Unirea Transilvaniei cu România
Atitudinea de fond a delegaţiei maghiare la tratative a fost predeterminată de expozeul făcut de Karolyi la şedinţa Consiliului Naţional Maghiar, din 10 noiembrie 1918, care a dus la ,,atmosfera rigidă şi aproape jalnică de la tratativele noastre cu românii…” (J. Oszkar, Amintiri despre tratativele mele din Arad cu Comitetul Naţional, în ,,Gazeta Ardealului”, an I, 1921, nr. 231-235). Cu privire la desfăşurarea convorbirilor, Jaszi scria în amintirile sale: ,,Încă înainte de tratative se putea şti că românii nu puteau fi câştigaţi (convinşi) pentru niciun fel de compromis pe baza unităţii vechiului stat maghiar. La aceasta a contribuit atât conştiinţa naţională a românilor, cât şi duritatea relaţiilor româno-maghiare”. Delegaţia maghiară şi în special dr. Jaszi voiau să arate Europei şi lumii civilizate spiritul democratic al guvernului său în relaţiile cu naţionalităţile, faptul că vechea Ungarie a fost înlocuită de una nouă, democratică. În răspunsul la nota C.N.R.C., citit de el, se arăta că guvernul maghiar recunoaşte românilor dreptul de a dispune de propria soartă, în sensul principiilor wilsoniene, că principiul de la care porneşte delegaţia Consiliului Naţional Român este corect. Jaszi nota în amintirile sale că ,,am cerut reprezentanţilor români ca tratativele să nu fie tulburate de probleme de suveranitate sau de politică externă şi din ambele părţi să ne străduim ca popoarele noastre nefericite să nu mai lupte unul împotriva altuia”.
În esenţă, delegaţia maghiară propunea formarea, în Transilvania, a unei ,,confederaţii cantonale”, o reglementare naţională şi teritorială provizorie până la conferinţa de pace. Astfel, Jaszi Oszkar spunea: ,,abandonând graniţele comitatense de azi…, să formăm blocuri naţionale întrucât se poate de compacte şi de omogene, pe întreg teritoriul Transilvaniei, care, după exemplul elveţian, să dispună de autonomie, să-şi formeze organe proprii de conducere, pe care să le adunăm apoi într-o unitate mai mare”, pentru a fi un scut faţă de ,,bolşevismul ce ne ameninţă pe toţi deopotrivă”. În încheierea notei guvernului ungar se arăta: ,,Punctul nostru de vedere este ca toate popoarele care există astăzi în Ungaria, până la tratativele de pace, recunoscând graniţele actuale, să trăiască într-un fel de Eidgenossenschaft (sistem cantonal elveţian)”. Aceste ,,blocuri naţionale” urmau să se bucure de largi drepturi democratice, dar în acelaşi timp menţineau strânse legături cu guvernul şi statul ungar, considerate indispensabile. În plus, întregul aparat de stat ungar ar fi trebuit să rămână acelaşi, ,,dar cu acest corectiv ca în toate funcţiunile de stat să se înfăptuiască loial şi fără de cugete ascunse regimul de două, eventual mai multe limbi” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Era evident că aceste propuneri şi principii conduceau într-un singur punct, menţinerea statu quo-ului, a integrităţii teritoriale a Ungariei.
Delegaţia română a cerut suspendarea discuţiilor până a doua zi, pentru a studia nota guvernului ungar şi pentru a aştepta sosirea lui Iuliu Maniu de la Viena. Ea s-a întrunit îndată în camera de lucru a lui V. Goldiş şi a hotărât în principiu convocarea adunării naţionale la Alba Iulia, pentru 1 decembrie 1918. A doua zi, 14 noiembrie, la locuinţa lui Şt. Cicio Pop, din Arad, a avut loc o nouă consfătuire a Consiliului Naţional Român, căruia i s-au adăugat şi Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Aurel Lazăr, unde s-a formulat răspunsul delegaţiei române la propunerile maghiare. Discuţiile cu maghiarii au fost reluate apoi, în aceeaşi zi, în prezenţa reprezentanţilor şvabilor ca observatori. V. Goldiş a luat cuvântul şi a dat citire răspunsului, în care se spunea că ,,Consiliul Naţional Român vede în propunerile guvernului maghiar respingerea categorică a Notei sale”. În comunicatul oficial se arăta: ,,Naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii, care, pe de o parte, trag la îndoială principial acest drept, pe de altă parte, nu oferă nicio garanţie care ar putea asigura ordinea publică până la soluţia definitivă, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Consiliul recunoştea ,,competenţa Congresului de pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate” şi îşi lua obligaţia ,,să asigure pentru fiecare popor (naţionalitate) condiţiunile liberei dezvoltări naţionale”.
După intervenţiile lui Şt. Cicio Pop şi Aurel Lazăr, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a rostit aceste cuvinte epocale : ,,Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat, pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi al Ungariei, şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclavele străine, meşteşugit create şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria alcătuiesc un teritoriu compact românesc, pe care noi românii, poporul românesc, il socotim şi-l vedem ca stat românesc…”. El a subliniat: ,,Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc. Chestia e clară: noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în primul rând…, puterea administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru”. Cuvântarea lui Maniu a avut un efect copleşitor asupra delegaţiei maghiare, Jaszi consemna în amintirile sale: ,,După cuvântarea de mare efect a lui Iuliu Maniu, am adus mulţumirile mele că, în sfârşit, a creat o situaţie limpede. Acum reiese că fiecare dintre noi doreşte altceva” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).
Atitudinea intransigentă a românilor a avut un efect devastator asupra delegaţiei maghiare, dar aceasta nu dorea întreruperea tratativelor, în speranţa unei înţelegeri amiabile, şi a făcut noi propuneri. Astfel, Jaszi Oszkar propunea un acord în 11 puncte: 1. Guvernul maghiar învesteşte Consiliul Naţional Român cu guvernarea judeţelor şi oraşelor în care românii formează majoritatea.; 2. Guvernământul român transilvan va fi reprezentat în guvernul maghiar de la Budapesta, iar guvernarea (administrarea) urma să se facă în strânsă legătură cu guvernul maghiar. Un punct prevedea explicit că ,,guvernământul român, sub niciun pretext, nu va putea chema în ajutor armata română din regatul român”. Acest aranjament mutual avea să rămână valabil până la Conferinţa de pace. În fond, prin noile propuneri, Transilvania ar fi rămas în cadrele statului ungar, oferindu-se românilor doar o autonomie etnică, o autoguvernare (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).
Tratativele au fost suspendate din nou, pentru două ore, iar delegaţia română s-a retras pentru a formula răspunsul la noile propuneri maghiare. La reluarea discuţiilor, în numele Consiliului Naţional Român, Aurel Lazăr răspundea că ,,tratativele… n-au ajuns la o înţelegere principială, că nu poate accepta explicarea dată referitoare la dreptul de liberă dispunere, în (de) vreme ce guvernul maghiar nu recunoaşte dreptul naţiunii române de a exercita puterea pe teritoriile locuite de aceasta”. Consiliul Naţional Român îşi anunţa hotărârea de a continua organizarea sa, de a susţine ,,şi mai departe consiliile naţionale, înfiinţate pe baza dreptului de liberă dispunere…, şi gărzile naţionale” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Consternat în faţa intransigenţei fruntaşilor români, care cereau independenţa şi suveranitatea deplină a Transilvaniei, Jaszi Oszkar, obosit, exasperat, a adresat la sfârşit această întrebare: ,,în definitiv, ce vor românii ?”, la care Iuliu Maniu a răspuns lapidar: ,,Teljes elszakadast” (Rupere totală).
Tratativele s-au încheiat la 15 noiembrie, fără succes, fapt admis şi de Jaszi Oszkar, în expozeul făcut la Palatul cultural din Arad Consiliul Naţional Român s-a întrunit din nou, la 15 (16) noiembrie, pentru a examina situaţia şi, în acest context, un grup de tineri, în frunte cu Iustin Marşieu de la Arad, cerea Consiliului să proclame imediat unirea cu România. Răspunzând acestei dorinţe, care era împărtăşită de toţi românii, V. Goldiş sublinia importanţa proclamării unirii de către o mare adunare naţională, reprezentativă, la Blaj, unde a avut loc prima adunare, la 1848, sau la Sibiu, metropola bisericească, sau la Alba Iulia, unde Mihai Viteazul înfăptuise prima unire a românilor. În încheierea intervenţiei sale, Goldiş spunea: ,,Oare avem noi dreptul să deposedăm…marea noastră familie românească de această satisfacţie şi bucurie celestă de a fi prezentă, în ceasul pe care-l aşteaptă să bată, la marea sărbătoare a neamului nostru ? Ceea ce este mai grav, oare putem noi să dovedim autenticitatea unui act atât de important, dacă el va fi tras la îndoială ? Putem noi oare să dezminţim insinuarea, care desigur se va produce, cum că decretarea unirii nu exprimă voinţa întregului popor, ci numai a câtorva persoane?”.
La 5/18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român (Marele Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania) adresa din Arad un Manifest popoarelor lumii, în care se arăta: ,,Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, ţinută de veacuri în robie…de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum…prin strălucita învingere a armelor (victoria Aliaţilor), (…) a declarat voinţa sa de a se constitui în stat liber şi independent…”. Guvernul maghiar ,,a denegat (la Arad) adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române…”. De aceea, naţiunea română ,,…protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului maghiar, care şi acum încearcă a o supune dominaţiunei străine şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent”. Se sublinia apoi că naţiunea română ,,nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri” şi ,,pe teritoriul său strămoşesc este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat…o va întocmi pe temeiurile democraţiei…”. Însă ,,naţiunea română din Ungaria şi Transilvania (…)….sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent”. Naţiunea română ,,invocă sprijinul lumii civilizate…, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe robia şi atârnarea”. În final se arăta: ,,Naţiunea română…speră şi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”. Manifestul era semnat, în numele Marelui Sfat Naţional, de preşedintele dr. Şt. Cicio Pop şi secretarul dr. Gh. Crişan (,,Românul”, din7/20 nov.).
În cursul lui noiembrie, în condiţiile în care România reintrase în război şi Consiliul (Sfatul) preluase guvernarea Transilvaniei, legăturile dintre Arad şi Iaşi devin tot mai strânse. În jurul datei de 10 noiembrie, din partea lui Al. Vaida Voevod şi T. Mihali, aflaţi la Dej, plecau spre Iaşi avocatul Boeriu şi şi locotenentul Popovici, urmaţi de Laurenţiu Oanea. Ei aduceau lui Brătianu o scrisoare din partea lui Vaida, prin care acesta cerea intrarea rapidă a trupelor române în Transilvania. Aceştia au avut întâlniri cu factorii politici din Iaşi şi au prezentat situaţia din Transilvania, în perspectiva înfăptuirii unirii. Lui Oanea, Brătianu i-a încredinţat o scrisoare (datată 14 noiembrie) către Consiliul Naţional (trimisă prin profesorul Haliţă), în care cerea întreruperea tratativelor cu maghiarii, insista asupra necesităţii unei adunări populare, pentru proclamarea unirii fără condiţii, în jurul Tronului. La îndemnul Sfatului Naţional adresat Consiliului naţional Sibiu, de sub preşedinţia lui Andrei Bârseanu, a fost dat mandat unei delegaţii alcătuite din părintele dr. N. Bălan şi căpitanul V. Precup, care a plecat spre Iaşi, la 14 noiembrie, pentru a cunoaşte atitudinea guvernului României.
Delegaţia a ajuns la Iaşi, în seara de 16 noiembrie, călătorind prin Vatra Dornei. Delegaţia a fost primită de regele Ferdinand, de generalul Coandă, şeful guvernului, de I. I. C. Brătianu, de generalul Prezan, şeful Marelui Stat Major, de N. Iorga, de miniştrii Antantei la Iaşi. La 20 noiembrie, într-o scrisoare către Goldiş, N. Bălan îi relata conţinutul convorbirilor avute la Iaşi şi anumite concluzii referitoare la modul de acţiune al românilor din Transilvania, aproape identice cu cele din scrisoarea lui Brătianu, din 14 noiembrie. Factorii politici de la Iaşi (şi în primul rând Brătianu) recomandau Consiliului întreruperea oricăror tratative cu guvernul maghiar şi, ,,în timpul cel mai scurt posibil, într-o adunare ce se va ţine oriunde, dar mai bine la Alba Iulia, şi la care să participe mulţime cât mai mare şi reprezentanţii consiliilor naţionale locale de pretutindeni, proclamaţi alipirea necondiţionată la România”. El scria că fiind primit de ministrul Franţei, Saint-Aulaire, de faţă cu cel englez şi american, a transmis acestora ,,voinţa nestrămutată a românilor din Transilvania de a se uni cu Regatul României”. N. Bălan preciza că Saint-Aulaire, ,,cu o extraordinară căldură, ne-a garantat şi pe mai departe tot sprijinul pentru realizarea întreagă a tuturor aspirațiilor naţionale”. Ministrul francez a cerut proclamarea unirii ca o condiţie sine qua non pentru reuşita cauzei româneşti, făgăduind că o asemenea hotărâre cu caracter plebiscitar va fi luată în considerare de conferinţa de pace.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
16 decembrie 2019