În aceste zile Biserica Ortodoxă trece printr-o grea încercare, o încercare care urmărește dezbinarea Ei. Din nefericire cel prin care această grea ispită este propagata este Patriarhul Istanbulului, Bartolomeu. Încolțit de cămătari și ajuns în stăpânirea serviciilor secrete “globaliste”, Patriarhul, acestei fantomatecei Patriarhii”ecumenice”, s-a lăsat cuprins și de un duh de mărire nebun. El a ajuns să se considere un soi de “papă” orthodox, o aberație și o blasfemie pe care Ortodoxia nu a putut și nu o poate accepta. Cuprins de acest duh necurat, Bartolomeu a sancționat drept “canonic” ceea ce nu poate fi, adică o înjghebare samosveata subordonată regimului vremelnic din Kiev și a provocat astfel dezbinare profundă în lumea ortodoxă. O alta ispita este amăgirea “ecumenista”, care propovăduiește “unire” acolo unde nu poate fi. Caci nu poate fi unire între Dumnezeu și Mamona. Aceste ispite vor, trece și Biserica Ortodoxă va rămâne una, dar este bine să ne aducem aminte de ce este UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ.
Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esența lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe,că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.
Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.
Alexei Khomiakov a studiat temeinic și,în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.
Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie.) Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”, ”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani(2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi caută să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)
Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.
Primul capitol este intitulat, ”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.
Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.
Apoi, în capitolul “Una Sfânta, Sobornicească și Apostoleasca”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.
In capitolul, ”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual,este o trăire vie și personala.
Sfânta Tradiție reprezinta învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească, ,,sectarii” au ajuns sa nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituita de Apostoli și de către Sfinții Părinți ei accepta aberațiunile blasfemice ale lui Martin LLuther si ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfântului Duh, făcută în Tradiție, este o hula nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Că așa este, ca lipsiți de poavața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh,”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continua creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică””
Grecii ajung la o culme a medicinei, prin munca lui Hipocrate din Alexandria. După anul 146 BC, Roma capătă hegemonia asupra Greciei, iar metodele medicale grecești sunt copiate de romani și perfecționate în paralel cu tradițiile medicale și religioase moștenite de la etrusci. Mozaicurile romane arătau respect și dragoste pentru animale, iar anumiți zei erau considerați ca vindecători ai plăgilor. Multe procesiuni păgâne au fost preluate de la romani și purtate spre Evul Mediu. Se știe că încă din sec VII BC exista Colegiul Augurilor care stabilea un nume de zeu pentru fiecare maladie cunoscută. Legenda spune că zeul grec Asclepios a fost prezentat la Roma în anul 295 BC sub forma unui șarpe adus din templul din Epidaurus. Timp de secole, șamanismul și superstițiile fac loc treptat unei mai raționale atitudini. În templele ridicate lui Asclepios, bolnavii primeau droguri sau prescripții pentru proceduri vindecătoare. Deși Roma subjugase politic Grecia, cultura greacă devine forța predominantă în viață intelectuală a romanilor. Limba celor bogați și educați era greaca, copiii lor învățau cu profesori greci literatură și moravuri. Iar medicina era exclusiv o afacere grecească.
„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.” 
Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.
Educarea tineretului constituie una dintre preocupările de cea mai mare însemnătate ale întregii societăți umane, concentrând atenția tuturor factorilor de răspundere în pregătirea viitorului omenirii în toate domeniile de activitate.
România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)
Să ne punem cea mai frumoasă întrebare. Să ne întrebăm frumos. Putem să iubim pe cineva „mai mult ca orice”…?
A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: „…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.