Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, între Om şi Dumnezeu, ei se arată doar foarte puţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data morţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate, 7 aprilie (14 nisan, după calendarul iudaic), anul 30 al erei creştine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre data naşterii Sale, în privinţa căreia aproximaţia este cel puţin 3 ani[1].

Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârşită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic”, atunci când, în anul 531, a calculat era creştină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei, dar însă Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani.

Cele doua mari întâmplări în jurul cărora se află cheia de boltă a credinţei creştine sunt: căderea în păcat şi răscumpărarea. Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost şi răscumpărarea, ea făcându-se prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „Plinirea vremii”. Prorocii au vorbit despre ea şi spusele lor s-au împlinit întocmai, toate. Ele au păstrat credinţa într-un singur Dumnezeu, fiind adevăratele fulgere ale adevărului şi luminând calea spre împărăţia harului. Răscumpărarea a fost determinată în timp şi spaţiu şi arătată prin anumite semne prin a fi recunoscută de toţi[2].

Proorocirile Vechiului Aşezământ deveneau, rând pe rând, adevăr şi certitudine. Timpul şi locul naşterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viaţa, moartea şi învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Dumnezeiasca solie a arhanghelului Gavril înspăimântase pe Fecioara Maria care s-a cutremurat şi, smerită, a acceptat taina, cu adevărat mare pentru întreaga creştinătate[3].

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16)din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa harică, în care omul să fie în legătură strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S-a născut[4], pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.

Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1, 45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani. După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David[5].

Continue reading „Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS” →

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie.: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,,Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)
Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale”, mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci,așa cum ne spune Troparul Crăciunului:” Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină,”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică. Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →

Paul LEIBOVICI: CRĂCIUNUL – pe meridianele lumii

CRĂCIUNUL – această sărbătoare aduce în casele tuturor naționalităților de pe meridianele și paralele globului nu numai lumina veseliei ci și bucurii neașteptate,momente de desfătare și înfrățire. Chiar și la o vârstă înaintată luminițele care pîlpîie,melodiile intonate, textele populare care se repetă din generație în generație reușesc să ne cuprindă, să ne emoționeze. Aș putea afirma, indiferent de colțul lumii unde m-a găsit CRĂCIUNUL, și unde obiceiurile și simbolurile sunt diferite, am trăit momente de relaxare și veselie.

Am putut citii în ochii, sufletele copiilor,tinerilor și a celor cu părul platinat, emoția aprinderii becușoarelor multi-colore, pâlpâitul lumânărelelor și primirea MOȘULUI (sau a altor simboluri ale sărbătorii) care purta în spinare SACUL cu daruri.

Am trăit aceste momente –clipe magnifice în satele modovenești,orășelele care se transformau –pentru o noapte –în basme cu zeci de figuri și melodii populare. Viața vibrantă –care uneori ținea doar o noapte,sau poate trei zile scotea la iveală sentimente ascunse undeva în adâncimea sufletelor, a amintirilor preocupate în zilele obișnuite ale anului de ,,pâinea de toate zilele,,

Chiar dacă nu toate popoarele lumii –a acestui Glob atât de încercat ,de pestriț nu întâmpină în aceiași noapte ,,CRĂCIUNUL,,la aceeași oră,pe acelaș,,MOȘ CRĂCIUN,, cu daruri ca pe la noi în Moldova ,momentul emoției rămîne adînc imprimat .

Mi-a fost dat –prin alegerea profesiei-să mă găsesc vremelnic în unele localități depărtate. Chiar dacă în AUSTRIA-,,KRAPUS,,- un demon despre care se spune că apare doar în acea perioadă și îi bate pe copii care au fost neascultători .În Norvegia –unde temperatura scăzută mult sub Zero grade,vrăjitoarea cucerește locul principal iar, în GROELANDA bunătățile care se digeră –numite,,MATTAK,,nu m-au atras ,căci nu sunt obișnuit cu pielea crudă de balenă, pe care o au la îndemână, savurînd-o, precum noi carnea de purcel. Băștinașii se delectează cu ,,pielea,,a cărei ,,parfum,, adăugat la ,,gust,, nu mi-a oferit o ,,noapte sărbătorească,, ,iar moldoveanul din mine, nici măcar nu a gustat !!!Noroc că păhărelele cu ,,TĂRIE,, erau înșirate și te puteai desinfecta,chiar de la mirosul răspîndit.

În ISLANDA –tradiția e să se cumpere îmbrăcăminte nouă pentru toți membrii familiei ,ca nu cumva să fie YULE –o pisică mitologică-rău impresionată,atunci cînd o întîmpina clanul familiar. Ci dimpotrivă YULE va fi primită în haine strălucitoare,ovații ,cîntece și lumini aprinse ca să-i fie calea cît mai festivă.!!

Atmosfera sărbătorească ,festinul sărbătorii mi-a rămas adînc sculptat în suflet și minte.

Amintind de țări îndepărtate,aproape de POL, de unde legenda povestește că MOȘUL -indiferent de ce nume poartă-a pornit cu sau fără săniuță,pe cărările panamondului .În NOUA ZEELANDA se obișnuiește ,, Pomul se ornează cu o coroană bogată de flori roșii ,denumit Medrosideros,,. Patronul florăriei –la rândul său ,poartă ,,simbolul,,pe cheflie cam vreme de cîteva zile,de cum deschide magazinul și pînă la ultimul buchet.

Vorba românului ,,Câte popoare-atâtea obiceiuri,,!!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: CRĂCIUNUL – pe meridianele lumii” →

George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști

Se împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie 1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte „Tehnica loviturii de stat” (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).

Vasăzică, adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva prezență/ participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire), prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele Absolutului devenit om…

Or, ce revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații originale și a unui comunism „cu fața umană”.

Cum o atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum 10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și grabnica modernizare a Turciei…

Numai că ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi (din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca politrucianistă de sub picioare. Continue reading „George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști” →

Alexandru NEMOIANU: Patriarhul

La sfârșitul vizitei făcute în România, Episcopul Romei, ”Papa” Francisc, și-a exprimat admirația și respectul pentru modul în care a fost primit de către Patriarhia Ortodoxă Română. Iar în plus, același Episcop al Romei, a declarat că ‘Românii trebuie să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru Patriarhul pe care îl au.

Cu adevărat Episcopul Romei a exprimat un tulburător fapt: în momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoană Preafericitului Daniel, un Patriarh providențial. Un ierarh care, cu mâna fermă și cu dragoste, așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință. Se mai poate spune că, rămânând credincios condiției sale de Bănățean autentic, Patriarhul Daniel dovedește din nou că “Banatu-i fruncea”.

În ultima vreme Patriarhia Română și Patriarhul sunt ținta unor atacuri vicioase. Evident este glasul celui rău care se exprimă prin “imbecilii utili” și prin oameni fără minte și suflet. În aceste condiții s-a exprimat opinia că “Biserica a rămas singură”. Biserica nu are cum să rămână “singură”. Biserica Ortodoxă este Trupul mistic al lui Iisus și Ea se află sub o făgăduință mult mai tare, fără asemănare mai tare, decât cea a oamenilor. Dar în aceste împrejurări, a atacurilor iresponsabile și vicioase împotriva Ortodoxiei, să fim deplini conștienți: toți și fiecare vom da seama de modul în care am acționat. Căci ateiștii și sectarii păcătuiesc prin eroare, dar cei care își spun ortodocși și nu spun nimica, păcătuiesc prin tăcere. Să nu ne amăgim: există vorbire în deșert, dar există și tăcere în deșert. Iar acest lucru este mai grav în condițiile în care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este un om de excepție.

Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hrisos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământeasca și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt „altceva” decât simpli indivizi. Acest „altceva” este Trupul lui Hristos.. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau,cum spunea Episcopul Kallistos Ware, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserica, membrii ei, toți și fiecare, nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin „limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia. Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință, dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.

În fruntea Bisericii se află Episcopii, Preoții și Diaconii. Ei sunt cei care slujesc și „drept învață cuvântul adevărului”. Autoritatea supremă stă în Sfântul Sinod Național și în hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vlădici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie,teamă existențială,îndoială pe care o trăim.

Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultării, fiind o ierarhie a dragostei. Despre buna gospodărire pe care o împlinește nu este aici locul să insist. Dar cu totul remarcabil îmi pare modul în care a făcut rânduiala acolo unde nu era și mai ales modul în care a transformat,de fapt a reinventat,modul de a comunica al Patriarhiei.

În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are un sistem de informație și comunicare perfect adaptat veacului XXI. Comunicare se face rapid,prin gazete tipărite, prin radio, prin internet. Confruntat cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, „pune la punct”. La fel de prompt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante. Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt. Sunt ramuri rupte din pomul vieții și care sunt menite veștejirii. Dar chemările lor nocive au încă ecou și acestor chemări le poate răspunde aparatul de informare și comunicare al Patriarhiei pus la punct sub purtarea de grijă a Patriarhului Daniel. Nu pot fi enumerate aici realizările Patriarhiei în vremea păstoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esențiale trebuie amintite.

Este vorba de împlinirea visului românesc de a avea o catedrală monumentală în București. Lucru care s-a împlinit cu prisosință. Iar a doua lucrare privește un fenomen colosal din viața Neamului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Patriarhul” →

Ben TODICĂ: Cu brațele aripi

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Continue reading „Ben TODICĂ: Cu brațele aripi” →

Alexandru NEMOIANU: Garanția Unității Românești

“Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar”Isaia 5;20

Zilele pe care le trăim sub acest semn se află și acest semn,mai mult decât orice,explică starea de confuzie în care lumea se găsește. În bună măsură această confuzie este datorată ignoranței dar, în același timp, forțe ale răului promovează necontenit acest dezastru.

Urmarea este cea mai dureroasă în relația dintre oameni. Confuzia de care pomeneam așează semnul egalului, sau oricum așa ar dori, între păreri, opinii și chiar credințe. Relativismul cel mai degradant a fost declarat “toleranță”. Iar fermitatea morală și bunul simt au fost declarate “fanatism”. Personal nu cred că este departe vremea când a fi “normal” va fi socotit un delict. Putem întrezări acest lucru uitându-ne la modul în care sodomia este prezentată direct “virtute”. La modul în care sectele și cultele cele mai dubioase, sau direct satanismul, sunt prezentate drept căi existențiale. În cazul Românilor există însă o nădejde, care nu a dezmințit niciodată și există un privilegiu special: Ortodoxia.Despre acest aspect am să încerc să vorbesc în continuare.

Frecvent este întrebuințată,uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globaslismului” și ideologiei lui dizolvanta, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.

Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.

“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință, Dumnezeu le dă suficientă lumină,dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Garanția Unității Românești” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (84)

Unirea Transilvaniei cu România

Atitudinea de fond a delegaţiei maghiare la tratative a fost predeterminată de expozeul făcut de Karolyi la şedinţa Consiliului Naţional Maghiar, din 10 noiembrie 1918, care a dus la ,,atmosfera rigidă şi aproape jalnică de la tratativele noastre cu românii…” (J. Oszkar, Amintiri despre tratativele mele din Arad cu Comitetul Naţional, în ,,Gazeta Ardealului”, an I, 1921, nr. 231-235). Cu privire la desfăşurarea convorbirilor, Jaszi scria în amintirile sale: ,,Încă înainte de tratative se putea şti că românii nu puteau fi câştigaţi (convinşi) pentru niciun fel de compromis pe baza unităţii vechiului stat maghiar. La aceasta a contribuit atât conştiinţa naţională a românilor, cât şi duritatea relaţiilor româno-maghiare”. Delegaţia maghiară şi în special dr. Jaszi voiau să arate Europei şi lumii civilizate spiritul democratic al guvernului său în relaţiile cu naţionalităţile, faptul că vechea Ungarie a fost înlocuită de una nouă, democratică. În răspunsul la nota C.N.R.C., citit de el, se arăta că guvernul maghiar recunoaşte românilor dreptul de a dispune de propria soartă, în sensul principiilor wilsoniene, că principiul de la care porneşte delegaţia Consiliului Naţional Român este corect. Jaszi nota în amintirile sale că ,,am cerut reprezentanţilor români ca tratativele să nu fie tulburate de probleme de suveranitate sau de politică externă şi din ambele părţi să ne străduim ca popoarele noastre nefericite să nu mai lupte unul împotriva altuia”.

În esenţă, delegaţia maghiară propunea formarea, în Transilvania, a unei ,,confederaţii cantonale”, o reglementare naţională şi teritorială provizorie până la conferinţa de pace. Astfel, Jaszi Oszkar spunea: ,,abandonând graniţele comitatense de azi…, să formăm blocuri naţionale întrucât se poate de compacte şi de omogene, pe întreg teritoriul Transilvaniei, care, după exemplul elveţian, să dispună de autonomie, să-şi formeze organe proprii de conducere, pe care să le adunăm apoi într-o unitate mai mare”, pentru a fi un scut faţă de ,,bolşevismul ce ne ameninţă pe toţi deopotrivă”. În încheierea notei guvernului ungar se arăta: ,,Punctul nostru de vedere este ca toate popoarele care există astăzi în Ungaria, până la tratativele de pace, recunoscând graniţele actuale, să trăiască într-un fel de Eidgenossenschaft (sistem cantonal elveţian)”. Aceste ,,blocuri naţionale” urmau să se bucure de largi drepturi democratice, dar în acelaşi timp menţineau strânse legături cu guvernul şi statul ungar, considerate indispensabile. În plus, întregul aparat de stat ungar ar fi trebuit să rămână acelaşi, ,,dar cu acest corectiv ca în toate funcţiunile de stat să se înfăptuiască loial şi fără de cugete ascunse regimul de două, eventual mai multe limbi” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Era evident că aceste propuneri şi principii conduceau într-un singur punct, menţinerea statu quo-ului, a integrităţii teritoriale a Ungariei.

Delegaţia română a cerut suspendarea discuţiilor până a doua zi, pentru a studia nota guvernului ungar şi pentru a aştepta sosirea lui Iuliu Maniu de la Viena. Ea s-a întrunit îndată în camera de lucru a lui V. Goldiş şi a hotărât în principiu convocarea adunării naţionale la Alba Iulia, pentru 1 decembrie 1918. A doua zi, 14 noiembrie, la locuinţa lui Şt. Cicio Pop, din Arad, a avut loc o nouă consfătuire a Consiliului Naţional Român, căruia i s-au adăugat şi Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Aurel Lazăr, unde s-a formulat răspunsul delegaţiei române la propunerile maghiare. Discuţiile cu maghiarii au fost reluate apoi, în aceeaşi zi, în prezenţa reprezentanţilor şvabilor ca observatori. V. Goldiş a luat cuvântul şi a dat citire răspunsului, în care se spunea că ,,Consiliul Naţional Român vede în propunerile guvernului maghiar respingerea categorică a Notei sale”. În comunicatul oficial se arăta: ,,Naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii, care, pe de o parte, trag la îndoială principial acest drept, pe de altă parte, nu oferă nicio garanţie care ar putea asigura ordinea publică până la soluţia definitivă, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Consiliul recunoştea ,,competenţa Congresului de pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate” şi îşi lua obligaţia ,,să asigure pentru fiecare popor (naţionalitate) condiţiunile liberei dezvoltări naţionale”.

După intervenţiile lui Şt. Cicio Pop şi Aurel Lazăr, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a rostit aceste cuvinte epocale : ,,Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat, pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi al Ungariei, şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclavele străine, meşteşugit create şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria alcătuiesc un teritoriu compact românesc, pe care noi românii, poporul românesc, il socotim şi-l vedem ca stat românesc…”. El a subliniat: ,,Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc. Chestia e clară: noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în primul rând…, puterea administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru”. Cuvântarea lui Maniu a avut un efect copleşitor asupra delegaţiei maghiare, Jaszi consemna în amintirile sale: ,,După cuvântarea de mare efect a lui Iuliu Maniu, am adus mulţumirile mele că, în sfârşit, a creat o situaţie limpede. Acum reiese că fiecare dintre noi doreşte altceva” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Atitudinea intransigentă a românilor a avut un efect devastator asupra delegaţiei maghiare, dar aceasta nu dorea întreruperea tratativelor, în speranţa unei înţelegeri amiabile, şi a făcut noi propuneri. Astfel, Jaszi Oszkar propunea un acord în 11 puncte: 1. Guvernul maghiar învesteşte Consiliul Naţional Român cu guvernarea judeţelor şi oraşelor în care românii formează majoritatea.; 2. Guvernământul român transilvan va fi reprezentat în guvernul maghiar de la Budapesta, iar guvernarea (administrarea) urma să se facă în strânsă legătură cu guvernul maghiar. Un punct prevedea explicit că ,,guvernământul român, sub niciun pretext, nu va putea chema în ajutor armata română din regatul român”. Acest aranjament mutual avea să rămână valabil până la Conferinţa de pace. În fond, prin noile propuneri, Transilvania ar fi rămas în cadrele statului ungar, oferindu-se românilor doar o autonomie etnică, o autoguvernare (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (84)” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea

„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci

Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.

Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!

Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice^[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea” →

Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri. Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu.

Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine.

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut…când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră.

În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele” →