Unirea Transilvaniei cu România
După eşecul tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a încredinţat misiunea de a stabili legături cu autorităţile de la Iaşi lui Gh. Crişan şi Teodor Roxin. Cei doi delegaţi au părăsit Aradul, la 16 noiembrie, iar primul popas l-au făcut la Lugoj, unde s-au întâlnit cu Valeriu Branişte, de curând ieşit din închisoare. Acesta primise misiunea din partea Consiliului Naţional Român de a discuta cu generalul francez Franchet d′Esperey modalităţile de revenire în Transilvania a unităţilor militare române aflate în continuare în garnizoanele austriece. De la Lugoj, delegaţii Consiliului Naţional Român au trecut munţii în Vechiul Regat, fiind primiţi cu mult entuziasm la Craiova, Bucureşti şi Iaşi, apoi au plecat la Cernăuţi, în Bucovina, de unde, împreună cu Pan Halippa, basarabean, au revenit în Ardeal, la Alba Iulia.
Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social – Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preciza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).
Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.
Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprijin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 nov. 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)”
Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu e necesar să apreciem lucrările Lui, pentru că ceea ce face Dumnezeu decurge din ceea ce este El. Iată o listă restrânsă a lucrărilor lui Dumnezeu trecute, prezente şi viitoare: Dumnezeu a creat lumea (Genesa 1.1, Isaia 42.5), susţine în mod activ lumea (Coloseni 1.17), Îşi duce la împlinire planul Său etern (Efeseni 1.11), care presupune răscumpărarea omului din blestemul păcatului şi a morţii (Galateni 3.13-14), îi atrage pe oameni la Cristos (Ioan 6.44), Îşi disciplinează copiii (Evrei 12.6) şi va judeca lumea (Apocalipsa 20.11-15).
Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăriei.
Pentru cei care ne aflăm dincolo de graniţele patriei, sărbătorile creştine ne trimit întotdeauna cu gândul și cu inima în țara natală, cu precădere la sate, ca o neîntreruptă întoarcere la obârșii. Zilele Sărbătorilor de iarnă au cea mai puternică atracție spre vatra străbună. Ne bucurăm din plin de toate frumusețile pe care ni le oferă în aceste zile și țara noastră de adopție, Canada, dar printre aceste frumuseți se strecoară nostalgia, fără să ne întrebe și alunecă în acea lume de odinioară, rămasă ca o pecete identitară în adâncul ființei noastre.
Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, între Om şi Dumnezeu, ei se arată doar foarte puţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data morţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate, 7 aprilie (14 nisan, după calendarul iudaic), anul 30 al erei creştine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre data naşterii Sale, în privinţa căreia aproximaţia este cel puţin 3 ani[1].
Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.
CRĂCIUNUL – această sărbătoare aduce în casele tuturor naționalităților de pe meridianele și paralele globului nu numai lumina veseliei ci și bucurii neașteptate,momente de desfătare și înfrățire. Chiar și la o vârstă înaintată luminițele care pîlpîie,melodiile intonate, textele populare care se repetă din generație în generație reușesc să ne cuprindă, să ne emoționeze. Aș putea afirma, indiferent de colțul lumii unde m-a găsit CRĂCIUNUL, și unde obiceiurile și simbolurile sunt diferite, am trăit momente de relaxare și veselie.
Se împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie 1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte „Tehnica loviturii de stat” (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).
Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.