliu, Gh. Nastasă, aflaţi toţi ca deputaţi în Sfatul Ţării. Într-o scurtă cuvântare, noul preşedinte arăta: ,,…scăparea este numai în organizarea fiecărei provincii a Rusiei. Trebuie să punem frâu anarhiei, care începe şi în Basarabia…Sfatul Ţării trebuie să aibă grijă de ea. (…) Armata demobilizată (rusă) se va întoarce acasă şi atunci moscalii flămânzi vor prăda ţara”. După I. Inculeţ, a luat cuvântul Pan Halippa, care, în numele Partidului Naţional Moldovenesc, a spus: ,,În acest partid naţional eu văd întrupate toate aspiraţiile naţionale ale neamului moldovenesc. Acum opt luni…, când toţi se scăldau în apele unui internaţionalism bolnăvicios provocat de revoluţia rusească, noi am fost aceia care am ridicat mai întâi steagul naţional, călăuziţi de ideea de patrie, adică de pământul nostru moldovenesc. Partidul naţional a demolat temniţa în care gemea neamul nostru, care s-a trezit la viaţă, şi astăzi noi am ajuns o ţară liberă şi autonomă… Ne trebuie însă o unitate de voinţă naţională”.

Au vorbit apoi P. Erhan, din partea Partidului Ţăranesc, care a cerut ca ,,Sfatul Ţării să pornească lupta împotriva inculturii şi întunericului, care a stăpânit până acum norodul”, slt. Gh. Pântea, în numele Comitetului militar central, în limba rusă, arăta că are încredere în ,,înţelepciunea Sfatului Ţării, care va face din Basarabia o ţară fericită”, slt. G. Mare, în numele soldaţilor moldoveni (100 000!) de pe frontul românesc afirma: ,,Să ne hotărâm de azi că mai bine să nu mai fim decât să ne conducă alte popoare, care să ne ia sângele şi osteneala noastră”, lt. Cazacu, în numele oastei naţionale moldoveneşti, sublinia ,,…vom lupta până la ultima picatură de sânge, pentru drepturile castigate..“, În sfârşit, în numele Ligii culturale a femeilor moldovence, Dr. Elena Alistar a declarat că ,,patriotismul se întăreşte prin cultura în limba noastră”.

In şedinţa de după masă, a mai vorbit judecătorul Ion Pelivan, în numele Partidului Naţional Moldovenesc din Bolgrad, care a rostit o cuvântare istorică, vibrantă: ,,Astazi e cea mai însemnată zi din istoria neamului moldovenesc. A fost pierdut acest neam, dar s-a aflat..A fost mort, dar a înviat. Toţi moldovenii au simţit o negraită bucurie, când au văzut steagul naţional deasupra acestui palat. (…) In anul 1812, noi am fost rupţi din trupul Moldovei şi alipiţi la împărăţia rusească (…) Turcul ne lua zeciuiala, dar era cinstit, ne lăsa să ne rugăm in limba noastră, el nu ne silea să învăţăm turceşte, ne jefuia, dar nu se băga cu cismele lui murdare în sufletul nostru.(..). Dar călăii sistemului rusesc au pornit să ne fure sufletul, să ne izgonească limba din biserică, din scoală, din administraţie, ca ea să piară cu totul. Rusificatorii neînduplecaţi ne-au batjocorit numele de moldovan, coborându-l în noroi, deopotrivă cu numele de bou. Au stricat tot ce ne putea aminti de trecutul nostru de stăpâni în această ţară (…). Dar ideea de autonomie nu a putut fi cu totul desfiinţată… Poate veţi fi auzit de marele nostru scriitor Alecu Russo, cu ,,Cântarea Romaniei”, în care el plângea soarta moldovenilor (românilor), care din pricina neunirii au ajuns slugile străinilor. Mă gândesc şi la Dim. Moruzi, cu scrierea ,,Pribegi în ţara răpită”, o adevarata Evanghelie a moldovenilor…Şi abia în 1905, începea, smerită, o mişcare naţională moldovenească”. El încheia această cuvântare înălţătoare cu un îndemn la unire: ,,nu vă dezbinaţi, ci lucraţi în unire”.

Au mai rostit cuvântări în această zi deosebită V. Harea, din partea gazetei ,,Cuvânt Moldovenesc”, Onisifor Ghibu, din partea redacţiei ziarului ,,Ardealul”, care a încheiat cu cuvintele ,,Ceasul dreptăţii pentru întreg neamul nostru trebuie să sosească”, Ion Buzdugan, delegat al Partidului socialist-revoluţionar moldovenesc, a declarat ,,astăzi este învierea din morţi a neamului nostru moldovenesc”, pr. Gurie, în numele preoţimii române din Basarabia, mărturisea că ,,preoţimea moldovenească mult a fost apăsată în trecut”, dar că de aici înainte aceasta va putea fi o călăuză adevărată a poporului”. Şedinţa de deschidere s-a încheiat seara tărziu, după ora 20, iar după încheierea cuvântărilor, preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculet, şi-a exprimat satisfacţia că aceste cuvântări oglindesc ,,întreaga Basarabie”, astfel că ,,Sfatul Ţării este o adevărată icoană a dorinţelor ţării întregi”. Inainte de încheiere, preşedintele Sfatului a propus să se păstreze un moment de reculegere, pentru ,,pomenirea celor doi bravi fii ai Basarabiei, avocatul Simeon Murafa şi inginerul Andrei Hodorogea, omorâţi mişeleşte cu trei luni înainte”.

După solemnitatea deschiderii, deputaţii şi-au început efectiv activitatea şi, până la elaborarea unei constituţii, la 28 noiembrie 1917 (st. v.), au elaborat un ,,proiect al organizării Basarabiei”, care definea atribuţiile principalelor instituţii politice ale statului. Astfel, Sfatul Ţării era ,,cel mai înalt aşezământ de conducere (ocârmuire), pana la convocarea constituantei, exponent al puterii legislative, iar Consiliul directorilor generali exercita puterea executivă. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (62)” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Ben TODICĂ – Un hermeneut născut precum Pasărea Phoenix

Ben Todică, un hermeneut născut precum pasărea Phoenix, însă din acea plămădeală românească în care s-a scufundat și din care a ieșit câștigător prin dragostea lui de autodidact spre ași dovedi întâi lui, apoi povestindu-ne și nouă, despre adevăruri din vremile când Limba noastră strămoșească devenea o matrice de turnare pentru multe alte limbi ale multor altor neamuri omenești.

Dar mai întâi, ca să nu mă iau cu graba, să amintesc și de ardeleanul Pavel Rătundeanu-Ferghete, pe care Ben îl scoate la lumina zilei, cum se scoteau acele broderii maramureșene sau moldovene , de româncele noastre bucuroase de venirea primăverii, pentru a fi sfințite de razele de soare cu ocazia sărbătorilor învierii naturii și Mântuitorului Iisus Hristos!

Căutând prin acea inimă din centrul izvorului graiului românesc, iată, și eu, amu, mintenaș, cum și după graiul lui Ion Creangă și Aron Pumnul dascălul lui Mihai Eminescu, căci tot din Ardeal se trag, precum mulți ardeleni tot din Moldova se trag, grăiesc bucuros lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, să culeagă din folclorul românesc toate acele flori lingvistice cu care ne-am împodobit sufletele de mii de ani. Căci Ardealul poartă inima României, acolo în Munții Orăștiei la Sarmizegetusa. Cine dorește a ocupa Ardealul, dorește a ocupa întreaga Românie!

Așa îi ziceam și fratelui meu Ben, atunci când i-am descoperit talentul său excepțional: ”începe-te a scrie Benule, fiindcă tu deja porți multe cărți adunate în ființa ta”. Așadar, iată-ne, cu Ben grămadă peste noi, un adevărat student la universitatea lui Dumnezeu, cu ochii minții sale deznodând probleme și ecuații pe care se străduiau în înțelepciunea vremilor lor, strămoșii Limbii noastre Valahe-Daco-Gete spre a ni le da comoară de viață și de învățătură.

Dar și profesiunea sa de crainic al Limbii Române în Australia, face dovada talentului său atât de bine și unitar frământat în liantul unui viu patriotism.

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Ben TODICĂ – Un hermeneut născut precum Pasărea Phoenix” →

Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…

Cuvântul este cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Domnul Iisus Hristos, aşa cum ni se spune in Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (I, 1). De la conotaţiile religioase iniţiale, el a suferit transformări, ajungând in lumea profană, laică, ştiinţifică să reprezinte o modestă unitate de vorbire, un gănd, o idee. Cu ajutorul lui, multiplicat şi corelat la infinit, literatura ca artă a cuvântului este una dintre cele mai frumoase arte, o adevarată sărbătoare a sufletului şi a spiritului. Dacă sărbatoarea conţine în ea un dram de mister, de necunoscut, adică ceva tainic, ce ţine de intraductibilul fiinţei, atunci cuvântul, ca element de bază al textului scris – poezie, proză, dramaturgie, poartă în sine inefabilul care atrage, farmecă, irumpe ca un fascicol de lumină. Acest mister, această taină, acest necunoscut este centrul in jurul căruia se organizează în cercuri concentrice, arta. Este tana artei, misterul său, sinele său… Iar toate acestea ne duc cu găndul la ideea de sărbătoare, o sărbătoare a artei cuvântului, în care lumea se îmbracă in lumina lui, lumina scrisului. Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.

Trecători prin lumină este titlul unei trilogii scrise de mine, din care până în prezent au apărut doar două volume: „Pământul ca un râu” şi „Fire de iachint” ambele la Editura „Mira”, Bucureşti, 2006 și 2007). Cel de-al treilea, „Tămâie şi trandafiri” este în curs de apariţie, la editura „Armonii culturale” din Adjud. Au urmat „Chemarea infinitului” (Editura „Mira”, Bucureşti, 2007) şi „La lecture plurielle de la poesie moderne”, la aceeași editură în 2009. Aceasta din urmă reprezintă lucrarea mea pentru gradul didactic I, ca profesor de limba franceză, grad susţinut în 1987. Apoi, în 2018, mi-a apărut o plachetă de versuri intitulată „Destin românesc” (sonete), la Editura „Armonii culturale”, Adjud. Ele beneficiază şi de ilustraţiile mele ca de altfel şi romanele trilogiei.

Am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, promoţia 1968 şi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti, promoţia 1973. Ambele instituţii de învăţamânt au sădit in mine dorinţa de a avea o cultură solidă, nu una superficială. Am învăţat să pictez, să scriu , m-am iniţiat in tainele graficii si am citit cât am putut de mult.

În învăţământ, ca profesor de limba franceză, am cunoscut o serie de bucurii, mai ales cu elevii care participau la olimpiadele naţionale, datorită unei munci susţinute de ambele părţi.

Cultura şi educaţia sunt ca două vase comunicante, ca două mâini împreunate pentru rugăciune şi iertare; una transmite celeilalte, iar aceasta primeşte, reţine şi mulţumeşte. Ascultă împreună o melodie doar de ele auzită, vibrează în mod tainic, neştiut, abia perceptibil. Este cazul artei. Nu degeaba se spune că pictorul bun se cunoaşte după cum picteaza mâinile. Aceste mâini păstrază în ele un secret, au o melancolie specială, un duh ce vine din interiorul fiinţei. Semnalul mâinilor frumoase trece şi în planul rostirii simbolico-metaforice, îmbogăţindu-se cu alte elemente portretistice, în primul rând ochii, privirea. Oricum cele două arte, a cuvântului poetic şi a picturii, a vizualului se întrepătrund, întrucât emoţia, sentimentul, trăirea le guvernează şi le sublimează.

Am incercat să surprind esenţialul textelor poetice in intertextualitatea lor, făcând analize concrete şi minuţioase la Eminescu, Blaga, Mallarme, Valery. O muncă pe parcursul câtorva ani de zile, până în 1990, adunată în „Caietele Universitaţii Timişoara”. Apoi în 1991, ca o încununare parcă a acesteia, am avut parte de un moment extrem de încărcat emoţional şi intelectual, prin prezentarea comunicării „Eminescu-Mallarme”, la Universitatea Sorbona din Paris, in cadrul colocviului internaţional „Romanite et Roumanite”.

Revenind pe pământ teleormănean, noi, profesoarele de limba franceză din Alexandria am înfiinţat în parteneriat cu francezii „Asociaţia de prietenie româno-franceză” (ROMFRA), adevărat centru cultural pentru elevii noştri, care au putut pleca in Franţa, cu programe artistice în ambele limbi, beneficiind astfel de un sprijin real în cunoaşterea şi aprofundarea limbii şi culturii franceze. În 2005, proiectul pe teme de arte plastice şi muzică intitulat „Arta limbilor”, cu Colegiul din Bastogne-Belgia deschidea o cale pentru viitoarele proiecte Erasmus. Din nou arta cuvântului cu arta vizualului, dar şi cu cea sonoră, muzica, îşi dădeau mâna, prin ceea ce aveau ele specific, dar şi comun: inefabilul expresiei, gândire şi suflet deopotrivă, raţiune şi sentiment, menite să-i unească pe oameni printr-un mesaj de iubire necondiţionată, de chemare la eternitate.

Dacă scrisul vine din interiorul fiinţei, dacă exprimă resorturile cele mai profunde şi ascunse ale eului, atunci el este viaţă, suflet, armonie. Cuvântul are sufletul său. El provine din lumina eternă şi divină, împrăştiind în jur razele sale. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…” →

Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?

Retorică într-o întrebare care mă conduce către răspunsul unei lipse esențiale de răspuns, adunat într-o formă a cărei substanță se așează la masa monologului hamletian lângă a fi sau a nu fi… a scrie sau a nu scrie, de ce e întrebare! Nu sunt primul condei din care curge această introspecție ce tinde uneori spre sfera sentimentului de teamă și dă naștere derivatului unei noi întrebări… scriu bine, tema și substanța scrisului au esența unui produs finit care se numește creație? …cine sunt în cuvântul meu și care este cratima care îmi leagă munca imaginativă de libertatea și deschiderea sufletească, de arta pentru care muzele și-au dat mâna întru rodul universal al luminii spirituale?

Care este rolul scrisului, acela de a scrie tot ceea ce putem spune, sau din contră, ceea ce nu putem spune? Înainte de a destăinui de ce scriu, de a mă cunoaște pe mine prin dezvăluirea propriei meditații, l-aș aduce în paginile de cuget pe Marcus Aurelius care spunea: „Retrage-te în tine însuți; practică deseori această reculegere sufletească; vei deveni un om nou”. Ce este scrisul dacă nu frământare, trăire, dezamăgire și împlinire într-o complinire a particulei universale numită ființă? Theodor Reik ne dezvăluia propria trăire: „Nimic din ceea ce ni se spune, nimic din ceea ce putem învăța de la ceilalți nu ne atinge atât de adânc precum ceea ce găsim în noi”.

Într-o carte apărută recent spuneam: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere și printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijelește pe pereții cerului”. Aceasta este zbaterea interioară care tace în spatele cuvintelor ce prind contur în albul versului sau rima ce se așterne pe coala albă de hârtie, căutându-și drumul în lunga călătorie către suflet.

De ce scriu? Îmi pun această întrebare și nu răspund într-o academie de cuvinte care m-ar situa poate pe o treaptă mult prea înaltă a ars poetica rezervată marilor spirite creative care înnobilează cugetul și sufletul. Știu că scriu pentru că simt că pe vatra cuvântului, aprinsă de un cărbune sufletesc, arde și trăirea mea… Scriu pentru că mă caut pe mine printre tumulturi de existență adunate în explozii de personalitate sau calm analitic adus cu sinceritate în propria filosofie de viață, încercând să integrez ființa lumii sensibile în lumea inteligibilă. Scriu pentru că îmi radiografiez sufletul, cugetul și trecerea prin timp, încercând să las o urmă. Scriu pentru că încerc să descopăr dincolo de mine puntea comunicativă cu alte eu-ri care, ca și mine, caută și se caută în lungul și spinosul drum filosofic al înțelegerii. Scriu pentru că încerc să înțeleg cine sunt în ceea ce sunt și dincolo de simpla existență care mi-a fost dată fără să fiu întrebată, să îmi aflu rolul și rostul în Totul căruia îi aparțin . Scriu pentru că în încercarea de a înțelege neînțelegerea care mă frământă cu fiecare cuvânt curs din gând, mă lovesc de laturi necunoscute ale timpului în care trăiesc. Poate că într-o astfel de analiză se plasează și meditația nichitiană care ne dezvăluie frământarea marelui poet: „Nu știu în ce secol aș fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit”. Scriu pentru că pacea interioară clădită uneori din acceptarea necunoașterii de mine, mă construiește bucată cu bucată din așchiile sărite la distanța unei înțelegeri, de neînțelegerea propriilor întrebări.

Trăirile pot fi materie a scrisului, amnarul sau apa care stinge incendiul ficărei încercări, izbutită sau sortită eșecului atunci când nu se ridică la nivelul subiectivismului care cataloghează și împarte scriitura în „bună” sau „mai puțin bună”. Toate însă (referindu-mă la trăiri) sunt esențiale pentru scris, iar dacă nu ești vanitos și nu urmărești cu fervoare celebritatea, satisfacțiile te învață să înțelegi că scrisul este o formă de cunoaștere, de autoevaluare spirituală a propriei ființe ca întreg. Scrisul este esența umană care ne apropie de divin, păstrând însă unicitatea formei sufletești ce ne-a fost insuflată la naștere și dezvoltată pe parcursul existențial al transformărilor. El ne spune că suntem în am fost și curgem în acel fluviu care nu rămâne neschimbat.

Revin la aceeași întrebare… De ce scriu? Pentru că, așa cum spunea Pablo Neruda: „Toți avem un basm în noi, pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească”. Avem nevoie să fim noi în noi… să visăm, să fugim de cotidian în cele mai ascunse unghere de suflet, să plângem la geamul ferestrelor cu iluzii desenate în ROGVAIV imaginar, să aruncăm cu pereții în umbrele gândurilor, să plutim în reveria unor ace de ceasornic ce stau în expectativă big bang-ului expansiunii universului, să fim ceea ce în realitate nu avem curajul să etalam, să călătorim cu barca gândurilor prin suflete, vâslind cu propriul suflet.

,,Cine nu călătorește, cine nu ascultă muzica, cine nu căută harul din el însuși, moare câte puțin”, ne spune Pablo Neruda într-o introspecție care se dezvelește de cuvânt și ne îndeamnă să privim în spatele supraaglomerării de prea multă existență și prea puțin spirit. Să ne regăsim acolo unde căutarea este geneza începutului cunoașterii de noi…

De ce scriu? Pentru că trăiesc într-o trăire care nu se traduce prin efemerul „exist”, sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte și modelează gânduri, iubirea printre rânduri, privind la cerul în care o stea sunt, căzătoare. Scrisul nu îmi conferă însă rangul de scriitor. Cât de profund definea Robert Schnakenberg în cartea „Viața secretă a marilor scriitori”, vorbind despre Franz Kafka, esența scriitorului: „Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv”. Eu încă sunt un substantiv propriu…

Și totuși, de ce scriu? De ce aleargă condeiul prin călimară și stropeste de multe ori raiul cu abis? Nu știu, niciodată nu voi ști de ce scriu, ce îmi va aduce scrisul, nu știu către ce mă voi îndrepta și de unde am plecat. Știu doar că scrisul este trăirea care îmi transforma umanul în acea individualitate spre care tind mereu…să fiu eu între grimele de existență care acoperă banalul și desuetul cuvânt trăire, neidentificată cu simplismul lui exist.

Ce este scriitura poetică? Ne spune marele Nichita Stănescu și îl ascult cu tăcerea înclinării în fața cuvântului său: „Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”. De aceea scriu și nu pot dezvălui în reflexia cuvântului, reflecția scriiturii… Nu sunt poet în accepțiunea consacrării universale, dar scriu poezie prin trăire, pulsând în cuvânt nu imaginea fotografică a silabelor, ci tabloul fără rame al vieții dintre alb și negru.

Scriu dintr-o foame nestăvilită de a mă exprima. Fără scris m-aș simți incompletă, fără centrul de greutate care îmi asigura achilibrul emoțional, cultural și spiritual. Scrisul aste acea parte din mine care circulă pe sub epiderma trăirilor și le fluidizează nevoia emoțională.

Scriu pentru a mă cunoaște și pentru că prin fiecare gând așternut, deschid o fereastră către propria ființă și închid o ușă către ignorarea propriei treceri prin viață, pentru a înțelege adevărul despre mine. Ce sunt adevărul și viața ne spune Albert Einstein: „Adevărul este ceea ce trece testul experienței” iar „Viața este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată”.

Ce este scrisul?…cuvântul desprins din adevărul vieții, care redevine gând. Și ne ajută să pătrundem dincolo de ceea ce numim generic în afara noastră. Dincolo, este dimensiunea invizibilă, nepalpabilă cu simțul atât de comun, situată în spatele universului fizic în care ne aflăm. Este nevoie uneori să renunțăm la acea materialitate supraaglomerată care cenzurează libertatea de a fi, libertatea de a te privi doar în oglinda interiorului tău, de a te elibera de dogme, verdicte și sentințe existențiale. Într-o astfel de destrămare a iluziei că ești perfectul în imperfecțiunea sincronizată cu propria acceptare, te îndrepți către exprimarea lucidă a deschiderii către tine, om creat din lutul dumnezeirii. Și descoperi cuvântul!

Totuși, de ce scriu? Să fie taină din labirintul întrebărilor fără răspuns? „Sit venia verbo” – să fie cu iertare pentru cuvântul spus.

–––––––––

Mariana GRIGORE

București, 26 iulie 2019

Continue reading „Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?” →